MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 25, 2015

HAINA DE LUMINA

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:08 am

melcii nervilor mei,
răsfirați
peste primăverile înlăcrimate.
degetele strâng un trup nevăzut,
storcând din virtual
seva
devenită realitate.
suntem mai motivați acum dar parcă mai fragili.
stăm fără teamă printre străini
ca și când am fi prieteni de-o viață.
nici nu mai știm ce ne ține
între cer
și pământ.
între șoaptă și hohot.
știm doar că ni se întâmplă să fim
aici,
pe undeva,
cu Dumnezeu cu tot.
mă spovedesc vântului uituc,
dar niciodată nu vă voi spune vouă
de harul meu subtil,
care-mi întoarce petalele durerii
înspre soare.
îl țin secret.
voi veți vedea
doar fața mea de copil
care intră-n întuneric ca într-o găoace
până găsește raza de lumină
cu care-o s
ă se-mbrace.

10551023_872524679425393_1854425590105426143_n

Advertisements

February 22, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [9] – FOTBALUL SI NEBUNIA

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 10:29 pm

Pe Arena Nationala se joaca in nocturna un meci colosal. Dar eu stau acasa cu piciorul in gips, ma uit la televizor si ma simt un ratat. Am intrat ca un imbecil cu masina intr-un calcan de bloc, ce parea sa-mi fi aparut in cale de niciunde, si asta numai si numai pentru ca am acceptat sa-i tin companie unui prieten ce-si inneca amarul in whiskey.
Uite-asa am facut si masina praf si piciorul si mi-a suspendat si politia permisul de conducere. Doamne, cat iubesc fotbalul! Cand eram pustan, mergeam cu tata la meci, pe stadion, ca niste fani adevarati, nu ca fraierii care se uita la fotbal stand pe canapea si umflandu-se cu bere!
Tata fusese in tinerete jucator de fotbal la o echipa de categoria B, dar cu clasa si cu jucatori talentati. Era in stare sa povesteasca un meci in asa fel incat nici o televiziune din lume nu ar fi putut concura cu el, pentru ca-ti putea explica aproape fiecare faza, iti dadea imediat schema miscarilor castigatoare ale echipei favorite si analiza si jocul rivalei. Era fabulos!
De la tata am invatat multe lucruri despe tactica de joc, despre fente destepte, despre fotbalisti celebri. Cand incepeam noi sa vorbim despre fotbal, mama Yana spunea ca vorbim intr-o limba straina, asta pentru ca ea nu intelegea nimic.
Asa am aflat despre stilurile de joc, italian sau anglo-saxon, germanic sau sud-american, artistic sau mecanic, cum le spunea el, despre rolul fiecarui jucator pe teren, despre cat de important era antrenorul si cat de motivati jucatorii.
Daca n-ar fi avut probleme cu alcoolul, poate ca tata ar fi facut o cariera fulminanta in fotbal, dar n-a fost sa fie. Si mai era ceva, ce-l descalifica oarecum, desi, in mod paradoxal era o calitate umana, ca fotbalist ii lipsea ura, ura aceea de moment, care-i face pe adversari sa se loveasca napraznic, ignorand pericolul si uitand ca pot lovi mortal, ceea ce s-a si intamplat uneori.
Tata nu putea lovi, nu avea ura aceea sinistra si nici dorinta de a ucide, la propriu. El avea vointa de a invinge, de a fi mai bun decat adversarii si atat. Dar poate ca aceasta explicatie este doar una care eludeaza teribilul viciu al lui tata, atat.
Cand eram la Londra, imediat dupa ce terminasem un master acolo, l-am reintalnit pe un fost coleg de scoala, care ajunsese mare fotbalist si juca la o foarte celebra echipa englezeasca. Un barbat frumos, atletic, impresionant, dar, din pacate, un om ce fusese dirijat de mic exclusiv catre fotbal si nu avusese nimic altceva in viata.
Cand era inca in tara era adorat ca un idol, se insurase cu o fata extraordinar de frumoasa cu care avea si un baietel, dar de cand juca in strainatate parea sa-si fi pierdut mintile, cel putin asa spuneau apropiatii lui.
Se nascuse intr-o familie saraca, erau vreo zece-unsprezece copii in casa si atunci cand proful nostru de sport le-a spus parintilor lui ca baiatul e talentat la fotbal, nu a mai existat nici o alta optiune pentru el. Se gandeau ca va ajunge fotbalist, va face bani si-i va scoate din mizerie pe toti ai lui.
Culmea este ca asa s-a si intamplat, numai ca la momentul la care l-am reintalnit eu parea de-a dreptul extenuat, avea cearcane vinete sub ochi si o paliditate nesanatoasa.
Ne-am imbratisat frateste, ne-am impuns cu piepturile ca atunci cand aveam zece ani, ne-am regasit parca tot scolari.
– Salut, Dinu!
– Salut, Serbane! Ce faci, batrane, esti mare vedeta?
– Ei, pe dracu! Ma muncesc astia aici ca pe un sclav si nu ma aleg cu nimic.
– Cum adica? Am auzit ca ai un salariu fabulos, cred ca e al doilea din lume, nu? Ai eclipsat pe toata lumea, cred ca vor astia sa-ti ia gatul de invidie!
– Ce bani, frate? Trimit la ai mei cate o caruta cu bani si eu raman aici inchis ca la puscarie, ca astia-s nebuni, te tin in priza tot timpul, nu le pasa c-o sa te arzi dracului!
– Ei, hai, Serbane, nu fii sulfa! Tu esti vedeta mondiala si te smiorcai aici ca un pusti batut de tac-su. Asta-i viata de fotbalist, bani, gagici, lux.
– Du-te, ma, de-aici! N-auzi ca stau ca la puscarie, sunt intr-un cantonament permanent. Nevasta-mea a intentat divort ca nu ma vede cu anii si nu vrea de la mine decat pensie alimentara babana pentru ala mic.
– Auzisem ca ai fost accidentat nasol si ca ai stat mult in spital, e adevarat?
– Da, frate! Mi-au dat astia la gioale de m-au secat. Sapte operatii am facut, aveam niste dureri de-mi venea sa ma jupuiesc singur. Noroc ca mi-au dat medicamente cu poala si m-am potolit, dar ma mai apuca din cand in cand cate-o durere din aia rea, de ma secera, chiar daca sunt pe teren! Nu stiu cat o sa mai rezist pe aici, ca ma urasc al dracu englezoii astia.
– De ce, mai? Ca esti blond si frumos? Ca le dai clase la fotbal?
– Nu stiu, ba. De boi! Nu stiu cine dracu le-a bagat in cap ca in Romania sunt multi tigani si-o tin langa cu prostia asta. Le-am spus eu ce si cum dar astia au creierele spalate, daca le-a bagat cineva o prostie in cap nu le-o mai scoate nimeni, sunt tari de tartacuta.
– Si ce-o sa faci? Pleci in alta parte?
– Da, mai, m-as duce in Italia, ca aia-s baieti mai faini, mai generosi si guralivi, asa ca noi, romanii. Si vor sa-mi dea si mai multi bani si o casa a mea, as fi tratat ca un print, nu ca un sclav.
– Bravo, baiatu’, pai de ce mai stai pe ganduri?
– Nu mai stau, ca e deja aranjata treaba.
– Super. Felicitari si ai grija de tine!
– Pai da, cum sa nu!
Ne-am despartit si cand mi-a strans mana, asa, ca atunci cand eram pusti si bateam mingea in curtea scolii, am avut o usoara strangere de inima.
L-am urmarit cu privirea si marturisesc ca ma simteam mandru ca am vorbit cu el, ca a fost vazut cu mine. Era o vedeta si era chiar pe bune, pentru ca era extraordinar de talentat.
La vreun an dupa ce m-am intors in Bucuresti, intamplarea a facut ca la un moment dat, cand fusesem invitat cu nu mai stiu ce ocazie la ambasada Italiei, sa o vad pe fosta nevasta a marelui forbalist.
Era stralucitor de frumoasa, atat de frumoasa incat ar fi eclipsat orice Miss, dar, spre suprinderea mea, era insotita de un tip care nu avea nimic de-a face cu lumea fotbalului. Auzisem ca-si facuse si ea o cariera in Italia, de actrita de cinema, dar nu stiu cat era de talentata.
Oricum, la cat de frumoasa era, putea sa apara doar asa, ca o splendoare pur si simplu si tot ar fi putut sa faca o cariera in domeniu.
M-am gandit sa intreb totusi si am aflat ca domnul care o insotea era un cunoscut regizor italian, a carui muza devenise si care o distribuise deja in vreo patru-cinci filme care avusesera succes si probabil ca de aici deriva acel urias aplomb cu care se misca ea, ca o adevarata diva si nu ca o fosta sotie de mare fotbalist.
Bravo ei, ce puteam sa spun!
Dar pentru ca veni vorba si de fostul ei sot, am deschis discutia, spunand ca stiam chiar de la el ca voia sa joace in Italia si ma gandeam ca cei de la ambasada stiau mai multe decat mine.
Da, era deja in Italia, la o mare echipa si era adulat si acolo. Numai ca durerile pe care le avea de la multele operatii suferite la picioare ii revenisera si fusese spitalizat de urgenta. Acolo, la spital, s-a aflat ca se droga inca de cand era la Londra, ca sa faca fata durerii probabil, caci facea si abuz de analgezice, dar la acestea adaugase copios cocaina.
Italienii erau generosi si clubul nu facuse nimic ca sa renunte la el, dar se iscase un scandal mare la fosta lui echipa, din Anglia, si acolo fusese turnat de unul dintre fostii coechipieri ca ar fi fost narcoman. Oribil!
Ma gandeam cu stupoare cum se poate ca destinul sa-ti ofere atat de mult talent, atat de multe sanse si apoi sa-ti dea la gioale, la propriu? Sa-ti rupa pivioarele si sa te innebuneasca, sa-ti ia de fapt tot ce ai mai bun si mai frumos si sa te transforme in victima!
Cat de nedreapta e viata!
Intr-una din serile anoste, cand eram obligat sa stau in casa pentru ca la tropice, mi-am dat seama ca trecusera niste ani de cand nu-l mai intalnisem pe celebrul fotbalist, fostul meu coleg de scoala. M-am gandit la el si am simtit nevoia sa-i dau telefon unui prieten comun sa aflu ce mai face, mai ales ca era o lunga pauza publicitara la un film pe care-l urmaream
Amicul nostru s-a amuzat copios ca l-am sunat special ca sa-l intreb de Serban.
– Pai ce, tu nu stiai ca nebunul a renuntat de tot la fotbal?
– Nu, dar de ce a facut asta?
– Nu mai scapa de procese si de amenzi si, in afara de asta, nu putea renunta la droguri si la medicamente. Si, ce sa vezi?
– Ce?
– S-a cuplat cu fata unui mare bogatan si i-a turnat aleia vreo trei plozi. E boier, sta la soare pe iahtul personal si-si baga picioarele in fotbalul lor de rahat. Intelegi?
– Inteleg, cum sa nu! Inteleg ca dupa ce a fost star mondial, acum sta pe purcoiul de bani si nu mai vrea sa faca nimic. Dar eu ma tem ca e un ratat, un nebun de fapt.
– Ei, da, o fi nebun dar ii e foarte bine asa!
Ca sa vezi ce mi-a facut curiozitatea! Mai bine nu stiam ca marele star, care ma emotionase de atatea ori, asa cum ii facuse pe atatia si atatia oameni sa planga de fericire, sta acum ca o besnita la soare si nu-i pasa de propria soarta. Ce nebun!
Dar poate ca nu aveam dreptate. Omul asta nu avusese niciodata posibilitatea sa faca nici o optiune, fusese indrumat spre fotbal, obligat sa joace fotbal, exloatat pana la sange. Nu a avut o viata a lui, construita de el, asa cum ar fi vrut el, ci i-au construit-o altii.
Ei bine, acum, cand e „nebun”, este de fapt beneficiarul propriilor lui alegeri, are o viata pe care si-a construit-o singur, asa cum a a vrut el.
Mi-am dat seama ca dincolo de succesul aparent, de pozitia oricat de inalta pe care o ai in lume, ceea ce conteaza cu adevarat este ceea ce doresti tu de la viata, ceea ce iti doresti tu cu adevarat sa fii si sa ai. Abia atunci poti sa fii fericit. Poate nebun, dar fericit!

February 21, 2015

SOARTA POETILOR

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:07 am

in epoca asta de piatra cruda,
numai inima suava stie sa bata
la poarta cetatii eterne.
numai ochiul incadescent poate patrunde in taine,
topind coaja rugoasa a realitatii.
ramurile noastre cresc inauntru,
transformandu-ne in copaci cu seva fierbinte
si cu muguri deschisi inspre alt cer.
iubirea e cercul care ne tine atasati de pamant,
e lantul de lacrimi, e spuma neprihanirii.
dar unde se mai poate ascunde caprioara sarutului pur
cand vanatorii furiosi vor s-o ucida?
undeva in silabe, in cuvinte, in soapte,
undeva printre noptile rotunde ale nuntii poetice.
un fosnet de pleoape strivite de somn,
un clipocit de vis crescut in ciorchine,
asta e ceea ce ne hraneste acum
si ne satura gurile infometate.
dar poate nu e destul.
de-am putea construi catedrale sub coaste,
s-ar auzi de acolo
sunetul inalt al clopotelor noastre.

crystal_cathedral_02

February 18, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [8] – LACRIMI AMARE

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:46 am

Dupa ce am cunoscut-o pe Elena, am avut cateva zile de totala deruta. Nu stiam ce sa fac cu timpul meu, nu ma mai regaseam, nu ma mai puteam plasa in propria-mi existenta. Mi se parea ca o forta divina a smuls viata mea de pe orbita dinainte si a aruncat-o pe o orbita noua, cu alt magnetism, cu alte dimensiuni, cu alte conditii.
Ma simteam mare si prost, neindemanatic si inutil. Traiam deja febra indragostirii, atat de intens incat devenisem jalnic, patetic. Si nu mai eram un adolescent, eram deja barbat in toata firea, caci la treizeci de ani traisem zeci de aventuri si relatii, cu multe femei, carora nu doar ca le supravietuisem ci indraznesc sa spun ca nici nu fusesem atins de ele in vreun fel esential.
Cu Elena insa parea sa fie un eveniment cosmic, fizic si metafizic deopotriva, caci se exacerbasera in mine sensibilitati de care nu avusesem habar ca le am si se dezvaluira coordonate ale fiintei mele atat de diferite de ceea ce stiam despre mine incat aveam senzatia ca sunt un strain sub propria-mi figura.
De fapt, eram deja depasit de situatie. La job am invocat o stare gripala si am ramas acasa. Ma uitam la telefon cu privirea fixa si mi se parea ca as putea sa transmit telepatic tot ce simteam, dar nu era asa. Din cate se parea, Elena ramasese complet indiferenta la intalnirea noastra si uitase de mine intr-atat incat, atunci cand in sfarsit mi-am facut curaj sa-i dau telefon, nici nu-si amintea cine sunt.
M-am simtit atunci ca si cand cineva mi-ar fi aruncat o galeata cu gheata in cap. Eram distrus, pur si simplu. N-am mai vorbit cu nimeni toata saptamana, anuntand doar la job ca imi iau concediu medical. Aveam o voce atat de chinuita si de pierduta incat m-au crezut fara probleme ca sufar de o pneumonie cumplita.
Lucram atunci la un proiect dedicat reformarii si restructurarii unui intreg domeniu profesional si faceam asta cu multa pasiune. Eram un lider recunoscut printre colegi, conduceam un colectiv destul de mare si totul mergea struna, caci aveam si capacitate organizatorica si idei inovatoare. Cred ca eram cu adevarat pe creasta valului din punct de vedere profesional.
Absenta mea a facut ca lucrurile sa stagneze, ba chiar sa ajunga intr-o sitatie critica, pentru ca se cerea de catre conducerea ministerului o evaluare a stadiului proiectului, cu tot ce implica asta, resurse umane si materiale, timing de desfasurare, previziuni de dezvoltare si numai eu stiam si puteam sa fac asta.
Bineinteles ca eram constient de dezastrul ce se prefigura daca nu reuseam sa-mi stapanesc teribila inflacarare ori infrigurare pe care o simteam. Stiam ca trebuia sa depasesc cu orice pret starea de confuzie si sa reintru in realitate.
Mi-am facut curaj si i-am dat Elenei intalnire la un restaurant fancy, de care eram convins ca avea sa-i placa. A venit la fix, fara sa intarzie intentionat asa cum fac femeile proaste si fara sa se alinte stupid. Si-a dat seama imediat ca se intampla ceva grav cu mine,
S-a asezat la masa si mi-a luat mana in mainile ei. Erau subtiri si reci.
– Ce-i cu tine, Dinu? Ai febra, delirezi, esti bolnav, nebun, indragostit? Ce e?
– Nu stiu! – am soptit eu, dandu-mi seama ca ma purtam ca o victima, ceea ce-mi distrugea practic orice sansa de a o cuceri pe fata aceea.
– Ba da, stii si te rog sa-mi descrii cat mai exact cu putinta ceea ce simti!
Vocea Elenei era calda dar categorica. I-am spus ca nu ma regasesc, et catera, et caetera. I-am descris practic toata suferinta mea. A trebuit sa-i spun ca totul era din cauza ei.
– Din cauza mea? Dar eu nu ti-am facut nimic. Iarta-ma ca sunt poate brutal de sincera, dar eu nu te-am remarcat in nici un fel la petrecerea aceea a ta. Erai doar un tip dragut care a dat o petrecere de aniversarea lui, mi s-a parut ca esti cam afemeiat si cam arogant, poate chiar cam prostanac, dar atat. Nici una dintre trasaturile mentionate nu te facea sa meriti atentia mea.
– Doamne, Elena! Cred ca-ti par acum un caraghios, un imbecil caruia i se naruie viata pentru ca s-a indragostit de tine,
– Nici nu cred ca te-ai indragostit, pentru ca nici nu aveai cum, nu am comunicat decat protocolar, sau poate ca eu am spart protocolul si te-am uimit cu intrebarea mea despre spiritualitatea crestina, dar ti-am explicat atunci ca era ceva ce ma preocupa profund si care nu avea nici o legatura cu nimeni in afara de mine. Eu cred ca tie doar ti se pare ca te-ai indragostit sau iti doresti sa fie asa, stimulat de cine stie ce fantezie ori dorinta ascunsa de-a ta. E destul de idioata situatia, intre noi fie vorba. Si chiar daca ai fi asa de dramatic de indragostit, sa stii ca asta nu ma obliga pe mine sa-ti acord mai multa atentie decat cred eu ca meriti. Si, iarta-ma, dar cel putin deocamdata, pentru mine nu reprezinti un element de interes. Asa ca te rog sa te calmezi si sa-ti vezi de viata ta! Ok?
– Ne mai putem vedea, sa ascultam niste muzica de exemplu?
– Nu, dragul meu. Acum am o relatie cu un barbat pe care-l iubesc sau cel putin asa cred, ca sa fiu si cu mine la fel de severa cum am fost cu tine. Daca va fi vreodata vreun moment in care destinul ne va intalni cu adevarat, atunci se va schimba situatia, dar pana atunci….
– Iarta-ma, Elena, daca te-am suparat in vreun fel!
– Domnul meu, ca sa ma fi suparat, ar fi trebuit sa insemni ceva pentru mine, ori, din cate vezi, nu se pune problema. M-ai inoportunat doar, dar te scuz pentru asta. Iarta-mi rautatea, dar simt nevoie sa clarific situatia, spre binele tau in principal.
Dupa care se ridica de pe scaun, isi incheie frumos pardesiul absolut splendid cu care era imbracata, isi lua poseta si manusile si iesi linistita din restaurant.
Eu ramasesem ca un prost, ca ultimul fraier din lume. Nici in filmele proaste nu vedeai asa o figura trista si hilara in acelasi timp. Stima de mine insumi era cazuta sub masa.
Daca in clipa aceea, ar fi venit un necunoscut si mi-ar fi tras un pumn in plina fata, nu as fi fost capabil sa reactionez in nici un fel. Eram ca o carpa.
In drumul spre casa, caci mersesem pe jos pana la vila, am revazut intreaga scena a intalnirii mele cu Elena si mi-am dat seama cat de penibil am fost, dandu-ma in spectacol in fata unei femei necunoscute, fata de care facusem probabil o fixatie morbida!
M-am gandit chiar ca o speriasem cu insistenta mea idioata si nu puteam sa nu-i admir calmul exemplar cu care m-a pus la punct.
Cred ca nu mai aveam absolut niciodata nici o sansa cu Elena. Cred ca m-ar fi suspectat toata viata de dementa sau de cine stie ce boala psihica pentru felul in care am actionat.
Cum am putut sa fiu atat de nebun, de inconstient, de iresponsabil? Cum am putut sa declar iubire infocata unei femei cu care abia schimbasem cateva cuvinte? Eram oare nebun si imi cream fantezii in legatura cu o iubire devastatoare pe care imi doream de o viata intreaga sa o traiesc?
Ajuns acasa, am umplu cada din baia mare cu apa si am ramas acolo vreo doua ore. Cand am iesit din cada, aveam impresia ca sunt mai usor cu cateva kilograme, ca m-am curatat de un mal gros si greu
Un prieten binevoitor m-a informat ca iubitul Elenei era mare mahar in guvern, facandu-ma sa fiu si mai timorat decat eram inainte. Ma intorsesem la birou si reincepusem sa lucrez cu un zel exagerat, caci ma ajuta sa-mi golesc capul de ganduri nesanatoase.
Cand eram adolescent, auzisem in micul targ in care crescusem, despre povestea unui indragostit parasit de iubita lui, si care-si taiase venele intr-un fel oribil, macelarindu-se pe el insusi, caci le taiase pe verticala, ca sa se goleasca de sange. Ii reusise asta, a murit innecat in proriul lui sange scurs din el, fara sa mai afle vreodata ca fata pe care-o crezuse pierduta pentru totdeauna a plans amarnic la inmormantarea lui, soptind neintrerupt in batista: „ de ce n-ai stut ca te iubesc? de ce n-ai stiut ca te iubesc? de ce n-ai stiut ca te iubesc?”
Cred ca noi, oamenii, nu suntem capabili sa comunicam, traim inchisi in propriul eu, prizonieri ai mintii sau ai inimii noastre, facand cele mai cumplite greseli tocmai fata de cei cu care ar trebui sa ne construim fericirea.
E ca un blestem al speciei, un blestem pe care zeii l-au aruncat asupra noastra ca pedeapsa pentru ca am vrut cu tot dinadinsul sa fim ca ei si asta i-a infuriat la culme!
In spatele gradinii vilei mele incepe parcul central, cu lacul enorm si halucinant, in apa caruia mi se pare ca salasluiesc tot felul de vedenii, care te atrag spre apa, spre moarte. M-am plimbat o noapte intreaga pe malul acelui lac si parca auzeam apa cum ma cheama in adancuri! Dar m-am gandit ca sinuciderea nu e atat un pacat cat o uriasa, demonica aroganta.
Simti ca ai vrea sa dispari, dar nu pentru ca viata ar fi devenit imposibila pentru tine, ci pentru ca in fantasmele tale iti vezi iubita sau iubitul plangand si suferind cumplit dupa tine si iti asta iti da o satisfactie monstruoasa.
In lunile care au urmat, imi pierdusem orice speranta ca m-as fi putut reabilita vreodata in ochii frumoasei Elena. Facusem o figura atat de grotesc de stupida incat nici apele Iordanului nu m-ar mai fi putut spala.
Dar viata sau destinul nu tin intotdeauna cont de logica liniara si aveam sa inteleg asta la inceputul iernii care avea sa vina.
Imi luasem concediu de sarbatori de la job, dupa ce fusesem intr-o delegatie extrem de obositoare in Canada. Obositoare dar plina de succes si satisfactie, asa ca imi promisesem o odihna binemeritata.
Si unde as fi putut eu sa ma refac cu adevarat decat acasa la mama Yana, la caldura sobei mistice cum ii spuneam eu in gluma, pe care o pazea mama Yana ca un inger razboinic cu linguroiul-sabie in mana.
Ne pregateam de niste sarbatori tihnite si luminoase, dar nu a fost sa fie asa. Tata a facut congestie cerebrala in a doua zi de Craciun si am alergat cu totii la spital sa fim alaturi de el daca, Doamne fereste, se intampla sa se duca in locul acela cu eterna verdeata de care vorbesc preotii la slujba de inmormantare.
Dar tata nu avea de gand sa se duca acolo decat peste inca multi ani si dupa cateva zile am reusit sa-l luam acasa.
Ramasese cu o pareza mai usoara decat crezusera doctorii, asa ca eram bucurosi ca nu s-a intamplat mai rau de atat.
La spital insa, cand asteptam ca medicii sa faca formele de externare pentru tata si sa-l aduca infirmierul cu scaunul cu rotile, m-am intalnit pe holul de la camera de garda cu Elena, plansa toata si tremurand din tot corpul.
M-am dus direct la ea sa aflu ce se intamplase. Am aflat ca erau invitati in localitate de niste prieteni cu care fusesera la ski in Austria. Acolo, iubitul ei avusese un accident pe care il ignorase, dar care dupa cateva zile il facuse sa aiba niste migrene cumplite, pentru ca acum sa fie in coma!
Elena izbucni in niste hohote de plans atat de puternice si de irepresibile incat am simtit nevoia sa o iau in brate sa o linistesc. S-a lipit toata de pieptul meu, cu disperarea celui care stie ca se inneaca daca nu se tine strans de scandura iesita in cale!
Ii simteam degetele cum imi intra in carne, ii miroseam plansul si-i gustam lacrimile. Simteam cum durerea ei urca in mine, facandu-ma sa plang, numai ca lacrimile mele erau amestecate cu o fericire fara seaman.
Intre iubire si moarte, lacrimile devin liantul cel mai durabil.

February 16, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [7] – TRAUME SI VINDECARI

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:27 am

Am fost si am ramas un visator. Genul ala pierdut in filmul interior, care merge pe strada dar nu traieste in realitatea de aici si acum, ci in realitatea din capul lui, unde e poate o furtuna si o casa care se desface in vant, sau cine stie ce alte lucruri.
In mintea mea am parcurs o mie de vieti, am avut zeci ori sute de cariere, am luat premii si medalii, m-am insurat de o mie de ori si am divortat de doua mii, am avut sute de copii, regate si imparatii. In mintea mea, in visul meu, sunt si etern si infinit.
Acolo, in visul nostru de trezie salasluieste Puterea lui Dumnezeu.
Prima mea experienta de vis interior cred ca s-a intamplat cand inca nici nu eram la scoala. Era o dupa-amiaza in care mama Yana ma obliga si pe mine, ca si pe ceilalti copii ai familiei, sa dorm dupa masa de pranz.
Ea ne aseza pe fiecare in patul lui, ne invelea frumos, ne dadea comanda suprema „Dormiti!” si iesea din casa, continuand sa trebaluiasca prin curte. Din cand in cand, intra usor si ne verifica, ca sa se asigure ca nimeni nu iese din cuvantul ei.
Si nimeni nu indraznea sa faca asta. Nici macar eu. Cum insa ritmul meu fiziologic si mental cred ca era diferit de al celorlalti copii, nu-mi era niciodata somn si nu reuseam sa adorm dupa pranz oricat de mult m-as fi straduit.
Asa ca am invatat sa inchid ochii pentru a nu o supara pe mama Yana si a-mi crea nenumarate scenarii in minte, in care desigur eu eram protagonistul si eroul, ceea ce-mi dadea un sentiment de intensa bucurie.
Atunci am devenit visator, si, asa cum avea sa-mi spuna una dintre iubitele mele care-mi era si colega de facultate, se parea ca nu voi reusi sa traiesc cu adevarat decat atunci cand aveam sa renunt sa visez in plina trezie.
Pe mine insa nu ma complexa deloc visarea asta cvasi continua care ma facea sa par un ciudat, ci ceea ce ma durea era acea trauma pe care incercam necontenit sa o ascund, in spatele ecranului miraculos al mintii, pe care se proiectau filmele mele, dorintele mele, iluziile mele, iubirile mele, amagirile mele.
Mi-am elaborat si dezvoltat cu maiestrie aceste filme interioare. Cred ca datorita lor am si reusit sa trec peste marea trauma a copilariei mele, momentul in care mama m-a dat de la ea, trauma care a ramas in barbatul adult care am devenit ca o gaura de glonte, care-a strapuns pieptul, inima chiar, si a iesit pe partea cealalta.
Nici succesele mele scolare de exceptie, nici cariera mea din ce in ce mai importanta si mai profitabila, nici toate iubitele, ori calatoriile, ori distinctiile, nimic nu a reusit sa acopere gaura aceea de glonte din pieptul meu, care durea ori de cate ori era atinsa, fie chiar si cu rasuflarea.
Singurul tratament care functiona cu adevarat era visul interior, treaz dar in extaz, nici nu stiu cum sa-l numesc, dar pe mine m-a salvat de la depresie, de la disperare, de la ratare.
Sigur ca nu as putea recomanda, asa ca un psiholog ori ca un psihiatru, cuiva care sufera de o trauma din copilarie sa se trateze cu visul lucid, nu, nici vorba. Fiecare om isi gaseste in propria existenta solutiile cele mai bune la problemele sale.
Lucram la un moment dat cu o echipa de specialisti veniti din Statele Unite si depasiseram cu mult orele de program. Trebuia sa rezolvam ceva si nu se potriveau piesele, ne sfatuiseram, cazuseram de acord pe o anumita solutie care parea sa rezolve totul, dar se dovedise ca in practica nu mergea deloc ceea ce noi consideraseram a fi solutia ideala.
Mark, seful team-ului american, ma trase de maneca si-mi spuse:
– Dinu, te rog sa nu te superi, dar am impresia ca voi, romanii, nu stiti ce inseamna limita. Indiferent de situatie, voi mergeti pana dincolo de limita si daca asta pare sa functioneze o data sau de doua ori, nu poate sa functioneze pentru o viata intreaga. M-ai pus intr-o situatie extrem de neplacuta fata de echipa mea, i-ai facut pe baieti sa se entuziasmeze, sa creada ca au gasit rezolvarea perfecta si uite ca nu merge si trebuie sa o luam mereu de la capat. Tu ai vrea sa stam cu totii pana dimineata cum am mai stat si zilele trecute, dar nu se poate, man! Avem o singura viata si ea merita traita si ca s-o traiesti trebuie sa stii cand sa te opresti si sa nu-ti epuizezi energia vitala asa, aiurea, degeaba. Intelegi ce vreau sa spun?
– Inteleg, Mark. Sorry ca am trecut peste tine ca lider, dar sincer am crezut ca o sa iasa perfect totul si… hai sa plecam acasa, adica eu acasa si voi la hotel, sa ne odihnim si de maine vedem cum ajungem la o solutie rezonabila! Ok?
– Ok.
Americanii au plecat sa se odihneasca, dar mintea mea de roman care nu are liniste pana nu epuizeaza toate variantele, pana nu simte ca i se scurge materia cenusie pe birou in cautarea unei solutii, nu m-a lasat sa ma odihnesc. Pe la ora sase dimineata gasisem solutia si o si testasem si vazusem ca merge.
Am mers la baie, am lasat apa rece sa curga si mi-am bagat capul sub jetul de apa rece ca gheata. Apoi m-am sters cu prosopul, indelung, asa cum imi facea mama Yana cand eram copil.
Ma simteam complet odihnit si renascut, de parc-as fi dormit zece ore, iar eu nu inchisesem ochii nici macar o secunda. Pana cand Marc si team-ul lui aveau sa soseasca la ora noua dimineata, eu am inchis ochii si am „vizionat” un film interior, in care totul iesea perfect si aveam succes, unde se intamplau numai chestii minunate.
Cand au venit americanii, am deschis ochii, m-am ridicat si eram plin de energie si entuziasm. I-am spus lui Marc ce solutie am gasit, le-am aratat si celor din echipa cum am rulat testarea si am lucrat toti ca sa fim gata pana la ora standard de plecare de la birou.
Inainte sa plecam, Mark m-a tras deoparte.
– Nu stiu cum faci tu, sau cum faceti voi, romanii, de reusisti sa va extenuati si dupa aceea va reveniti ca prin minune! Sunteti o specie aparte, un neam mistic, asa cum imi spusese mie un prieten, al carui bunic se trage din Romania, de undeva de prin munti. Sunteti tari de tot, bro!
– Thanks. Poate ca ai dreptate, suntem foarte tari, numai ca nu stim sa ne pretuim intre noi si lipsa asta de pretuire face ca totul sa fie ca un miliard inmultit cu zero, face tot zero. Norocul nostru ca vin unii din strainate, asa ca voi, si au obiectivitate si pot sa ne pretuiasca.
– O sa tin minte asta!
Ne-am despartit strangandu-ne mainile si imbratisandu-ne frateste. Terminaseram un proiect din care niste unii din tarile noastre aveau sa castige milioane, pe care nu aveau sa le imparta cu noi, dar bucuria de a fi reusit sa facem ceva important, care sa iasa grozav, era mai presus de orice.
Practic, orice problema are o rezolvare, trebuie doar sa ai incapatanarea si rezistenta si rabdarea si inteligenta sa o cauti si sa o gasesti.
Tot asa si cu traumele. Toate au un tratament, trebuie doar sa ai puterea sa sapi adanc in tine, pana gasesti gaura aceea de glonte, care e trauma, si sa o astupi cu ceva, cu ceva care sa te readuca deasupra, sa te faca sa te simti si chiar sa fii un invingator.
Am iesit din gaurile mele launtrice, am astupat locul si s-a facut zid. Nu as recunoaste niciodata, nici macar fata de mine insumi, cat mi-a fost de greu, dar am reusit sa gasesc tratamentul.
Parca o aud pe mama Yana, care venea cu linguroiul, gata pregatita sa-mi arda una peste locurile moi.
– Dar trezeste-te o data din somn, copile, si du-te sa iei paine neagra, ca aia-i ieftina si mare si va ajunge la toti, iar la Brukner se inchide daca nu fugi acuma!
Brukner era un neamt, nascut si crescut in Romania dar provenind din niste nemti adevarati ramasi aici de pe timpul Primului Razboi mare. Fusesera niste amarati, le murise tatal si nici nu aveau ce pune pe masa, iar maica-sa, nemtoaica mandra, nu voia sa ceara de la nimeni ajutor, pana cand unul dintre plozi, flamand si bolnav, s-a stins. Atunci, nemtoaica a uitat de mandrie si s-a bagat sluga la brutarie, ca sa-si poata hrani si creste copii, ca nu mai voia sa piarda niciunul
A invatat atat de bine sa faca paine, ca si-a deschis in cativa ani propriul ei cuptor, unde facea paine neagra cu seminte si paine alba cu cartofi, dupa reteta nemteasca si cu faina romaneasca.
Toata suflarea targului s-a dus sa cumpere de la Frau Brukner paine din aia mare de tot si calda si buna si cu coaja groasa si crocanta.
Femeia aceea gasise leac pentru saracia ei si fusese in stare nu doar sa se hraneasca pe ea si pe copiii ei, ci reusise sa hraneasca tot targul din munca mainilor ei.
La fiul ei cel mare, devenit brutar de soi, ma trimitea mama Yana, caci paine aceea era ieftina si mare si buna si putea sa hraneasca toate gurile flamande din familia noastra numeroasa.
Asa se facea ca durerea unuia poate fi tratamentul altuia si totul merge mai departe, asa cum a lasat Dumnezeu sau natura sa se implineasca.
Cred ca tocmai lucrurile acestea simple si usor de inteles, care fac viata sa fie nu doar suportabila ci si traibila cu adevarat, sunt cele care mi-au marcat cu adevarat copilaria si viata si nu traumele, caci e mai sanatos si mai in firea lucrurilor sa privesti plinul si nu golul, sa vezi continuarea si viitorul si nu ruptura si sfarsitul.

February 15, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [6] – PACATELE TRECUTULUI

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 5:02 am

Zborul cu avionul ma oboseste dramatic. In afara de faptul ca fac un fenomen de insuficienta respiratorie in timpul zborului, care poate sa fie si de la aerul re-reciclat din habitaclul avionului dar si de la panica, orice calatorie a mea, oriunde pe glob, cu avionul, este o sursa de stress.
De foarte multe ori, ani de-a randul, am mers cu avionul in Belgia, la un foarte bun prieten al meu, desi ne desparteau decenii ca varsta, el avand varsta tatalui meu, ba chiar mai mult decat acesta.
Monsieur Voncelet era unul dintre prietenii mei aristocrati pe care mi-i facusem pe tot mapamondul, si nu pentru ca as fi cautat cu tot dinadinsul asta, dar asa s-a intamplat sa fie, asa ca am luat formarea acestei adevarate retele globale de prieteni nobili ca pe un semn divin.
Sau doar de aroganta teribila!
Relatia mea de prietenie cu Monsieur Voncelet a fost una extrem de ciudata, o prietenie care-mi daduse mai intai satisfactii uluitoare, dar care mai apoi avea sa ma prabuseasca in abis.
Monsieur Voncelet apartinea unei specii pe cale de disparitie, era genul acela de barbat care, fara sa fie frumos, putea fascina toate femeile din lume doar vorbindu-le si fiind el insusi.
Imbracat mereu foarte elegant, cu sacouri de super brand si intotdeauna cu papillon, Monsieur Voncelet era la el, in Belgia, unul dintre primii bogatasi ai tarii. Poseda castele stravechi, semn al nobletii sale indubitabile, dar avea si vile moderne si o impresionanta colectie de masini de epoca si de iahturi.
Il cunoscusem la Bucuresti, fiindu-mi prezentat si adus la ministerul unde conduceam o directie importanta, pentru ca se dovedise a fi un investitor de anvergura.
In urma acelei relatii oficiale s-a stabilit intre noi o legatura umana cu mult mai insemnata, totul plecand de la pasiunile noastre comune pentru muzica de jazz si de opera. Dar si pentru mancarurile rafinate, eu fiind unul dintre cei care si-au cultivat cu pasiune gustul pentru bucate alese, ca si cand as fi fost crescut si invatat din tata-n fiu cu cele mai princiare delicatese.
Monsieur Voncelet era un gourmet desavarsit, care poseda in cel mai inalt grad educatia gustului, pe care o impletea cu arta conversatiei, insotind-o cu mancaruri si bauturi fine si oferind cele mai luxoase banchete la care am fost invitat vreodata.
Si cand spun banchet nu ma refer doar la mancare, ci si la sensul socratic al acestuia, discutiile filozofice si disputa de idei si de teme culturale constituind adevaratul clou al banchetelor date de acest aristocrat de sange dar si de spirit.
Ma oboseau totusi intalnirile cu acest nobil autentic pentru ca intuiam ca sub masca lui de aur se mai ascundea ceva, ceva ce nu reusisem sa decelez oricate eforturi am facut in acest sens.
Mult mai tarziu, si complet din intamplare, aveam sa aflu oripilat ca omul acesta magnific, atat de educat si de rafinat, se lasa purtat de un viciu cumplit si de o putreziciune infinita.
Ii placea pornografia cu fetite, de varsta foarte mica, pe care o practica dement, iar eu am fost atat de ingrozit cand am aflat asta, incat nu i-am mai vorbit deloc. Trecusera de atunci mai mult de doi ani de zile.
A fost pentru mine groaznic sa-i aflu secretul, mai ales ca intelesesem ca el a ales Romania ca tara in care sa investeasca, doar pentru ca avea interesul de a-i plati pe unii care sa-i furnizeze „marfa” proaspata, de prin orfelinatele romanesti!
Cumplit, absolut cumplit! Am simtit atunci ca ma prabusesc in gol.
Mai tarziu aveam sa aflu ca tari minunate si civilizate aveau un circuit al viciului cu adevarat diabolic, care cuprindea politicieni, oameni de afaceri, intelectuali, nobili, toata elita depravata si mizerabila moral, care se desfata violand si chinuind copii napastutiti de soarta, pe care-i racolau cu bani si vorbe dulci si pe care-i tratau cu o cruzime de neinchipuit.
Mi-a fost rau mult timp dupa ce am aflat ca Monsieur Voncelet facea parte din acest cerc.
Dar cel mai recent drum al meu in Belgia nu avea legatura cu super rafinatul si destrabalatul meu fost prieten, ci cu un minunat grup de tineri inventatori, care facusera cursuri si in Romania, imi fusesera studenti si cu care pastram legaturi de prietenie si de respect mutual.
Dicutam cu ei despre tot, despre stiinta si Dumnezeu, despre familie si politica, despre iubire si sex. Dar marea mea bucurie venea din aceea ca erau niste oameni foarte tineri dar cu principii morale ferme, date nu atat de religie, cat de educatia profunda a sufletului lor minunat.
Ma pregateam sa plec inapoi in Romania, eram inca in camera de hotel din Bruxelles, cand, la usa mea se auzi un ciocanit usor.
– Entrez! – am spus eu in franceza, crezand ca este camerista pe care o anuntasem ca voi elibera camera.
– Bonjour, mon ami! – se auzi vocea ata de cunoscuta a lui Monsieur Voncelet.
– Oh, quelle suprise! – am spus eu, mimand o bucurie pe care nu o aveam, dar, intorcandu-ma spre el, privirea mea intalni o persoana practic necunoscuta, atat de imputinat si de schimbat era.
– Dar ce vi s-a intamplat, Maestre? – l-am intrebat eu, folosind una dintre vechile noastre glume, in care gradul masonic si apelativul se identificau intentionat.
– Nu am nimic, dragul meu, nimic altceva decat ca m-a ajuns blestemul copiilor pe care i-am chinuit in viata mea, si toate greselile trecutului meu demonic se revarsa acum peste mine.
– Cum adica?
– Uite-asa! Am descoperit ca sufar de o boala rara, am ceva in sange, un fel de parazit carnivor, care ma mananca pe dinauntru, incepand cu zona genitala. Mi-a cazut penisul, ca la leprosi, mi-a putrezit scrotul, si atunci am inteles ca-i un blestem pentru pacatele mele abominabile. In curand, viermele asta din mine imi va devora inima si creierul, caci ficatul si splina sunt sfartecate deja.
– Nu se poate? Mai bine ati fi platit cu puscaria decat asa!
– Oh, dragul meu, in aceasta situatie, puscaria ar fi fost pentru mine o dulce vacanta! Dar nu merit nici macar astfel de vacante. Cand umplu chiuveta cu bucati din ficatul meu, imi rasuna in urechi tipetele fetitelor pe care le-am violat ca un salbatic nenorocit. Imi merit soarta.
– Poate ca da, si spun „poate” in sens eufemistic. Stiti cat v-am detestat cand am aflat?
– Stiu, dragul meu. De aceea am si venit la tine, sa te rog pe tine, caci in Dumnezeu nu cred, sa te rog pe tine sa ma ierti ca ti-am maculat viata cu infectia mea! Iarta-ma, iarta-ma!
Spunand mereu „iarta-ma”, Monsieur Voncelet ingenunchiase cu mare greutate si-si impreunase mainile, ridicand fata spre mine ca spre o icoana.
Marturisesc ca am fost cuprins de o imensa sila, de un dezgust care-mi ravasea viscerele si a trebuit sa ma reped la baie, sa ridic capacul toaletei si sa vomit tot ce aveam in stomac.
Cand m-am intors in camera, cu fata inlacrimata de voma aceea puternica si cu mainile inca pline de clabucul sapunului lichid pe care simteam nevoia sa-l miros, l-am gasit pe Monsieur Voncelet prabusit pe mocheta, cu fata inecata intr-o spuma insangerata.
Am chemat repede receptia si au venit in fuga, impreuna cu medicul hotelului.
Nu mai era nimic de facut.
Monsieur Voncelet murise.
Cand l-au ridicat de jos si l-au intins pe targa, i-am vazut fata, neverosimil de destinsa si de luminoasa.
Poate ca totusi, in ultimul moment al vietii sale, sufletul lui L-a intalnit pe Dumnezeu.
Iar Dumnezeu e foarte posibil sa-l fi iertat!
Sa-l fi iertat oare? As fi vrut sa nu fie adevarat.

February 14, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [5] – MAREA MEA IUBIRE

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:17 am

M-am ferit cu mare grija de atasamentele emotionale si pana la treizeci de ani am reusit sa ocolesc iubirile si suferintele inutile. Poate ca faceam asta de teama, in fine, stiu cum e cu sindromul abandonului, dar nu asta e important acum.
Ceea ce simt neaparat nevoia sa evoc este marea mea iubire, aparuta de nicaieri, in seara zilei in care implineam treizeci de ani. Cum nu sufeream in nici un fel de complexul varstei, am reusit sa trec onorabil de stupida varsta a adolescentei si sa ma avant cu optimism in varsta adulta.
Am invatat si am reusit sa-mi fac o cariera, iar trecerea anilor nu m-a preocupat in nici un fel, caci aveam satisfactii erotice din plin, iar viata mea profesionala si sociala era atat de bogata, incat nu-mi lasa timp de nici un spleen imbecil.
Eram un barbat tanar si chiar frumos, inalt si cu o alura aristocratica mai mult decat atletica, ceea ce le atragea pe fetele si femeile inteligente si le filtra, indepartandu-le, pe pitipoancele cu care oricum nu aveam de ce sa-mi pierd timpul.
Si totusi, in dimineata zilei in care-mi aniversam trei decenii de viata, am simtit ca am atins un anume apogeu al existentei mele si asta imi dadea nu neaparat vreo emotie, ci mai mult o stare de satisfactie si de bine.
Parca pentru a marca acest apogeu, am avut inspiratia de a-mi invita cateva dintre fostele iubite la acea petrecere aniversara care se anunta de-a dreptul monstruoasa.
Cum preocuparile mele intelectuale dar si profesia in sine ma pusesera in relatie cu foarte multi oameni, am reusit sa am relatii bune cu multi dintre ei, folosindu-ma de amplul evantai de cunostinte feminine ca sa-mi imbogatesc permanent cuceririle amoroase, iar pe de alta parte, pentru a avea practic oricand companioni de pahar ori de discutie, alesi din atat de diversa, ca sa folosesc un eufemism, tagma masculina.
Era clar ca ma simteam bine, ca eram stapan pe viata mea si pe lumea pe care mi-o apropriasem cu usurinta ori cu straduinta, dar intotdeauna iesisem invingator si asta imi dadea un aplomb deosebit in tot ce faceam.
Ma simteam foarte tare!
Era o seara ploioasa de septembrie rece. Imi asteptam musafirii imbracat ca un lord, primisem deja nenumarate bunatati de la firma de catering de la care-mi placea sa comand, bauturile umpleau vitrina frigorifica, dulciurile stateau deja supraetajate, iar menajera, care facuse treaba toata ziua, isi pusese broboada pe cap si se pregatea sa plece.
Toata casa era luna. Locuiam atunci intr-o vila splendida, ce apartinuse candva unui var indepartat al uneia dintre iubitele mele si pe care ea il convinsese sa mi-o vanda mie, caci provincialul din mine voia sa stearga orice urma de posibil praf nearistocratic.
Voiam sa dau impresia unui adevarat gentleman, imi si inventasem de altfel un arbore genealogic nobiliar si cum intotdeauna noblesse oblige, banii mei fusesera investiti in asa fel incat sa alcatuiasca un blazon si o avere care sa-mi dea o aura de noblete si mister, asa cum ravneam inca din copilarie.
Poate ca aceste eforturi de a ma reinventa, ca aristocrat si nobil veritabil, aveau ceva de-a face si cu dorinta mea de a mari distanta dintre mine si restul lumii, pastrandu-mi singuratatea ca pe un atu la care nu voiam sa renunt.
Sau poate era doar un anume autism rezultat si din cine stie ce tara a personalitatii mele, dar si din eforturile fabuloase de autoeducatie si de autodisciplina la care ma supusesem ani de-a randul.
Invitatii mei se buluceau deja pe usile impozante ale salonului aproape princiar in care se dadea petrecerea, iar eu urmaream cu satisfactie toata acea fauna umana care sosea cu daruri uriase, pe care eu le primeam ca un nobil feudal caruia supusii ii aduc nu doar prinosuri de adoratie ci si daruri materiale care sa consfinteasca supunerea lor desavarsita.
Aberam, ce mai!
Ma simteam din ce in ce mai excitat de toata acea imbulzeala, poate ca si bausem cam mult, eu nefiind obisnuit sa fac asta, pentru ca ma feream de alcool, mai ales la intalnirile oficiale, de teama ca as putea sa o iau razna si sa spun cine stie ce adevaruri care trebuiau ocultate, din diverse motive.
Unii dintre amicii mei, iesiti pe balconasul rotund al foisorului cu care se mandrea frumoasa mea vilisoara, cred ca trasesera deja niste ierburi ori cine stie ce prafuri, pentru ca pareau a fi in al nu stiu catelea cer. Habar n-aveau de ei si de restul lumii. Nu degeaba se spune ca drogatii sunt „high”.
Eu nu consumasem nici atunci si nici de atunci incolo, niciodata, vreun drog, in primul rand pentru ca nu ma tentau in nici un fel si-i consideram tembeli pe cei care faceau asta, dar aveam si un alt motiv, practic identic cu acela care ma facea sa nu consum alcool. Dar alcoolul era prohibit pentru mine in imprejurari oficiale, in timp ce drogurile le consideram prohibite in mod absolut.
Muzica urla, lumea dansa, eu ma bucuram ca stau intr-un select cartier rezidential unde ceilalti sunt si ei in casele lor la o departare eleganta si sanitara, asa incat puteam savura fara probleme petrecerea mea destul de nebuna si cu un anume caracter de adio, de parca urma sa plec la razboi.
Ochisem deja vreo doua-trei femeiusti pe jumatate amortite de alcool, imbracate elegant dar provocator, pe care le dansasem cu evidenta intentie de a le simti trupul si pe care aveam de gand sa le explorez cu mai multa atentie dupa petrecere.
Imi invitasem si fosti colegi de facultate si actuali colegi de job, erau laolalta si artisti si diplomati si afaceristi, sportivi sau burtosi, rafinati sau nesimtiti, era o imbarligare de directii si de profiluri umane de te cruceai pur si simplu.
Doar eu tronam deasupra tuturor ca un mic dumnezeu si asta ma facea sa ma simt extraordinar.
La un moment dat, aproape de miezul noptii, dupa ce noi toti eram deja de cateva ore ambalati in muzica, bautura, mancare si pipaiala sinistra, se auzi soneria de la intrare, extrem de stridenta si clara, in pauza dintre doua bucati muzicale perverse.
Am coborat sa deschid si, spre surprinderea mea, in prag imi statea un cuplu de amici pe care si uitasem ca i-am invitat, insotiti de o fata sau femeie, nici nu stiam ce sa cred, cu un aer de o asemenea noblete si desavarsire incat am ramas mut pur si simplu, pentru mai multe secunde decat permitea protocolul in asemenea situatii.
M-am prezentat singur, desi nu era cazul, caci eu eram gazda si la mine venisera amicii, iar fata misterioasa a zambit cu oarecare condescendenta si m-a pupat usor pe obraz, naucindu-ma.
– La multi ani, iubite print! – spuse ea cu o voce insa destul de rece incat sa-mi vina sa-i spun diamantina.
– Multumesc, printesa! – am raspuns eu, folosind prima formula care-mi venise in minte.
– Ti-am adus bomboane, mi s-a spus ca esti pasionat de dulciuri si cum nu stiam ce dar sa iti fac, pentru ca nu ne cunoastem deloc, am crezut ca ceva dulce e cel mai potrivit! – spuse frumoasa cu ochii usor oblici, intanzandu-mi o cutie fastuoasa de bomboane extrafine, asa cum intr-adevar imi placeau mie.
– Oh, sunt impresionat, sincer! – am balmajit eu cateva cuvinte banale, neinspirate si prostesti, dar foarte potrivite cu modul in care ma simteam in acele momente.
Nu stiu de ce, dar simpla aparitie a Elenei, caci asa o chema pe frumoasa abia sosita, ma transformase subit din stapanul lumii in cel mai umil servitor al acestei misterioase aparitii.
Intre timp, ea se instalase pe un fotoliu de piele, isi insusise o scrumiera mica de cristal si fuma o tigara din aceea subtirica, maronie si mirosind a cirese. Parea incantata de tigara si privea cu o evidenta curiozitate la fauna umana atat de bogata si de diversa ce umplea salonul casei mele, reusind sa prinda cu privirea parca tot spatiul acela mare, ca de sala de bal.
Eram nauc. Nu reuseam sa-mi reintru in ritm, nu ma mai regaseam in propria-mi casa si la propria-mi aniversare, devenisem parca in mod straniu spectatorul propriului meu eveniment si aceasta rasturnare de perspectiva facuse sa-mi dispara tot alcoolul din cap si–mi limpezise creierul, ca printr-o magie.
Am incercat sa o privesc cu mai multa atentie pe Elena. Era imbracata intr-o rochie pe care eram sigur ca o vazusem intr-una sau alta din reviste, o rochie a carei eleganta provenea si din croiala si din material, dar mai ales din culoarea dulce, ca o spuma de capuccino.
Avea totul perfect asortat, dar ceea ce mi-a atras in mod special privirea au fost bijuteriile ei, eu trebuind intr-un anume fel sa ma specializez in domeniul giuvaergiei in efortul meu de a-mi crea un profil aristocratic.
Pe mana stanga, frumoasa Elena purta un inel cu trei briliante mari, iar pe inelarul mainii drepte avea doua inele, deasemenea cu briliante, albe si galbene. Cred ca privirea mea intarzia pe bjuterii din cauza emotiei intense pe care o simteam, atat de puternic incat, in momentul in care i-am privit fata, am simtit ca ajung la o febra de o mie de grade.
Trebuia sa recunosc ca nu mai avusesem niciodata vreun model feminin asa cum era ea, o roscata naturala cu parul bogat prins intr-un coc rasucit, cu ochii verzui, dar cu gene negre, poate naturale sau poate date cu mult rimel. Iar gura….
Nu mai gaseam cuvinte in minte. Buzele ei carnoase prindeau tigara intr-un fel care ma facea sa lesin. Nu mai stiam de mine.
Eram oare prea ametit de alcool? Eram atat de disperat dupa femei incat o noua aparitie putea sa-mi blocheze sistemul de autoaparare?
Incercam sa-mi mut privirea de la ea, sa nu ma creada vreun frustrat libidinos si sa-i repugne insistenta mea. Nu mai avusesem niciodata asemenea rezerve, trebuia sa recunosc.
Un vechi prieten, arhitect si rugbist, matahalos, haios si afemeiat, se apropie de mine si ma intreba:
– Batrane, ai ceva pus la cale cu puicuta cea noua sau ma dau eu la ea?
– Esti nebun? Nu vezi ca mi-au cazut ochii-n gura?
– Ei hai, ca tu mai ai vreo suta de gagici din astea.
– N-am frate, lasa-ma-n pace! Pe asta o vreau eu, n-o dau la nimeni! Ia din cele vechi!
– Dar ce, ba, e vreo masina cu tipla pe ea, de ti-au iesit asa ochii din cap? Da-te dracu’ de nebun!
Temandu-ma ca amicul meu, un cunoscut cassanova de Dambovita se va apropia de Elena, m-am dus eu direct la ea, invitand-o la dans desi bucata era pe sfarsite. Fata a fost destul de surprinsa, dar a zambit si a acceptat.
S-a terminat melodia dar eu nu i-am dat drumul. A inceput o alta, pe un ritm tembel, dar eu o tineam lipita de mine, cu o disperare care ar fi putut sa o sperie, dar pe care nu o puteam controla.
– Nu vrei sa ne odihnim putin, sa stam de vorba? – ma intreba ea delicata cand s-a terminat si a treia melodie.
– Bine, sigur. Iarta-ma ca sunt asa necioplit. De obicei ma dau mare domn, dar asta seara am dat-o-n balta!
– Nu-ti face probleme. E ziua ta, esti coplesit de emotie, implinesti o varsta venerabila! – spuse Elena cu umor, reusind sa ma faca sa ma mai relaxez putin.
Ne-am asezat alaturi pe o canapea si datorita finetii ei si a unei rabdari iesite din comun, Elena a reusit sa ma faca sa leg o discutie, in ciuda tensiunii din toata fiinta mea.
Se facuse aproape dimineata, invitatii incepusera sa plece si eu nu ma puteam desprinde de vraja acelei fapturi, de mirosul ei, de apropierea ei, de vocea ei.
Deodata, Elena se ridica in picioare si spuse ritos:
– Pot sa te intreb ceva?
– Bineinteles. – am spus eu frematand, cu convingerea ca urmeaza acel moment senzual care o transforma pe o necunoscuta in femeia care-si va desface trupul si sufletul pentru tine.
– Stii cumva care e diferenta dintre ortodoxie si catolicism din perspectiva mantuirii?
M-am uitat la ea ca la o extraterestra. Nici nu intelesesem de fapt ce voia sa spuna, dar totul era atat de departe de tot ceea ce putusem eu presuspune, incat cuvintele imi inghetasera in gura.
Am dat din cap a negatie, simtindu-ma idiot si neputincios. Atunci am realizat ca ramaseseram singuri, caci intre timp plecasera toti invitatii, care-si luasera ramas bun de la mine, in timp ce eu paream sa fiu la mii de kilometri departare.
Cred ca aveam o expresie ciudata si probabil destul de tampa, caci Elena ma privea, iar expresia ochilor ei s-a schimbat rand pe rand de la mirare la neincredere, de la teama la un anume fel de compasiune.
S-a ridicat usor, s-a apropiat de mine si, prinzandu-mi fata cu degetele ei fine, m-a sarutat pe gura lung, tandru, coplesitor.

February 12, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [4] – IERUSALIM

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:06 am

Fusese o iarna oribila, urata, umeda, improprie, capricioasa si stupida. La noi iernile sunt de obicei coerente, friguroase, puternice si sanatoase, dar asta fusese parca o iarna falsa, de imprumut si ne facuse sa ne dorim cu ardoare sa se termine odata, sa vina primavara, lumina, caldura, verdeata si gata!
Iubirile mele erau tot mai subrede, nu reuseam sa ma opresc la niciuna si parca teama mea de abandon crestea cu fiecare iubire, facandu-ma sa fug exact cand iubita mea credea ca m-a cucerit definitiv. Ei bine, tocmai acest definitiv parea sa ma sperie cel mai tare si sa ma determine sa-mi fac in graba bagajele si sa plec in cele patru zari, cu o dorinta de libertate uriasa, de parca m-ar fi tinut in cusca si in lanturi, nu in brate calde si iubitoare.
Eram un monstru macho sau doar un barbat sensibil, care nu putea sa se desprinda de traumele propriei copilarii, de teama de a nu fi iubit, de spaima de a fi abandonat si lasat prada singuratatii? Nu stiam atunci si nu stiu nici acum.
Sunt multe cotloane in sufletul meu pe care ma feresc sa le cercetez, temandu-ma de suferinta ori preferand sa ma protejez prin simpla eludare a unor dureri pe care le stiu atat de bine dar pe care nu le-as recunoaste nici daca mi-ar pune cineva pistolul la tampla.
Viata mea era impartita intre iubirile trecatoare si jobul stabil, singurul care ma facea sa ma simt ferm si de neclintit, puternic si dominator. Aveam neaparata nevoie de acest sentiment al puterii personale si al dominarii situatiei. Nu faceam analize si nu ma intrebam de ce simt asa sau altfel, ci pur si simplu lasam existenta sa curga firesc, cu meandrele ei cu tot, pr ferand seninantatea si echilibrul unei situatii incerte ori periculoase.
Am preferat mereu lumina intunericului, optimismul pesimismului, coerenta incoerentei, armonia si seninatatea, in dauna discordantei si a depresiei. Dar la acel moment, de inceput de primavara, parca toate trairile, interioare ori exterioare, capatasera proportii hiperbolice.
Ma intorsesem doar de cateva zile de la Ierusalim. Fusesem acolo cu treburi importante, cu o delegatie guvernamentala, de politicieni si militari. Aveam o agenda foarte incarcata si cele cateva zile cat a durat aceasta deplasare oficiala mi s-au parut lungi ca niste saptamani.
Poate ca la Iersusalim timpul trece mai incet, pentru ca ingerul lui Dumnezeu are o trompeta magica si sufla in ea dilatand timpul. Nu stiu. In orice caz, acolo am simtit ca imi sunt extrem de cunoscute locurile, aerul, lumina, atmosfera, totul, de parca as mai fi trait candva pe acele meleaguri si spiritul meu le recunostea si se bucura.
Am profitat de o pauza de o ora si am mers la Zidul Plangerii. Eram insotit de un ofiter in civil care nu ma scapa din ochi si ma insotea absolut peste tot. A ramas respectuos in spatele meu, in timp ce eu ma apropiam de zidul miraculos, langa care erau sute de oameni care psalmodiau rugaciuni si cu degete tremurande strecurau biletele in crapaturile zidului, de parca ar fi existat in vreun fel posibilitatea ca Dumnezeu Insusi sa primeasca aceasta corespondenta.
Si crestinii au mostenit convingerea asta ciudata, ca-si pot scrie pe biletele dorintele si dandu-le preotului aceste biletele ar fi putut cumva sa ajunga la Dumnezeu. In fine, naivitatea oamenilor in materie de credinta este infinita si asta e trasatura pem care si mizeaza religiile, transformand mase de oameni maturi in niste insi cu o naivitate copilareasca, capabili de a accepta si crede aproape orice li se spune.
Stiu, veti spune ca spiritul meu critic este exagerat si ca e o piedica in calea comunicarii cu Divinitatea, dar eu nu am simtit niciodata ca ar fi asa, ci dimpotriva. Dar hai sa ne intoarcem la Ierusalim, la Zidul Plangerii, in fapt zidul Marelui Templu, un vestigiu al unei epoci stravechi in care credinta, iubirea si puterea se contopeau intr-un fel remarcabil.
M-am apropiat si eu de Marele Zid, zambind superior, avand probabil genul ala de expresie neincrezatoare pe care noi, oamenii moderni, ori postmoderni, o purtam pe figura ca pe o masca pe care am uitat sa o dam la o parte. Ajungand chiar langa zid, am simtit imboldul de a ma ruga, de a spune in gand ce-mi doresc ori ce visez sa realizez si, din obisnuinta omului educat de crestini care ating icoanele, am atins si eu zidul, caci nu aveam naivitatea sa pun vreun biletel intr-o crapatura sau alta.
Am intins deci mana si am atins zidul, cu ochii inchisi caci ma rugam si, deodata, tot corpul mi-a fost strabatut de un curent electric de inalta tensiune. Fusesem electrocutat si aruncat pur si simplu departe de zid de o forta si de o energie incomprehensibila. Eram speriat, uluit, cu ochii in lacrimi. Toti ceilalti credinciosi se oprisera si ei din rugaciune si se uitau la mine ca la un extraterestru. Mie imi tremura tot corpul dar nu ma puteam misca de acolo.
Atunci s-a apropiat de mine ofiterul care ma insotea si cu delicatete m-a atins cu bratul lui pe spate, facandu-ma sa-mi revin in simtiri. Am reusit sa ma misc si am plecat de acolo, cu intensa convingere ca am fost strabatut de o forta divina. Nu m-am putut stapani si, la dineul oficial, am invocat aceasta intamplare, iar unul dintre generalii israelieni, crescut in Maroc si probabil foarte credincios, m-a privit cu adanca intelegere.
Reintors in tara si avand cumva avantajul departarii, am redevenit mai sceptic si m-am gandit ca era probabil in interiorul portiunii de zid pe care am atins-o vreun instrument electric iar eu aveam probabil mana umeda, sau era ceva mai complex. Am elaborat chiar o intreaga teorie in legatura cu o roca de provenienta cosmica, despre care mi se parea ca citisem nu stiu pe unde ca ar fi fost fragmentata si impartita intre marea piramida din Egipt, un alt fragment s-ar afla le Mecca, incastrat in Kabba, iar al treilea ar fi fost pus la temelia sau in interiorul Marelui Templu de la Ierusalim.
Oricum, pe mine m-a schimbat radical intamplarea aceea. Am devenit mult mai prudent in a-mi afisa spiritul critic in legatura cu credinta, ba chiar am ajuns la concluzia ca e multa stupiditate, ignoranta si aroganta in aceasta atitudine asa-zis critica.
Sigur ca orgoliul personal m-a impins sa interpretez aceasta intamplare ca pe un semn pe care Dumneze Insusi, sau Cosmosul, Natura, Destinul, mi-l dau mie direct, facandu-ma atent la misiunea mea pe acest pamant.
Cand m-am intors, ma simteam epuizat sufleteste si energetic, asa ca m-am dus acasa la mama Yana, sa ma lecuiasca ea cu o ciorba de loboda si cu sarmalute, cu papanasi garnisiti cu smantana dulce ori cu clatite cu branza si stafide.
Aveam nevoie sa regresez intr-o varsta anterioara, ca sa ma simt inocent si protejat, ca sa uit de responsabilitatile pe care trebuie sa mi le asum. Stiam insa ca va dura putin aceasta fuga de realitate si de soarta si ca in curand avea sa ma prinda din nou valul inspumat al oceanului meu existential.
Intors in capitala, aveam sa aflu ca secretarul meu murise intr-un tragic accident de masina, un accident ramas completamente neelucidat, dat fiind ca se produsese pe la ora doua noaptea, undeva intre Bucuresti si Ploiesti, iar despre el se stia ca era genul de om care nu s-ar fi ridicat din pat dupa ora unspe seara nici pentru a salva lumea.
Ce cautase Grigore, caci asa il chema, pe soseaua Bucuresti-Ploiesti in acea noaptea fatidica la o ora neverosimila pentru el, care era un om cu un program de somn atat de exact incat era de neconceput ce anume l-ar fi putut atrage acolo. In afara de asta, nu se stia cine il lovise, caci faptasul fugise de la fata locului, iar dupa urmele de cauciucuri nu poti afla numarul masinii ori cine era la volan.
Chiar scena accidentului era suspecta spuneau medicii legisti, caci, credeau ei, ranile lui nu corespundeau cu pozitia in care fusese gasit cadavrul.
Primul-ministru ma chema in biroul lui si-mi spuse:
– Te rog sa nu faci tam-tam in legatura cu accidentul lui Greg, desi stiu ca-ti place la nebunie sa-ti dai cu parerea, dar acum nu e cazul.
– De ce-as face asta? Nu eram aici si nu stiu nimic despre ce a fost.
– Lasa, ca te cunoaste o lume intrega si stiu toti cat de bun esti la elaborat teorii despre orice. As vrea sa ramana intre noi, ca secret absolut. Vreau sa stii ca am fost informat ca Greg avea legaturi cu un serviciu strain de informatii si orice comentariu din partea noastra ar fi complet neavenit.
– Cine? Greg? Nu se poate!
– Stiu cum te simti. A fost si prietenul meu si mi-e greu sa inteleg situatia, dar nu ne putem expune inutil. Pot sa contez pe tine, nu-i asa?
– Bineinteles.
Am iesit din biroul primului ministru cu o senzatie de vertij, cu sentimentul ca nu mai inteleg nimic si pe nimeni. Dar nu era treaba mea sa fac speculatii pe tema asta.
La mai putin de o saptamana de la acest eveniment oribil, m-au anunatat ca am fost desemnat sa conduc o delegatie speciala care mergea in Israel si ca numele meu a fost solicitat special de catre un celebru general al departamentului de aparare de acolo.
Ochii negri si stralucitori sai frumosului marocan imi venira in minte. Am avut un fel de presentiment ca ceea ce mi s-a intamplat la Zidul Plangerii va ramane perpetuu in mine si va avea o influenta pregnanta asupra a tot ceea ce avea sa se intample in sufletul meu si in viata mea.

February 5, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [3] – CRACIUN TRIST

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 5:30 am

Facusem nu stiu ce greseala si inversasem niste cadouri, dandu-ma de gol fata de doua persoane dragi. Nestiind cum sa ies din situatie, si de rusine ori lasitate, am preferat sa le parasesc pe amandoua si sa sufar ca fusesem atat de stupid.
Asta se intampla inainte de prima vacanta din studentia mea, cand reusisem sa cuceresc doua fete si, pentru ca nu ma puteam decide la care sa renunt, le-am trimis amandurora cate un dar de Craciun cu cate un text romantic. Ce greseala! Fiecare dintre ele primise biletul dedicat celeilalte, asa ca… am preferat sa le parasesc si sa fug acasa, la mama Yana.
In iarna aceea a murit catelul meu, pe care-l salvasem cu doua ierni inainte, cand fusese otravit de un nemernic si am reusit sa-l tin in viata, desi avea ars tot tractul digestiv. L-am iubit pe catelul acela, era un teckel dragalas, dar nu se compara cu iubirea pe care aveam sa o simt, decenii mai tarziu, pentru lupoaica mea divina, care e si ea acum in cer si-mi vede sufletul inlacrimat!
In iarna aceea, de fapt in prima mea vacanta de iarna ca student, au fost mai multe intamplari care m-au facut sa inteleg ca adeseori intre bine si rau e doar o muchie subtire care le desparte, in asa fel incat tu, omul, sa vezi si sa interpretezi in felul tau.
Chiar moartea cainelui meu era cumva o usurare a suferintei acelei fapturi nevinovate. Dar se mai intamplase ceva: mama Yana facuse, pentru a doua oara in viata ei, ocluzie intestinala si fusese operata. Sigur ca, asa cum aveam sa aflu, operatia fusese facuta de urgenta si numai un mare noroc a facut sa reuseasca, iar mama Yana sa traiasca.
Dar, din femeia voinica pe care o lasasem pe peronul garii cand plecasem la facultate nu am mai gasit nimic. In locul ei, ma astepta pe acelasi peron o batranica, cu obrajii supti si cu privirea nesigura, si doar cu greu am reusit sa deslusesc in acele trasaturi obrazul drag al mamei Yana.
Asa cum va spuneam, intre bine si rau e o punte subtire, ca o muchie de cutit si numai Dumnezeu stie de care parte te situezi tu, muritorul!
In casa noastra nu mai era trebaluiala vesela de altadata, cand Craciunul ne gasea cu plita plina de tot felul de mancaruri traditionale, care miroseau ametitor de bine si cu mama Yana rasucind victorioasa linguroiul, ca un razboinic cu sabia Dreptatii.
Ne lipsea tuturor vocea ei hotarata, care comanda in stanga si-n drepta fiecaruia ce si cum sa faca o treaba, ne lipsea alergatura ei, tarsaitul papucilor ei si chiar sunetul pe care-l facea pe dusumeaua groasa de lemn si ceruita cu grija, care duduia sub greutatea mamei Yana si sub pasii ei hotarati.
Devenise o batranica stafidita, de parca timpul ii jucase o farsa si trecuse peste ea cat in doua-trei decenii in numai doua-trei zile. Simteam cu totii un fel de teama si de respect pios, ne surprindeam mergand in varful picioarelor si vorbind in soapta intre noi. De altfel, la acel Craciun am facut noi totul si mare mi-a fost surpriza cand la masa de Ajun a venit si mama mea naturala, sfioasa si inca frumoasa, invitata special de mama Yana, care simtise nevoia sa-mi ofere un dar cu adevarat neasteptat.
Am fost emotionat si totusi rece, cel putin la inceput, o priveam pe cea care-mi daduse viata si ma tot intrebam cum de putuse sa ma dea de la sanul ei, dispensandu-se de mine asa cum nici cu un animal de casa nu poti face fara sa te doara. Era coafata proaspat, cu parul facut permanent in carlionti mici, cu nasul subtire si cu o fata de femeie care stie ce vrea de la viata.
Fuma aproape tot timpul, probabil de emotie si mai spunea si ea cate ceva, cu glasul cam gros si cam ragusit, de om care vorbeste putin si rar. Cel putin asta era impresia pe care mi-o facea mie. Avea niste maini frumoase si mari, cu degete lungi si puternice si toata infatisarea si statura ei m-au facut sa ma simt multumit ca mama mea adevarata, cea care-mi daduse viata, era o femeie al dracului de frumoasa si singur acest gand ma facea sa ma simt mai sigur pe mine, iar pe ea sa o privesc cu mai multa ingaduinta si cu un fel de muta recunostinta.
Da, ea ma adusese pe lume, in pantecele ei ma plamadisem, din carnea si din sangele ei si poate ca nu aveam nici un drept sa o judec, pentru ca de fapt nu stiam in ce situatie poate disperata fusese si nici nu aveam cum sa inteleg gandurile ei de mama care stia la acel moment ca nu are cum sa-i ofere puiului ei o viata macar decenta si cu atat mai putin prospera, asa ca mama Yana fusese probabil pentru ea un fel de zana buna, aparuta din cer, care avea sa-i aduca puisorului ei caldura unui camin cu de toate.
Aflasem ca era muncitoare intr-o fabrica, ca muncea in trei schimburi , si ziua si noaptea, ca nu are o casa a ei si sta cu chirie, ca nu are un barbat si ca totusi traieste demn.
Abia atunci am aflat ca in toti anii de cand ma daduse mamei Yana, ea imi tot adusese cate un pachet cu mancare si haine, cumparate din banii ei putini si ca ma urmarea de departe sa ma vada cum cresc si ca in sufletul ei se bucura ca am tot ce-mi trebuie.
Mama Yana nu-mi spusese niciodata asta, dar banuiesc ca nu voise sa traiesc cine stie ce sentimente contradictorii si nici nu voia sa-mi accentueze vreo suferinta, facandu-ma sa ma simt strain in casa ei ori abandonat ori neiubit. Si bine facuse!
Am decis insa, la acea masa de Craciun, sa tin legatura cu mama, o legatura deschisa si curata, si am simtit ca un nod dureros din sufletul meu, pe care-l ignorasem din instinct, se dizolvase si ma eliberase.
Mama mea cea adevarata se ridica de la masa, isi puse paltonul pe ea si baticul de matase pe cap, isi ruja buzele, lua cosul, gol acum, cu care venise aducand in el bunatati de Craciun, se indrepta spre mine, ma trase spre ea , intr-o imbratisare stangace si rigida, si-mi sopti, cu voce sugrumata:
– Iubitul lu’ mama! – cu o voce tremuranda, duioasa si dulce, de fata mare si nu de femeie matura, emotionata si timida.
– La revedere, mama! – am raspuns eu, fara sa ma gandesc, simtind nevoia sa-i pup mana.
Cand s-a desprins de mine, ii siroiau lacrimile pe obraji si am simtit ca era surprinsa si fericita si parca nici nu mai nimerea clanta usii.
– Mergi cu bine, Saveta! – ii spuse tata, conducand-o ceremonios, dupa ce si mama Yana o imbratisase si-o imbarbatase, aranjandu-i baticul de matase, care-i alunecase pe parul coafat.
Eu ramasesem parca golit de sange, cu o senzatie de lesin si nu ma puteam misca din loc, pana cand una dintre surorile mele vitrege isi baga mana pe sub bratul meu si ma trase spre masa, impingandu-ma usor pe un scaun. Eu eram ravasit, caci atingerea mamei mele adevarate ma facuse sa simt un fel de scurt circuit, un fel de electrocutare, si cred ca era sangele meu care-si recunostea matricea, erau celulele ombilicale care se activasera brusc. Am pus capul pe masa si am plans pana am obosit.
Dupa aceea, m-am linistit si m-am reconectat la existenta casei noastre, a casei in care am crescut mare.
Mama Yana ma privea cu ochii ei imblanziti de boala dar deveniti scrutatori, pentru ca voiau sa descifreze starea mea launtrica si parand sa inteleaga toata coplesitoarea emotie a situatiei.
Poate ca si de aceea mi s-a parut acel Craciun a fi deosebit de trist. Oricum, din cauza ca mama Yana era inca in convalescenta, nu putuse face mai nimic si nici nu mai fusese generaleasa de altadata.
Din Craciunul stralucitor si vesel cu care ne obisnuiseram in toti anii dinainte nu ramasese aproape nimic, nici mancarea si nici cozonacii nu aveau gustul acela fara seaman pe care stia sa-l dea mama Yana. A fost un Craciun trist, c-un brad urat, cu ramuri rare, pe care-l impodobiseram fara chef, in cadrul acelei corvoade si a acelei pedepse pe care nu intelegeam de ce ne-o dadea Dumnezeu tocmai noua, care nu facuseram nimanui nici un rau.
Dar se pare ca asa e Dumnezeu, sau cel putin asa il percepem noi, ca pe cineva complet discretionar, care imparte iubirea si durerea dupa bunul Sau plac, ceea ce ma facea, la varsta aceea de inca adolescent, sa-I port o teribila ranchiuna si sa-I intorc spatele, ca sa nu-mi vada lacrimile.
Odata ajuns acasa si intrat in atmosfera aceea ce trista supravietuire, uitasem complet de stupidul incident cu iubitele mele, care mi se parea atat de indepartat si de neverosimil incat nu am considerat ca merita povestit nici macar mamei Yana.
Ne temeam cu totii ca o vom pierde si nu stiam cum sa facem ca sa se simta mai bine si sa-i aratam toata iubirea noastra. Nu stiam atunci ca mama Yana avea sa mai traiasca inca multi ani dupa aceea, ca avea sa ajunga octogenara, invingand cu puterea ei, din trup si din spirit, si boala si multe alte dureri care aveau sa vina.
Era mereu pentru noi un model de om, avea ceva care ne facea sa credem ca se trage dintr-o stirpe supraumana, caci taria ei de caracter, bravura in fata vietii si a durerilor acesteia, avea sa ne marcheze pe toti, facandu-ne niste invingatori a priori, prin simpla asemanare cu ea.
Abia in anii care au urmat, mama Yana avea sa-mi marturiseasca adevarul ascuns atata vreme, ca ea si mama mea adevarata erau surori pe jumatate, venind din acelasi tata, si tot ea avea sa-mi spuna ce femeie puternica si vrednica era mama mea si ma indemna sa nu renunt niciodata la legatura cu ea, ceea ce avea sa-mi faca extraordinar de bine.
Acum, au trecut niste ani buni de cand mama Yana nu mai e printre noi si totusi, in sufletele noastre si-n vietile noastre, o regasim ca putere de a stapani soarta, ca demnitate si ca neinduplecare. Mi-am dat seama foarte tarziu, ca om matur, ca viata merita traita fara frica, fara micime sufleteasca, fara sa fugi din fata destinului.
Dar in acea iarna, cand am facut acel Craciun trist, numai tata reusea sa ne umple de curaj si de optimism. El era un filozof innascut, nu facut, cum ii placea lui sa spuna, si avea o capacitate infinita de a intelege natura umana in toata complexitatea ei.
El o putea iubi si intelege pe mama Yana, indiferent prin cate greutati au trecut impreuna si tot el o putea intelege si pe mama mea adevarata, fara sa o judece si fara sa o condamne, asa cum ar fi facut un altul in locul lui. Tata avea, fara discutie, vocatia de a intelege si a iubi, asa cum nimeni nu mai era in stare.

February 1, 2015

INTRE DOUA LUMI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:19 am

ce cauta pasarile marii in acest univers de beton?
ce cauta sufletul intr-o grota imunda?
am invatat sa pun intrebari deschise
pentru a prinde un raspuns cat de mic,
ca un peste ghemuit in navodul prea mare,
ca o meduza-ntre sani.
nu-mi place apa
si totusi din apa m-am nascut,
ca o zeita,
pe care valul cuvintelor o poarta
spre cerurile gurii.
inima se face graunte, rodeste si da spic
dar noaptea o inghite cine stie ce monstru peltic
si dimineata-mi gasesc pieptul deschis ca o coaja.
pe tine te-am ferecat alaturi de Dumnezeu,
v-am pus intr-o nuca,
printr-o magie numai de mine stiuta,
o nuca al carei miez il voi manca in singuratate,
pe indelete,
pe furate,
sa nu ma simta timpul
si sa nu-mi ia
tocmai acele soapte
cu care v-as putea elibera pe amandoi.
pe tine lasandu-te pe strazi,
pe Dumnezeu lasandu-L
printre noi.

Water_Symbol_by_LordShenlong

Create a free website or blog at WordPress.com.