MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

May 28, 2015

EQUILIBRIUM – parabolă

Filed under: Literatura,Politica — Maria Barbu @ 1:31 pm

Metropola era adâncită într-un întuneric ca de moarte și nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Chiar și generatoarele secundare căzuseră într-un mod inexplicabil și nu mai furnizau energie deloc, nimănui, niciunde.
Era un coșmar trăit în același timp de câteva milioane de oameni, așa încât era de milioane de ori mai rău decât orice coșmar individual.
Poate că ar fi fost mai bine dacă ar fi ieșit cu toții pe străzi, dar, în afară de faptul că era iarnă și frig, mai era și teama de hoți, căci jefuitorii se activează la maximum tocmai în asemenea momente de catastrofă.
Ianis și Larisa se baricadaseră la propriu în apartamentul lor, declarându-se oarecum mulțumiți după ce reușiseră cu eforturi supraomenești să care un dulap de fier, un fel de seif mare aproape cât un perete, pe care-l întorseseră și-l împinseseră în ușă cu partea laterală, astfel încât chiar că nu mai era nici un pic de spațiu în vestibulul și așa destul de îngust și de insuficient.
Dar după acel efort care le provocase întindere de mușchi, ligamente, tendoane și tot ce mai era anatomic legat de mecanica efortului fizic, se trantiseră pe patul mare și zăceau la fel de nemișcați ca niște cadavre.
Efortul acela fusese peste puterile lor de tineri abia ieșiți din adolescență, căci Ianis împlinise doar de vreo trei luni douăzeci de ani, iar Larisa urma să-i împlinească și ea foarte curând. Erau pur și simplu extenuați de efortul teribil, cumplit, la care se supuseseră și din ochiul stâng al Larisei curgea o lacrimă singuratică pe care fata nu mai avea puterea să o șteargă.
Adormiră curând și somnul îi făcuse grei și inerți dar le adusese și un somn adânc și enorm de lung. A doua zi spre amiază, când se treziră brusc, orbiți de lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre, au constatat că toate aparatele din casă bâzâiau, zornăiau, urlau, zăngăneau în neștire.
Foehnul, mașina de spălat vase, mașina de spălat rufe, televizorul, computerul, Cd playerul, aspiratorul și absolut tot ce mai era în prize și depindea de curentul electric, părea să fi prins viață și să se fi autoprogramat să funcționeze. Slavă Domnului că plita electrică nu dăduse foc casei și nici cuptorul cu microunde nu se topise pe el însuși!
Au fugit amândoi în toate direcțiile ca să oprească debandada aceea sonoră și nu numai, simțindu-se ca într-un infern al electrocasnicelor devenite agresive, ca într-un film de science fiction. Într-un final, reușiră să opreaza hărmălaia și să înțeleagă de la o reporteriță prezentă pe ecranul uriaș al televizorului din livingul casei că pana de curent părea să fi fost provocată de ciocnirea a doi sateliți artificiali care explodaseră în atmosferă.
Cele câteva milioane de locuitori ai metropolei își reluaseră în aparență existența dar părea că ceva straniu plutea în aer, oamenii simțindu-se parcă spionați de camerele de luat vederi, amenințați de tot ce era motorizat și dependent de curentul electric.
Bineînțeles că la numai câteva ore de la reluarea furnizării de energie electrică, orașul se și umpluse de nenumărați predicatori și profeți ce urlau pe străzi și pe marile bulevarde, cu propria voce sau în megafoane, că sfârșitul lumii e aproape și că oamenii ar trebui să se smerească.
– Dumnezeu ne-a trimis îngerul întunericului să ne avertizeze că dacă nu ne aliniem la acest equilibrium universal pe care El l-a creat vom pieri cu toții!
– Du-te dracului de nebun! – îi strigară câțiva.
– Cum să pierim doar așa, pentru că s-a oprit curentul electric? Ce prostie, spuseră alții.
– Ce rahat mănâncă asta cu equilibiumul lui, parcă ar fi un nume de medicament de nebuni?!
Dar fără să vrea cineva și fără să fie cineva conștient de asta, până la sfârșitul zilei cel mai pronunțat cuvânt în marea metropolă avea să fie “equilibrium”, spus parcă pe un ton din ce în ce mai amenințător și mai apocaliptic.
– Ce straniu! – spuse Larisa. Cum de s-a ajuns ca în numai câteva ore acest cuvânt să devină leit motivul vieții noastre și, culmea, cu un sens complet opus sensului său originar.
– Dă-l naibii de cuvânt! – îi spuse Ianis. Pentru noi nu acest equilibrium e important ci cum vom supraviețui fără să avem mâncare în frigider, pentru că ieri voiam să mergem la supermarket char înainte să se întrerupă curentul și ai văzut că nici un magazin, nici o brutărie, nici un bar și nici un restaurant nu s-au deschis astăzi și nu înțeleg de ce. Dacă situația asta continuă și mâine și în zilele următoare, să știi că avem toate șansele să murim de foame, sau poate reușim să facem ceva, cumva.
– Da, să facem supă de șosete, mai ales din cele murdare cu ceva material biologic pe ele!
– Hai termină, că mi se face greață!
– Păi nu tu ai început cu paranoia asta a înfometării?
– Tu zici că e paranoia, dar eu mă întreb serios dacă nu cumva este intenționat făcută chestia asta și dacă nu e dirijată spre înfometarea și exterminarea celor câteva milioane de oameni din orașul ăsta. Sau poate e un experiment care vrea să urmărească capacitatea noastră de supraviețuire sau procentajul celor care vor apela la canibalism. Ce crezi?
– Ianis, cred că pur și simplu ai luat-o razna!
– Bine, bine, vom vedea în zilele următoare dacă eu am înnebunit sau nu.
Magazinele alimentare nu s-au redeschis nici în următoarele zile și nici în următoarele săptămâni. Pe străzile metropolei nu mai urlau profeții din toți plămânii “Equilibrium, Equilibrium”!
Se făcuse de fapt o stare de echilibru cumva absurd între moarte și viață și unii, care mai aveau putere să șoptească, spuneau despre vecinii care-și mâncaseră copii și alte asemenea atrocități.
Trecuseră deja patruzeci de zile de la cumplitul întuneric și metropola se despopulase dramatic. Încet și timid, se redeschiseseră și câteva magazine alimentare, dar, spre surprinderea lumii din afară metropolei, prea puțini indivizi mai avuseseră puterea să mai meargă după mâncare.
Guvernul trimisese ajutoare, ambulanțe și polițiști, personal calificat să scoată cadavrele din case și din apartamente pentru a le transporta la crematoriul cel mare. Marii oameni de afaceri din alte metropole au făcut gesturi caritabile și umanitare și au donat crematoare mobile, care mergeau pe străzi și ardeau la fața locului cadavrele găsite, sau rămășițele de cadavre care se mai găseau prin locuințe.
În următoarele șase luni se decretase starea de necesitate în metropola pustiită, care fusese supusă unui proces sever de sanitarizare și fuseseră aduși coloniști dintre locuitorii voluntari din alte metropole sau dintre imigranții care aveau mare nevoie de o locuință.
În ziua când se împlinise un an de la marele întuneric, se putea vedea cuvântul EQUILIBRIUM scris pe toate ecranele publice ale metropolei, pe bannere, pe vitrine, peste tot.
Noii locuitori păreau să se fi obișnuit în casele primite și viața se reluase în ritmuri foarte asemănătoare celei dinainte, deși se simțea parcă un fel de ralenti în toate mișcările, și ale oamenilor și ale mașinilor și ale autorităților și ale turiștilor.
În noaptea ce urmase zilei în care se sărbătorise un an de la marele Equilibrium, cum i se spunea acum marelui întuneric, un accident aviatic sau de altă natură a produs într-o metropolă apropiată o cădere de curent foarte asemănătoare cu cea de acum un an.
Ce s-a mai întâmplat după aceea, poate că e mai bine să trecem sub tăcere. EQUILIBRIUM.

nyc_blackout

Advertisements

May 25, 2015

SCHIT DE IUBIT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:55 am

bărbatul meu m-a-nchis în el ca-ntr-o chilie,
ca-ntr-un schit,
hrănindu-mă frugal
și implorându-mă să-i fiu eremit.
iubirea mea s-a smerit
și n-a rămas din ea decât păstaia uscată
a pasiunii dintâi.
din coastele lui nu ai nici cum să ieși,
nu ai nici cum să rămâi,
să-i fii respirație de dimineață,
să-i fii ploaie,
să-i fii ceață,
să-i fii grădină abandonată.
m-am trezit deodată, cojită toată,
ca o icoană scorojită
de lacrimi
și de frică,
de mângâiat și de durere.
din ochi îmi curgea fiere
și frunzele lumii se lichefiau
și-mi dădeau apă să beau.
bărbatul meu iubit m-a gonit și m-a vânat,
ca pe o ciută vrăjită,
ca pe o fată de împărat
care-a gustat din ciutura sfințită și nu s-a săturat.
mi-e bine și mi-e aproape,
mi-e casă și ogor,
mi-e zi și mi-e noapte
și-atunci când inima-i va plânge
de dor,
în lacrima aceea voi găsi
aur și sânge.

336177769359246

May 22, 2015

CÂNTEC DE DOR

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:36 pm

mi-e dor de tine ca de-un răsărit,
cu soarele căzând pe case
și cu pământul înflorit
ori cu lumina suptă-n oase,
ce face sângele sfințit.
mi-e dor de tine ca de-o rouă,
pe care puntea frunții calde
o face să împartă-n două
aceste universuri albe
din care întrupăm iubirea.
mi-e dor de mine închisă-n tine
ca un rubin strâns între zale de aur pur,
neprihănit,
mi-e dor de taină și de somn,
ori de sărut pătruns în carne,
de sânul meu tăiat de abur
și de pereți cu umbre-amare.
ne-am șerpuit până la zâmbet,
ne-am răsucit ca un cuțit,
ne-am înviat și am murit,
împărtășind aceleași patimi.
mi-e dor de cosmosul din jur,
când ne făceam din cercuri sorii,
și simt că voi zbura din nou
spre coasta ta,
precum cocorii.

high-tech-ruby-red-background-2767476

May 17, 2015

TAINICA METAMORFOZĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:26 am

Lumina lunii se strecura delicată, ca un șarpe subțire, pe sub perdeaua scurtă și dantelată. Era lună plină și Matilde glumea spunând că îi vine să urle ca lupii de fiecare dată când era luna așa de mare și de întreagă pe cer. De fapt nu îi venea să urle doar, ci simțea și un fel de fior pe toată șira spinării, un curent electric straniu făcea să își simtă vertebrele gata de zbor
– Cine știe, poate că în altă viață am fost vrajitoare sau lupoaică, sau poate că am fost câteva secole și vârcolacă! – spunea adesea râzând Matilde prietenilor săi care o priveau și uimiți și oarecum ambarasați de aceste afirmații ciudate.
– Ei, vorbești aiurea! – îi răspundea fratele ei, care, deși simțea exact la fel, nu avea niciodata curajul să își exprime așa de liber și de clar senzațiile, parcă fără nici o jenă de nimeni.
În asemenea nopți cu lună plină se întâmplau cele mai stranii evenimente în toată lumea. Morți ciudate, fenomene paranormale abundau în buletinele de știri și parcă un fior general străbătea planeta însăși, supusă unei atracții magnetice căreia nu i se putea împotrivi.
Privind-o pe Matilde aveai totuși impresia stranie că s-ar putea să spună adevărul. Alin era prieten cu frații Rosen de când erau cu toții la grădiniță și știa că avusese, chiar și atunci, când erau foarte mici, o ciudată teamă de privirea fetiței dulci și inocente, cu fețișoară delicată dar cu ochi reci și adânci ca niște prăpăstii care păreau că te sorb înăuntru. Fuseseră și colegi de clasă Alin și Matilde, numai fratele ei, Daian, care era cu doi ani mai mare, era mereu înaintea lor, ca într-o cursă al cărei secret păreau să-l știe doar ei.
In familia Rosen era cultivată o ierarhie foarte strictă. Tatăl era singurul care lucra și aducea bani în casă, familia era înstărită dar nu exista nici un fel de libertate ori de așa zisa democrație. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să vorbească tare în prezența domnului Rosen. Doamna Rosen, în schimb. era atât de gureșă încât cu greu reușeai să mai strecori câteva cuvinte printre șuvoaiele sale verbale. Gospodină talentată dar nu foarte curată, doamna avea mereu nevoie de servitoare pentru a-și putea îndeplini îndatoririle.
Domnul Adolf Rosen lucra la o mare bancă și era mereu îmbrăcat în costum negru și cu o cămașă de un alb imaculat. Niciodată înainte Alin nu ințelesese de ce domnul Rosen purta numai cravate negre, ca într-un doliu păstrat perpetuu. Acum însă, în ultima vreme, citise niște chestii pe internet care îl făcuseră să se gândească la domnul Rosen și la cravatele lui negre și parcă întrezărea un fir de adevăr ce părea că i se ascunsese mereu până acum.
În casa lor văzuse Alin pentru prima oară cărți de cunoaștere secretă, cu texte inițiatice, care se spune că exprimau adevăruri pe care doar foarte puțini oameni pe lume le cunoșteau. În afară de serviciul lui la bancă, domnul Rosen nu făcea decât să citească, mereu și mereu aceleași cărți, cu o expresie de mirare pe figură și cu o ușoară încovoiere melancolică a umerilor lui slăbănogi. În biblioteca din casa Rosen nu existau însă cărți de magie ori prostii de genul ăsta.
– Nu știam că o evreică ar putea să creadă în vrăjitori și vârcolaci, spuse Alin. Mi se pare așa de ciudat să spui toate astea, dar în același timp am senzația clară că ceea ce spui e adevărat, și asta pentru că mă faci să mă înfior atunci când mă privești.
– Poate că e doar fiorul dragostei, spuse râzând Angela, prietena lor. Oricum, și mie și altora ne e destul de limpede că voi doi aveți o anume chemistry între voi, zău!
– Adică… dacă e așa de vizibilă această atracție dintre mine și Matilde înseamnă că și eu sunt un pic vârcolac, nu? Aoleu!!!
Alin glumise, sau voise să glumească, dar râsul lui era mai mult un rânjet, iar expresia ochilor nu era una de veselie ci de groază. Angela era îndrăgostită în secret de Alin, dar știa că nu are nici o șansă în fața atracției magnetice pe care o exercita Matilde asupra băiatului. Era destul ca Matilde să facă cel mai mic semn că ceva nu-i convine și Alin renunța imediat la acel ceva, chiar dacă făcea un sacrificiu pentru asta.
Angela avea impresia chiar că Matilde îi anula voința lui Alin, de parcă l-ar fi hipnotizat instant. Poate că din cauza asta Angela nu o plăcea deloc și de cele mai multe ori îi evita privirea sau, dacă era obligată să îi vorbească direct, se uita la gura Matildei, nu la ochii ei.
– Hai, Maty, tu chiar vrei să ne faci să ne fie frică de tine? – o întrebă Angela.
– Nu asta vreau, sunt chiar sinceră când vă spun ca mă apucă o senzație ciudată în nopțile cu lună plină, pe bune, nu vreau să interpretez vreun personaj.
– Las-o în pace, te rog! – îi luă apărarea Alin.
– Dar nu am spus nimic ofensator, – se disculpă Angela, – vreau doar să înțeleg mai bine ce spune Matilde. Știi că ea dramatizează, așa că mă văd nevoită să dau la o parte acest balast dramatic, în cazul în care el există, desigur.
– Maty nu dramatizează, mie mi se pare mai degrabă ingrijorată sau chiar înfricoșată de ceea ce simte. – spuse, aproape în șoaptă, Alin.
– Da, asta cam așa este, mi-e frică de ceea ce ar putea să se întâmple cu mine, mi-e groază la gândul că aș putea deveni deodată cine știe ce creatură și n-o să mai pot comunica în nici un fel cu oamenii la care țin. – răspunse, tot în șoaptă, Matilde.
– Vrei să stăm cu tine în noaptea asta? Presimți că se va întâmpla ceva neobișnuit? – o întrebă cu duioșie Alin.
– Da, cred că ar fi bine. Chiar dacă vom adormi cu toții buștean până la urmă, dar tot aș vrea să fiți lângă mine. Iar dacă rămâneți cu mine, atunci haideți să ieșim în grădină și să stăm pe băncile alea frumoase de sub nuc, da?
– Sigur că da, cum vrei tu e cel mai bine. – răspunse zâmbind Alin.
Ieșiră toți patru în grădina plină de umbra aproape mistică a nopții calde de vară, aproape dibuind ca să găsească cele două bănci de lemn montate recent sub nucul enorm. Băncile erau față în față, fără ca între ele să fi fost încă montată masa pe care o voia mama Matildei. Se asezară frumos, fiecare pereche pe altă bancă, așa încât fiecare dintre cele două cupluri era un fel de spectator al celuilalt cuplu.
Coroana nucului era atât de bogată încât luna aproape că nu se mai vedea și ceva din fiorul înspăimântător de mai devreme parcă se risipise. Matilde îi luă mâna lui Alin, cu o grijă atât de marcată de parcă ar fi fost din porțelanul cel mai fin. Era felul ei de a fi tandră, nu cu căldură, ci cu grație. Alin o privi lung, cu o atât de intensă iubire, încât fata se înroși brusc și își desprinse mâna de mâna lui.
Dar nu se îndepărtă de el, pentru că simțea nevoia să fie acolo, lângă trupul lui cald și lângă zâmbetul lui bun. În ea se petreceau niște învolburări ale sângelui care o făceau să aibă un fel de spasme, dar făcea eforturi să nu se vadă asta, să nu știe ceilalti ce i se întâmplă de fapt. O durere puternică de coaste o făcu să geamă involuntar și, cu ochii plini de lacrimi, îi șopti lui Alin:
– Mi-e frică, mi-e foarte, foarte frică!
Brațul băiatului o cuprinse pe după umeri și o strânse lângă pieptul lui, încălzind-o și înlăturând pentru moment răceala aceea de moarte care se strecurase în corpul ei.
Se lăsă îmbrățișată toată, cu o tainică speranță că asta o poate salva și închise ochii. Pe sub pleoapele ei treceau un fel de fulgere de lumină albastră, mai ales în partea exterioară a globilor oculari și își strânse ochii cu teamă, gândindu-se că s-ar putea să orbească. Își îngropă fața la pieptul lui Alin, ca și când ar fi fost o apă binecuvântată.
Simțind capul Matildei pe pieptul lui, Alin avu o mișcare naturală de învăluire, parcă vrând să o cuprindă în el, să o apere cu trupul lui de acel ceva misterios și cumplit care ar fi putut să i se întâmple. Îi simțea respirația și avu, nu știa de ce, senzația că fetei îi tremurau dintii și chiar că mușchii feței i se mișcă spasmodic. Nu i se făcu frică, dimpotrivă, simțea cum din el pleacă o puternică energie spre ea, o căldură mare și o lumină pe care aproape că le vedea țâșnind din pieptul lui și învăluind-o pe Matilde.
Angela și Daian stăteau deoparte, uitându-se la perechea îmbrățișată, cu o privire uimită și nerăbdătoare, ca și cum așteptau ca, dintr-o clipă în alta, să se întâmple cine știe ce stranie transformare. Nimeni nu spunea nimic, nici un cuvânt nu strica liniștea grea a nopții. Era o liniște sticloasă, groasă, casantă. După vreo oră de tăcere și nemișcare, Angela și Daian adormiseră deja.
Matilde începu să geamă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai răgușit. Trupul i se zvârcolea din ce în ce mai putermic și fulgerele din ochi erau din ce în ce mai intense și mai dureroase. Alin o ținea la piept, lipită de el, cu fruntea ei transpirată și rece atingându-i bărbia.
Deodată, un țipăt neomenesc sfâșie noaptea și un zgomot de oase rupte parcă ori de copaci prăbușiți îi trezi pe Angela și Daian. Se făcuse aproape dimineață și pe locul unde Alin și Matilde stătuseră îmbrățișați nu mai era decât o băltoacă de sânge negru, închegat și parcă niște vagi urme de țesut, piele ori carne… în rest nimic!
Undeva, departe, un urlet îngrozitor îi făcu pe cei doi să o ia la fugă, în direcții diferite, ca și când ar fi trebuit să fugă de moarte.

Cerul se luminase aproape complet și nimeni nu putea bănui că pământul acela ud și înnegrit ar putea să ascundă o teribilă, îngrozitoare, metamorfoză!

May 14, 2015

NOUL IERUSALIM

Filed under: Literatura,Lumea de azi — Maria Barbu @ 1:57 am

Abia ajunsesem în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Eram nerăbdător să-l revăd pe vechiul meu prieten, Sakis, pe care-l știam de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care noi îl aveam cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă ne-am dat seama că sumele care ne reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul meu, dacă ar fi știut! E o nemernicie că se poate întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți credeam că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vom deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar am aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luam masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziune, unde ne plăcea amândurora să mergem și să luăm somon cu sos de piper verde!
Țineam la Sakis ca la un frate, îl dusesem în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcusem să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luasem în Delta Dunării și-l făcusem să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Îmi era drag că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii de la noi, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis rămânea pentru mine un reper al prieteniei și știam sigur că dacă am nevoie de ceva pot să-l sun și mă va primi în casa lui din Atena, sau puteam da o fugă la Londra să ne întâlnim cu bancherul lui, un englez simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii. Dar acest John avea sânge românesc credeam eu, tot așa cum Sakis credea că are sânge grecesc. Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-i pe englezoi ortodocși fără să știe!
Ajunși la vin și cafele, eu și Sakis ne-am dezlegat limbile și am răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile noastre le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni.
Vorbind pe îndelete, am ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon?
– Da, de ce întrebi asta?
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el.
– Eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la toate viciile posibile. Cum de tolerați toate astea?
– Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Este insuportabil să vezi cum îi manipulează pe oameni, cum îi transformă într-o masă imbecilizată, e revoltător.
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta. Credeam că biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, casa poporului sau parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această tară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu și peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
Ne-am ridicat de la masă după ce am plătit nota și parcă și eu și Sakis eram storsi de energie. L-am dus la hotel pe jos, am mers tăcuți, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, de lângă ASE, iar în holul hotelului ne-am despărțit cu o îmbrățișare tăcută.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine!

casa

May 8, 2015

CUVINTE SI ARIPI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:45 am

mă despart greu de cutia cuvintelor mele,
le mângâi îndelung,
le sorb roua,
le culeg fructele pline de seva zvâcnind.
Dumnezeu mă cunoaște
și știe că trăiesc într-un perpetuu colind,
că-mi zburd caii de multe ori
pe câmpuri interzise.
Fiul coboară ades de pe Cruce
și-mi culege narcise
și mi le dăruiește zâmbind.
eu îi sărut rănile aburite
deși mă simt vinovată de ele,
mă doare că aparțin unei specii mai rele
decât șacalii pustiei.
sunt adesea mireasă în cântec și-n vis,
îmi pun pirostrie pe frunte
și îngân toate silabele
pline de magie,
pline de tâlcul simbolurilor străvechi,
de semne care pot muta munții,
care pot deschide aripi deasupra frunții
și pot săpa izvoare direct din piatră tare.
îngerul meu spune că-l doare
fiecare clipă.
îl vindec ușor cu un cuvânt,
cu o silabă,
cu o șoaptă.
numai să fie coaptă
și plină de duh.
atunci mă ridic și eu în văzduh
și gura mea spune secrete sacre.
acum vreau doar să stau mai aproape de matricea luminii
și să mă-nchin smerit,
să gânguresc nedeslușit,
precum delfinii.
angels-night1

May 3, 2015

DESTIN

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 2:34 am

mi-e soarta ca o iederă.
se cațără pe mine, pe realitate,
mă transformă,
mă devorează cu o insațiabilă tenacitate.
încă nu știu cât de sus poate crește,
cât de înalt se poate ridica,
pe mine, pe ziduri, pe viață,
pe tot ce am știut vreodată cânta.
am născut atâtea făpturi
și totuși sunt singură în fața norocului.
sunt oare miezul jocului?
o țintă
spre care se-ndreaptă gloanțele neînțelesului timp?
mintea mea țese iluzii,
mă face fie să mă simt ca-n Olimp,
fie să mă zbat fără scăpare,
ca o sirenă în năvodul unui cinic pescar.
numai cine visează trăind
are habar.

ar trebui să-mi sparg ferestrele,
să exist mai alert,
să pun pe jar tălpile grele,
să alerg mai repede decât sângele vieții,
să devin rouă,
să țip în frigul dimineții,
să strălucesc diamantin.
ceea ce-am fost menită să devin
se vede doar în zare.
eu încă dorm în carnea moale
și visul mă trage-năuntru
cu un fir străveziu.

în melcul meu interior,
fiecare silabă se-aude
ca și când
cuvântul din gând
s-ar multiplica de o mie de ori.
dar știu că ăsta mi-e destinul
scris în sori.
destinies_dial_sun_destiny_moon_zodiac_3d_2560x1440_hd-wallpaper-1189803

Blog at WordPress.com.