MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

May 3, 2016

NOUL IERUSALIM – parabolă (reeditare)

Filed under: Literatura,Naratiune,Parabola — Maria Barbu @ 9:11 pm

Aurel Dohotaru, fost secretar de stat în guvernul României, actualmente om de afaceri independent, tremura de frig în timp ce închidea portiera mașinii sale, pe care o lăsa în parcarea de la aeroportul internațional Henri Coandă din București.
Deși mai era foarte puțin timp până la sărbătoarea Paștelui ortodox, era o vreme rece, mohorâtă și ploioasă, spre deosebire de alți ani când, la sfârșitul lui aprilie, era frumos și însorit.
Aurel încălțase o pereche de pantofi noi și îl dureau degetele de la picioare, mai ales la piciorul drept, pe care și-l paradise în adolescență, când mersese ca nebunul cu motocicleta BMW care-i aparținea tatălui său, mare polițist la vremea aceea. Nici pardesiul, abia cumpărat de la un boutique de mare firmă, nu-i convenea, parcă ar fi fost al unui străin, pentru că încă nu mirosea a el, adică nu avea aroma aceea de mosc și vetiver, care-i plăcea atât de mult.
Abia ajunsese Aurel Dohotaru în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Era nerăbdător să-l revadă pe vechiul său prieten, Sakis Antonopoulos, pe care-l știa de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care românii îl aveau cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă Aurel si-a dat seama că sumele care le reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul copilăriei lui Aurel, un cartier destul de rău famat, pentru că era cam plin de țigani și mitocani! Era o nemernicie că se putea întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți crezuseră că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vor deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar au aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luau masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziunea națională, unde le plăcea amândurora să meargă și să mănânce somon cu sos de piper verde!
Aurel Dohotaru ținea la Sakis ca la un frate, îl dusese în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcuse să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luase în Delta Dunării și-l făcuse să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Lui Aurel ii era drag Sakis pentru că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii români, care, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis Antonopoulos rămânea pentru Aurel un reper al prieteniei și știa sigur că dacă avea nevoie de ceva, putea să-l sune și acesta l-ar fi primit fără discuție în casa lui din Atena, sau putea da o fugă la Londra să se întâlneasca urgent cu John Dewey, bancherul lui Sakis, un englezoi simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii.
Dar acest John avea ceva sânge românesc credea Aurel, tot așa cum Sakis credea despre acelasi individ că are sânge grecesc! Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-si rudele engleze ortodoxe fără să vrea!
Ajunși la vin și cafele, Aurel și Sakis și-au dezlegat limbile și au răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile lor le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni Europene.
Vorbind pe îndelete, au ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon? întrebă Sakis.
– Da, de ce întrebi asta? se miră Aurel.
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu, se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară! răspunse Sakis cu convingere.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, pe locul lui adevărat și să fie Al Treilea Templu, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el! comentă oarecum zeflemitor Aurel.
– Băi, eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă pare ca nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la viciile bogaților. Cum de tolerați toate astea?
– Ei, sunt așa numai popii cu funcții înalte, că sunt și preoți sărmani dar cu har o grămadă. Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Dar lasă, că și la voi e tot cam așa, cu autocefalia!
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta, Doamne ferește! Credeam însă că Biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, Casa poporului sau Parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această țară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
S-au ridicat tăcuți de la masă după ce au plătit nota și parcă și Aurel și Sakis erau storși de energie.
S-au dus la hotel pe jos, au mers fără să spună nici un cuvânt, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, iar în holul hotelului s-au despărțit cu o îmbrățișare blândă.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine, Aurel!

big_exterior solomon_temple

Advertisements

April 25, 2016

PAȘTE FERICIT! – parabolă

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:38 pm

Adriana Costa era o femeie trecută de prima tinerețe, foarte frumoasă însă și de o bogăție intelectuală care o făcea să radieze, pur și simplu. În centrul universitar lusitan de tradiție, unde Adriana preda Istoria religiilor, își făcuse foarte repede și nume și renume, căci era adorată de studenți pentru uriașele ei cunoștințe în materie religioasă dar și pentru excepționala și foarte originala sa abordare, făcându-i pe tineri să simtă că abia după cursurile Adrianei Costa puteau înțelege cu adevărat ceva din ce înseamnă religia, Biserica ori credința și puteau spune că se simt cu adevărat liberi în relația lor cu Divinitatea.
Avea femeia asta o asemenea aură și o asemenea ușurință în a vorbi despre religie ori despre Dumnezeu, încât îți dădea impresia că s-a conversat cu Dumnezeu Însuși, care i-ar fi dezvăluit, ei și numai ei, toate adevărurile lumii, iar ea avea talentul și abilitatea de a picura aceste adevăruri, ușor și subtil, picătură cu picătură, în mintea și în sufletul tinerilor.
În primăvara acelui an ajunseseră la curs chiar la iudeo-creștinism și Adriana avea atât de multe lucruri să le spună și din cărți, dar și din experiența personală, încât studenții ei nici nu se mai îndurau să plece din amfiteatrul destul de întunecat și rămâneau mult peste limita orară a cursului, căci, fiind ultimul curs de după-amiază, stăteau fără grijă că-i va forța cineva să elibereze sala.
Era în anul acela de grație, 2013, o primăvară atât de parfumată, atât de îmbătătoare și atât de solicitantă pentru simțuri, încât cu greu se puteau struni ca să țină toate regulile perioadei din apropierea Paștelui, care, pentru acea comunitate universitară creștină, era cea mai importantă sărbătoare din calendarul religios.
Într-o după amiază, când urmau să intre peste puțin timp în săptămâna patimilor, după ce-și terminase cursul, văzând că studenții nu se îndurau să plece, Adriana se apucă să le povestească ceva despre ea, misterioasa ființă care poposise pe meleaguri lusitane când era deja adultă și se căsătorise aici, dar care provenea de fapt de undeva din Estul ortodox european.
Când Adriana se apucă de povestit, lumina se filtra delicat prin perdelele amfiteatrului, creînd o atmosferă specială, ca de invocare, ca de miraculoasă reînviere a trecutului.
Vocea Adrianei, profundă și caldă, fără nici un fel de stridențe, curgea onctuoasă sub bolțile sălii, în timp ce studenții o ascultau fascinați, ținându-și parcă respirația.
„Cand eram copil, în mijlocul comunității iudeo-creștine în care m-am născut și am crescut, undeva pe lângă granița cu Rusia, într-o țară latină înconjurată de țări slave, îmi era de fiecare dată ciudă că Paștele evreiesc, Pesah, era mereu înaintea Paștelui ortodox, dar uitam repede ciuda atunci când mătușile mele și toți vecinii evrei mă copleșeau cu daruri și cu minunata pască azimă, pe care o mâncam fie așa, goală, fie cu lapte ori cu supă. Și ce grozavă mai era!
Familia mea era o familie mixtă, de creștini în majoritate dar aveau și evrei, care se asociaseră firesc cu rudele creștine, căci după un botez de fațadă, continuau să-și țină și sărbătorile evreiești, fără nici o temere și fără să aibă vreo problemă cu creștinii. Dimpotrivă, noi îi iubeam cu toții pe evreii noștri, care erau și buni și generoși și mereu zâmbitori, semn că se simțeau cu adevărat bine în țara aceea, în provincia aceea, în târgușorul acela.
Revenind însă la mine, când era copilă, știam atunci că după o săptămână doar venea Paștele creștin ortodox, cu ouăle roșii strălucitoare și păscuțele alea divine cu smântână ori cu ciocolată, în care era neîntrecută mama mea.
Eu nu mâncam niciodată miel, dintr-un fel de solidaritate tacită între puiul de om care eram atunci și puiul inocent al oii, sacrificat fără rost, pentru lăcomia evidentă a adulților stupizi. Dar restul bunătăților pascale mă încântau, bineînțeles.
Dar problema mea cea mai adâncă nu era legată de mâncare, ci de semnificația mistică a Paștelui creștin, căci pe cel evreiesc îl înțelegeam perfect, era simplu și logic. Paștele creștin însă mă înspăimânta de fiecare dată, căci nu vedeam nici logica trădării, nici pe aceea criminală a răstignirii și, Dumnezeu să mă ierte, nici pe aceea a Învierii.
Ceea ce mă deruta însă total, era faptul că adulții nu-și puneau nici un fel de întrebări și acceptau toată narațiunea religioasă și tot ritualul ca și cum ar fi fost cele mai mai simple și mai naturale și mai logice lucruri din lume.
Nu știu ce anume s-a întâmplat însă în primăvara anului în care urma să împlinesc paisprezece ani, pentru că a fost prima și de fapt singura oară când pur și simplu nu mi-am pus nici un fel de întrebări și am făcut exact ca adulții, care se duc la biserică și ascultă ce spune preotul și participă la tot ritualul ca și cum ar fi o parte normală a acestuia, fără să aibă nici o urmă de îndoială, nici un fior și nici o dilemă mistică
Cred că a fost primăvara în care s-a manifestat plenar triumful feminității mele în forma lui de comuniune mistică. Mă simțeam bine să fiu cu fetele mai mari și cu tinerele femei acolo, în biserică, silueta și învolburarea sângelui îmi spuneau că așa trebuie să fac și că așa este perfect.
De acel Paște am purtat pentru prima data dresuri subțiri, eram o domnișoară, mă simțeam la fel de înflorită ca o magnolie și aveam nevoie să împărtășesc asta cu toți ceilalți, iar sărbătoarea Paștelui a venit exact în acel moment când simțeam că trebuie să fiu cu ceilalți, să fac ce fac și ceilalți, să mă contopesc în acea durere și apoi în acea lumină a Învierii și am făcut asta cu toată ființa mea.
M-am simțit bine, dar după noaptea de Înviere, m-am simțit oarecum extenuată psihic, stăteam și mâncam și parcă nu puteam formula cu adevărat nici un gând.
A fost prima și singura mea sărbătoare de Paști trăită în acest fel. În anul următor, crezând că deja mă incadrasem perfect în comunitatea așa zișilor credincioși și credincioase, mama mea m-a întrebat:
– Ce faci, puiule, nu te duci și tu săptămâna asta la denii? Parcă ți-a plăcut anul trecut să te duci la biserică și să treci pe sub aer?
– Pe sub ce? Fii serioasă, mamă, crezi că mor de plăcere să le miros picioarele vecinilor noștri? Doamne ferește!
– Cum așa? Chiar așa de silă ți-a fost anul trecut și nu ai spus nimic?
– Nu, anul trecut nici nu mi-am dat seama, eram prea preocupată să fiu ca toate celelalte fete și mi se părea că sunt perfectă acolo, cu toată lumea, dar acum nu mai simt asta. Cred că anul trecut aveam o problemă hormonală care s-a exprimat religios, dacă pot spune așa.
– Vai de mine, puică, dar ce importantă ai devenit tu în doar un an? Să știi că nu e chiar bună atitudinea asta disprețuitoare a ta!
– Dar nu e nici un dispreț, decât eventual la adresa mea, nu la adresa celorlalți. Eu nu-i judec pe ceilalți că fac ceea ce fac. Îți spun doar de ce eu nu mai pot să fac ce am făcut anul trecut, atâta tot.
– Bine, fată dragă, cum vrei tu!
Cu aceste cuvinte, mama mea încheie o discuție care devenea neplăcută și chiar periculoasă pentru ea, care nu era înarmată nici cu argumente logice și nici teologice.
Așa au trecut anii și eu am rămas doar cu plăcerea dulciurilor de Paște și cu bucuria Luminii de la miezul nopții de Înviere, când, nu știu de ce, mi se întâmplă să mă emoționez până la lacrimi. În fiecare an, fără excepție.
Persista atunci pentru mine îndoiala că trăirea mea mistică e cu mult prea mult emoțională, dar am dezvoltat și căutarea rațională care duce către înțelegerea fenomenului religios pe de o parte și a trăirii mistice, pe de alta.
Am descoperit, după multe cărți parcurse și după multă experiență personală, că trăirea mistică este inerentă naturii umane, ea activează Dumnezeul din noi, Cel cu care ne naștem și pe care îl purtăm perpetuu, toată viața, în timp ce dimensiunea religioasă este oarecum artificială, religia fiind o chestiune făcută intenționat și care exprimă mai mult dorința de dominație și de putere decât credința adevărată.
De aceea probabil că am dezvoltat o rezervă față de biserică și de ritualul pe care „credincioșii” îl primesc fără să gândească, făcând o distincție clară între aceasta și credința adevărată, trăirea intensă emoțional care ți-L revelează pe Dumnezeul tău lăuntric. Iar această trăire mistică intensă îmi apare mereu în noaptea de Înviere, de fiecare dată, cu acea emoție gravă, plină, care-mi cotropește ființa.
De aceea și pot să spun, de fiecare dată, din toată inima, Paște fericit!”
Adriana Costa tăcuse, își terminase povestirea, dar continua să stea nemișcată, cu coatele pe catedră. Studenții nu mișcau nici ei, în nici un fel.
Era o liniște mai mare decât într-o biserică și aveau cu toții sentimentul că fuseseră părtași la o taină adâncă, la o revelație pe care nimeni, niciodată și-n nici o împrejurare, nu le-o mai împărtășise.

12928390_1734007076880586_1071920088626776717_n

January 21, 2016

LABIRINT

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 3:17 am

Mica urbe era adormită sub soarele de august. În partea asta de țară, verile nu sunt neapărat toride, dar e o căldură din aia grea, ca o sferă enormă răsturnată peste oraș. Totul e cald și somnoros, lent și parcă moale, viața însăși se prelinge ca o miere consistentă, alunecând încet, onctuoasă și dulce.
Lângă opulenta reședință a avocatului Herea se află o altă casă splendidă, cu un destin cel puțin straniu. E o casă albă și foarte mare, cu uși și ferestre negre, făcută cumva în stil colonial, foarte neobișnuit în zonă, dar ceea ce o face absolut unică este grădina, concepută de un jardinier francez, adus special de primii proprietari ai casei, care aveau șapte copii, șase băieți și o fată, care se făcuse de o frumusețe neverosimilă la vârsta adolescenței.
Cum grădina casei era construită ca un labirint, frumoasa fiică se așeza exact în centrul acestuia, tolănită pe un fotoliu luxos și aștepta ca frații săi să reușească să ajungă la ea. Mai târziu, frații și-au adus și prietenii, iar prietenii lor i-au adus pe alți prieteni și drumul prin grădina labirint, până la frumoasa așezată în centrul grădinii, dura ore și ore, de multe ori prinzându-i noaptea pe băieții care încercau, chiar și la lumina lunii, să găsească drumul prin acel desiș demențial.
Din păcate, joaca s-a transformat în tragedie și chiar în mai multe tragedii, căci unii dintre băieți nu au mai ieșit niciodată vii din labirintul grădinii. Peste mai mulți ani, chiar frumoasa fată avea să moară de o tuberculoză netratată la timp și casa a fost vândută și revânduta de mai multe ori, până când nimeni nu a mai vrut să o cumpere, căci întotdeauna labirintul din grădină făcea noi victime.
Era un labirint blestemat, iar casa a rămas pustie și s-a ruinat din cauza lui, căci nimeni, absolut nimeni, nu mai avea curaj să intre acolo.
În timpul nopților de vară se auzeau sunete ciudate din labirint, ca niște gemete surde ale unor oameni chinuiți într-atât încât obosiseră de moarte și se stingeau acolo lent și inexorabil.
Spre toamnă, domnul avocat Herea a fost angajat printr-un intermediar să consilieze un notar pentru a face actele de cumpărare a acelei case stranii și până în ultimul moment nu a avut habar cine erau cei care deveniseră noii stăpâni ai casei cu labirint blestemat.
Când a coborât din mașină în piața mare a târgului medieval, unde-și dăduse întâlnire cu noii proprietari în persoană, domnul Herea fu șocat să vadă că era vorba despre un bătrân țigan, care se prezenta ca fiind bulibașa unui trib țigănesc care se aciuase de multe zeci de ani pe dealul din partea de răsărit a orașului.
Acum erau foarte bogați, căci Banca Națională le cumpărase gălețile pline cu monezi de aur și cu cine știe ce alte obiecte, toate făcute din aur. Erau putred de bogați, cum se spune pe aici. Dar erau și un neam de oameni frumoși, cu femeile înalte și blonde cu ochi negri și cu bărbații șateni cu ochii verzi.
Avocatul dădu mâna cu bătrânul bulibașă, care era un om educat și înțelept, cu maniere demodate dar ireproșabile. Omul emana un miros de chihlimbar încins la soare, de iarbă uscată ori de fum fîn și era extraordinar de curat îmbrăcat, chiar elegant, ca un personaj de film aproape.
– Cum de ați avut curaj să cumpărați casa asta, despre care știți că se spune că e blestemată, mă rog, nu casa în sine, ci grădina, labirintul?
– Mie nu mi-e frică de nimic și de nimeni, domnule avocat!- răspunse bătrânul bulibașă, răsucindu-și mustața lungă și trăgând cu nesaț dintr-o pipă prețioasă, în care ardea un tutun extrem de aromat.
– Dar știu că dumneata ai copii și nepoți, cum veți face să locuiți acolo și să folosiți și labirintul, căci nu se poate ajunge la curtea mare cu pășune din spate decât dacă treci prin labirint și știu că voi aveți și cai din ăia scumpi, care au nevoie de pășune proaspătă. Știu chiar că sunt acolo în spate niște grajduri foarte dichisite.
– Păi tocmai caii ăștia reprezintă curajul nostru, domnule Herea.- răspunse bulibașa, cu glasul calm și ușor răgușit.
– Cum adică, ce secret e ăsta? E o vrăjitorie? – întrebă totalmente surprins domnul avocat Herea.
– Ah, nu, nu e nici o vrăjitorie. Dar caii sunt animale cu un alt fel de deșteptăciune decât a noastră și se orientează perfect prin orice fel de desișuri, păduri, drumuri întortocheate. Noi am și verificat asta, înainte de a ne trimite notarul la dumneavoastră și am reușit să trecem cu toții prin labirint, dar numai călăre pe cal. Așa că ne vom urca pe cai și vom ajunge în grădina mare cu grajdurile din spate. Odată ajunși acolo, vom sparge zidul într-o parte și vom face o poartă, ca să se poată intra direct pe acolo, dar deocamdată vom intra prin labirint.
– Extraordinar, foarte deșteaptă idee!- rosti cu o admirație nețărmurită domnul Herea.
Așa că, în scurtă vreme, toată lumea s-a obișnuit cu casa colonială locuită și nu se mai vorbea despre blestemul labirintului. Se făcuse între timp iarnă, o iarnă din aceea siberiană aproape, cu ger și viscol, ceva cumplit, că nici nu mai puteai să ieși din casă fără să simți că te ia vântul pe sus și te duce la capătul pământului.
Locuitorii credeau că era cea mai cumplită iarnă care se abătuse peste ei, pentru că de vreun secol nu se mai pomeniseră asemenea nămeți uriași și asemenea geruri. Mulți spuneau că au auzit lupii urlând în pădurile din partea de vest a orașului și parcă o insidioasă dar temeinică frică se furișase în sufletele și casele oamenilor.
Nici școlile nu au funcționat în iarna aceea și nici magazinele nu prea au fost deschise. Oamenii făceau cu rândul și încărcau mâncare într-o camionetă și treceau pe la fiecare casă, lăsând câte ceva de mâncare.
Dar în marea lor majoritate erau oameni gospodari, care aveau cămările pline cu cârnați și șuncă, cu dulcețuri și magiun, cu conserve și murături, cu zacuscă și fructe uscate, cu făină și mălai, iar ouă aveau de la găinile pe care le culcușiseră bine ca să nu înghețe. Aveau ce mânca și au reușit să treacă sănătoși și întregi peste iarnă.
La începutul lunii martie a ieșit și soarele și au început să se dezghețe zăpezile alea uriașe. Curgeau streșinile, cădeau țurțurii enormi și oamenii începură să iasă din casă, cu prudență și cu oarecare spaimă, că nu știau niciodată ce putea să cadă de pe acoperișuri, așa că făcuseră cărări pe mijlocul străzilor.
Într-o sâmbătă, pe la prânz, domnul avocat Herea se întâlni pe poteca de zăpadă înmuiată cu preotul paroh din acea parte a orașului. Părintele paroh era un bărbat cam la cincizei de ani, fiu și nepot de preot, un om cu har, care slujea la catedrala din centru, care era de fapt o biserică ortodoxă foarte mare, căreia locuitorii îi spuneau catedrală, ca să facă față concurenței catedralei catolice construite recent, chiar lângă biserica centrală.
Părintele Pintilie fusese foarte gras, aproape obez, cel puțin așa și-l amintea domnul Herea, dar acum părea neverosimil de suplu, deși purta peste sutană un cojoc frumos și bine lucrat, căci omul avea și o tăbăcărie din care scotea bani frumoși, dar o trecuse pe numele ginerelui, ca să nu se spună că popa e bogat.
– Bună ziua, părinte, ce-ai slăbit așa de tare peste iarnă? Ai făcut foame, n-a fost nimeni la biserică? – întrebă cu o veselă ironie domnul avocat.
– Bună să vă fie inima, domnule Herea!-răspunse părintele mucalit. Au fost vreo doi-trei moșnegi și vreo trei-patru babe în iarna astă la biserică, dar mai mult am slujit singur, că eu am ajuns mai ușor de la casa parohială din curte decât putea ajunge la biserică oricine din oraș. Ba chiar am tras la lopată singur, că s-a îmbolnăvit și a murit clopotarul care făcea treaba asta înainte.
– Vasile? Dar ce-a pățit săracul?
Da, Vasile. Nu știu exact ce s-a întâmplat și chiar acum merg acolo să văd ce și cum a fost cu povestea asta, că din câte spune nevasta lu’ Vasile ai putea înțelege că l-a mâncat cine știe ce fiară diavolească pe bietul om.
– Cum adică?
– Apăi, Leana, nevastă-sa, zice că Vasile s-a dus înainte de Crăciun la casa albă a bulibașei să împrumute niște bani, ca să aibă de sărbători, că știți că țiganii au bani mulți și dau cu camătă, parcă ar fi ei jidovii cei noi din târgul ăsta.
– Știu, părinte, că-s bancheri, cum să nu știu.- râse domnul avocat Herea.
– Da, bancheri nu glumă! Și Leana zice că Vasile a luat de la bulibașă vreo două mii de lei și au avut niște sărbători îmbelșugate, dar imediat după anul nou a venit la ei la poartă unul dintre puradeii țiganilor și i-a spus lui Vasile că-l cheamă bulibașa la el. Leana l-a văzut pe ăla mititel zgribulit de frig, că avea pe el doar o cămășuță și-un sumănel rupt și era desculț, ori așa i s-a părut ei. L-a luat pe copil în casă, i-a dat să mănânce mămăligă cu cârnați și o cană de lapte cald, l-a îmbrăcat și l-a încălțat cu haine de la copiii ei iar ăla mic, poate că era extenuat de frig ori se încălzise bine, a adormit la ei pe pat. Femeia nu s-a îndurat să-l trezească și l-a ținut la ei peste noapte.
Între timp, Vasile se dusese la bulibașă și se făcuse noapte afară și se făcuse dimineață și el nu mai venea. Femeia era moartă de grijă. Băiețașul care rămăsese la ei peste noapte s-a trezit, a mâncat, a spus săru’ mâna și-a plecat spre casa cu labirint. Peste vreo jumate de ceas, Leana l-a văzut la poartă pe copil, cărându-l cum putea el pe bărbatul ei, Vasile, care părea leșinat ori beat mort. Leana a vrut să țipe la Vasile, dar a văzut că era bătut și învinețit și nu putea vorbi deloc. I-a mulțumit copilului care a spus că l-a luat pe nenea din nămeții de lângă biserică și a plecat la el acasă.
– Și, ce s-a mai întâmplat? – întrebă cu o nedisimulată curiozitate avocatul.
– Păi, ce să se mai întâmple? Leana mi-a spus că Vasile a zăcut mult și nu a mai putut vorbi deloc și nu s-a mai putut ridica din pat. Peste vreo două săptămâni a murit, dar cum chiar atunci a fost viscolul ăla nebun de nu se putea ieși din casă deloc, femeia l-a îmbrăcat frumos pe bărbatul ei, l-a pus într-un giulgiu făcut dintr-un cearșaf de pat și l-a băgat în zăpadă, chiar în fața ușii, că mai departe nici nu putea ajunge din cauza nămeților cât casa. Când a început zăpada să se topească, Leana a ieșit cu o lopată să-l scoată pe Vasile și să-l aducă la biserică ca să-i slujim și să-l îngropăm creștinește.
– Și?
– Și culmea este că nu l-a mai găsit! Eu de asta mă duc acuma la bulibașă să văd dacă cineva de la ei a luat cumva mortul, deși nu cred că aveau de ce și nici cum să facă asta.
– Bineînțeles că nu aveau cum.
– Bine, părinte, mai vorbim când se curăță cum trebuie zăpada asta. Numai bine!
– Să fiți sănătos!

După vreo lună de zile, când orașul revenea încet la viață după iarna aceea de coșmar, avocatul Herea a fost chemat la procuratură unde i s-a spus că polițiștii au găsit în labirint vreo doisprezece morți. Dar ce era teribil de ciudat era faptul că toți erau îmbrăcați și încălțați cu lucruri noi și înveliți în giulgiu, plus că era evident că fuseseră congelați în zăpadă.
Bulibașa și toți din familia lui au fost cercetați, dar nu s-au găsit nici un fel de dovezi că ar fi fost implicați în această stranie poveste.

Mult mai târziu s-a aflat că toți cei găsiți în labirint fuseseră anterior să vorbească cu bulibașa despre împrumutul de bani pe care-l făcuse fiecare. Nu s-a găsit însă nici o legătură între această vizită și moartea oamenilor, iar locuitorii urbei nu vorbeau decât în șoaptă despre asta, căci nimeni nu avusese curajul să spună la poliție că inșii ăia ajunseseră la casele lor zdrobiți în bătaie sau în alt mod și că de aceea și muriseră.

Nu spuneau nimic nici despre labirint, mai ales după ce auziseră cu toții urlete neomenești dinspre locul acela sinistru!

November 5, 2010

ÎNGER ȘI OM – fragment de roman

Filed under: Naratiune — Maria Barbu @ 12:01 am

De câte ori îl vedea pe bărbatul acela, i se părea că se deschide în faţa ochilor ei o întreagă istorie, de parcă omul ar fi fost purtătorul vreunei capacităţi supra-umane de a deschide eternitatea şi de a o obliga să îşi arate conţinutul.

Nici nu ştia de ce sau cum se putea întâmpla aşa ceva. Bărbatul acela era un tânăr destul de mic de statură, suplu, blond, cu nişte ochi albaştri încercănaţi, semn că omul făcea în mod curent nopţi albe. În afară de asta, avea o gură deosebit de expresivă, atât de tristă şi de melancolică, de parcă ar fi simțit toate dramele umanităţii

Părea să fie purtătorul unei cunoaşteri atât de profunde a tuturor trăirilor umane, încât, după ce stăteai în prezenţa lui pentru câteva clipe doar, te puteai simţi parcă „suavizat” sufleteşte, cuprins de o transparentă şi delicată senzaţie de fericire, de altfel absolut inexplicabilă.

Elena nu mai cunoscuse niciodată un astfel de exemplar uman, care o tulbura şi o fascina în acelaşi timp. Femeie frumoasă şi învăţată cu succesul, Elena şi-a dat repede seama că nu configuraţia masculină a insului era cea care o tulbura atât de mult, ci configuraţia lui ideală, dacă se poate spune aşa.

Oricum îi era complet imposibil să îşi explice chiar şi ei însăşi ce simţea pentru acest bărbat cu totul şi cu totul neobişnuit. Părea că fiecare zi care se adăuga acelui lanţ de momente pe care le trăia alături de el de când îl cunoscuse, cu doar câteva luni în urmă, era o zi semnificativă, foarte asemănătoare unui eveniment, ori unei sărbători deosebite.

Elena trăia cele mai ciudate sentimente faţă de acest bărbat. Înainte de toate, îl admira şi îl respecta, într-un fel aproape mistic, de parcă acesta ar fi fost vreun personaj serafic, venit dintr-o altă lume, pentru a ne învăţa pe noi, muritorii, cum trebuie să evoluăm spre sfere mai înalte.

Mai apoi însă, frumoasa Elena şi-a da seama că, într-un fel absolut neaşteptat şi de neînţeles, s-a îndrăgostit de fragilul personaj. Adică ajunsese să îl considere singurul model masculin acceptabil, modelul ideal, şi simţea asta cu toată convingerea şi trăia cu tot sufletul ei aceste sentimente.

Ajunsese chiar să retrăiască, mai ales în prezenţa bărbatului acestuia blond, momente importante din propria sa istorie, revenind într-un fel miraculos la formula sufletească a propriei sale adolescenţe, ajungând să îşi reconsidere tot conţinutul sufletesc, în sensul unei reveniri la o puritate şi la o inocenţă pe care fusese convinsă că le pierduse definitiv şi că numai prezenţa miraculoasă a acestui bărbat misterios a făcut ca sufletul ei să se purifice şi să se revirginizeze.

Ce mai urma să i se întâmple oare, mai ales că Elena simţea foarte clar că acest bărbat era mai mult asemenea îngerilor, adică fără apetit sexual, cel puţin în relaţia cu ea, şi atunci, ce putea să facă oare cu sentimentul ei de iubire profundă faţă de un bărbat care nu ar fi putut niciodată să răspundă acestei iubiri?

Nu ştia. Şi aproape că nici nu o mai interesa. Ceea ce o interesa mai presus de orice era ca el să rămână lângă ea, pentru ca ea să se poată bucura de prezenţa lui minunată, indiferent în ce formulă i-ar fi rămas alături, ea era dispusă sa accepte orice, numai să se poată îmbiba la nesfârşit de mireasma zeească a acestui mesager divin! Era clar că înnebunise, pentru că altfel nu exista nici o explicaţie logică pentru ceea ce simţea ea.

Dar dacă era mai mult decât atât? Dacă Divinitatea însăşi îi trimitea acest sol, întrupat într-un soi de bărbat ori de simili-bărbat, pentru a-i cerceta sufletul, pentru a vedea cât de mult poate ea să iubească, în afara manifestării sexuale, tocmai ea care crezuse întotdeauna că aceasta este practic cea mai importantă manifestare a iubirii!

Tot sufletul îi era plin de o fericire neînţeleasă, dar foarte direct legată de prezenţa misteriosului bărbat, care era însă din ce în ce mai aproape de ea, şi tocmai când credea că se poate întâmpla ceva previzibil, el sărea din nou în alte sfere, lăsând-o cu sufletul atârnat ca o aripă, care s-a desprins de umărul purtătorului.

Ceea ce trăia Elena era o mare fericire şi o mare suferinţă în acelaşi timp, era o înălţare şi o prăbuşire perpetuă. Parcă niciodată iubirea nu îi apăruse în acest fel, ca o încercare de desăvârşire, minunată şi dureroasă, dar la care nu ar fi acceptat să renunţe decât odată cu însăşi viaţa sa.

Nici nu îndrăznea să îşi imagineze cum ar mai putea fi existenţa ei fără bărbatul miraculos care îi umpluse mintea şi sufletul de prezenţa lui, de întreaga lui făptură. Culmea era că, în ciuda faptului că nu trăia cu acest bărbat nici un fel de experienţă erotică, Elena era plină de un sentiment erotic atât de intens care părea să îşi fie suficient sieşi şi care părea că îl cuprinde uneori chiar şi pe misteriosul masculin.

Elena simţea că viaţa ei s-a luminat, îi erau mai clare scopurile şi în carieră şi în relaţiile cu ceilalţi oameni. Simţea tot mai acut nevoia să se exprime, să le formuleze şi celorlalţi sentimentele ei, care ar fi vrut să răsune peste omenire ca un fel de trompetă divină, anunţând poate apariţia unei forme inedite de iubire pe acest pamânt maculat de orori şi de mizerii de tot felul. Elena s-a trezit deodată făcând apologia unei iubiri desăvârşite, pure, perfecte, totale, fără să îndrăznească să spună totuşi că această iubire se manifesta complet în afara dimensiunii sexuale, de teama că ceilalţi oameni nu o vor înţelege.

Într-o dimineaţă de vară, când se culcase extrem de târziu, aproape de răsăritul soarelui, cu gândul la iubitul ei ideal, Elena, care era pentru câteva zile la munte, într-o cabană sărăcăcioasă şi urâtă, a simţit o prezenţă caldă alături de ea, în patul tare.

Cum abia adormise, a avut impresia că e unul din numeroasele sale vise erotice, prin care se răzbunau simţurile ei de femeie puternică, sănătoasă, adevărată. Ceea ce simţea acum era însă atât de minunat, atât de intens, atât de frumos, încât se pomeni gemând de plăcere, cu tot trupul şiroind de transpiraţie.

După ce reuşi să se relaxeze puţin, Elena îndrăzni să deschidă ochii, parcă străfulgerată de o divină presimţire. Alături de ea, zâmbind serafic după ce o iubise cu atâta pasiune, stătea miraculosul tânăr blond şi din ochii lui albaştri se revărsa, peste femeia căreia tocmai îi cotropise trupul, o infinită iubire.

June 29, 2008

SARUTUL – fragment de roman

Filed under: Naratiune,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:14 am

Elena isi lasa bratul sa cada moale peste marginea patului. Era foarte obosita dar foarte fericita. Fiecare fibra din trupul ei tipa de oboseala dulce, fiecare frantura de suflet tipa de bucurie. Era atat de bine!

Mike se intoarse din baie, cu apa de la dus inca picurand de pe el, si cu o expresie de multumire enorma pe fata.

– Ce faci, iubire? o intreba Mike, sarutand-o pe lobul urechii, usor si rapid, apoi se tranti pe partea lui de pat, cu un zgomot hazos.

– Mi-e bine, iubire, mi-e bine de tot…. sopti Elena, incet si cu grija parca, pentru a nu se obosi prea tare si pentru a nu risipi senzatia aceea de sfericitate in care salasluia de mai mult de un sfert de ora.

– Ce zici, iubito, asteptam sa treaca ploaia? Ca e asa de bine aici, ne e atat de bine ca nici nu trebuie sa plecam din sfera noastra de fericire!

– Of, Mike, cum stii tu sa rotunjesti cuvintele, cum le rasfeti parca…. felul tau de a vorbi seamana cu sarutul tau, bun, rotund, perfect, minunat.

– Ei, nici chiar asa. Vrei sa ma faci sa devin increzut?

– Nu, chiar nu vreau asta… susura Elena si se intoarse lenesa pe partea stanga, abia asteptand sa isi simta bataile inimii innabusite de perna, si preluate de asternutul mototolit pe care il tinea sub ea cu nonsalanta aceea pe care numai oamenii foarte fericiti o au.

– Hai sa dormim aici, iubire… – spuse Mike. E frumos si curat si ne putem cauta mai bine unul pe celalalt, nu-i asa?

– Da, iubire… – spuse Elena cu o supunere neobisnuita pentru o femeie ca ea.

Zambetul lui Mike parea ca inunda camera aceea de motel, in care intrasera purtati de furtuna launtrica ce coincidea in mod misterios cu furtuna de afara. Numai ca furtuna lor era facuta din iubire si dorinta, din soapte si saruturi, cautari si gasiri, cereri si impliniri, toate la un loc, intr-un vartej al trupului si al sufletului.

Isi abandonasera amandoi toate activitatile pe care le reclama realitatea fiecaruia, creindu-si o meta-realitate, numai a lor, ca o spirala spre un infinit numai de ei simtit, numai de ei gasit.

Elena uitase complet de hartuiala urata la care fusese supusa in ultimele luni de ea insasi, intr-un impuls aproape sinucigas, de demolare a propriei fapturi. Se aruncase orbeste intr-o suita de minciuni pe care le orchestrase cu abilitate pentru a-l strivi pe omul pe care voia sa lase impresia ca il iubeste, sau cel putin asa credea ea atunci, in timp ce la momentul adevarului s-a dovedit ca tot ce spusese si facuse era doar inca o nerusinata manevra a ei, facuta aproape instinctiv, dintr-un instinct feminin de pradatoare. Offff!

Mike venea din izolarea pe care si-o autoimpusese, ca un fel de asceza purificatoare, ca o nevointa pentru un urcus spre sinele superior, care e mai aproape de adevarul divin. Isi lasase aproape toate afacerile, isi cautase doar drumul lui, calea aceea pe care o simtea atat de intens desenata in el, in cer si pe pamant. Voise aceasta asceza, o traise intentionat. Numai ca spre deosebire de alti asceti, el nu-si pierduse nimic din farmecul eaxtraordinar al masculinitatii luminoase si frematatoare care il caracteriza si nici abilitatile de iubit pasionat si dedicat.

Veneau parca din sensuri diferite, unul de jos si celalalt de sus, ca sa se intalneasca in aceasta flacara a iubirii neverosimile, pasiune de carne si de suflet deopotriva, spirala vie in acest destin nesatios care ne amesteca vietile pentru delectarea zeilor sau a cine stie caror puteri misterioase.

Parca surprinsi in acelasi moment de o presimtire astrala, Elena si Mike se intoarsera unul spre celalalt si se pierdura intr-un sarut prelung, adanc, sfasietor de bun, un sarut pentru care toate amintirile lor de pana acum pareau doar niste picaturi neinsemnate. Un sarut infinit, care parea sa ii absoarba complet, deodata cu tot cosmosul!


(va urma)

April 14, 2008

PE ALTA TREAPTA – fragment de roman

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:00 am

Liftul ramasese blocat la etajul 23, ceea ce il enerva la culme. Venise la Intercontinental sa intalneasca niste englezi interesati de actorii romani, pe care invatasera sa ii pretuiasca in ultimii trei ani, de cand faceau afaceri In Romania si noile lor iubite ii scoteau mereu la teatru! Mike zambi oarecum strengareste gandindu-se la figurile amuzate ale englezilor, atunci cand vorbeau despre iubitele lor din Romania.

Ufff! Gata, liftul se debloca si odata usile deschise, Mike tasni furtunos spre salonul unde era deja asteptat de vreo zece minute. Englezii, trei la numar, erau rude intre ei, un fel de veri, cousins, dar Mike nu era sigur ca erau veri de sange sau veri doar pentru ca lucrau impreuna si se simteau din familie.

De multe ori intalnise aceasta situatie, si in Anglia, si in Scotia si in Irlanda, cand oamenii se prezentau ca veri, pentru ca apoi sa descoperi ca de fapt nu aveau nici in clin nici in maneca , – cum spune o expresie veche-, cu vreo cumetrie macar, daramite cu rudenie directa! Pana la urma, ei, englezii, sunt toti un fel de cousins intre ei si e foarte probabil ca si pe ceilalti ii considera la fel. Romania vazuta de un englez e un fel de comuna mai mare, in care iti poti gasi rubedenii la tot pasul.

Poate ca asa se gandea si in epocile mai vechi, cand Parisul insusi era doar Commune de Paris, si Roma la fel, ceeea ce incepe sa se regaseasca mai nou in conceptul de globalizare, care vizeaza sa faca o lume uniforma si familiara, ca un fel de “sat global”, cum spun teoreticienii curentului globalist.

Mike era imbracat elegant, cu o camasa de culoarea vinului de Bordeaux, de care era foarte mandru, cu o cravata cu linii fine negre, mov si granat, pantofi de piele maro si o pereche de pantaloni care, de noi ce erau, pareau sa ii electrizeze perii de pe coapse, pentru ca simtea ca il ustura pielea intr-un fel enervant.

Englezii insa, fara a fi ingalati, erau imbracati nu doar nonsalant ci chiar debalazat, cu tricouri cam ofilite pe sub sacourile ce pareau caraghioase in aceasta combinatie, dar… Mike prefera sa dea vina pe asa-zisele neveste romance, care probabil erau niste profesioniste ale escrocatului de bani si pusesera mana pe englezi doar pentru a-i stoarce de energie si de continut financiar, si mai putin pentru a-i avea ca parteneri de viata cu adevarat!

Gandind astfel, se simti un pic vinovat fata de natia din care provenea si ale carei defecte le cunostea prea bine, ca si “uscaturile” acestei paduri de conationali, care in ultima vreme pareau mult prea dispusi la compromisuri morale! Englezii il abordara cu amabilitate si Mike reusi sa stabileasca cu ei niste puncte de plecare intr-o afacere care se anunta de perspectiva, cu atat mai mult cu cat varul adevarat al unuia dintre ei era patronului unui teatru mare din Leeds.

Dupa vreo doua ore, Mike iesi din hotelul Intercontinental, infruntand atmosfera unui Bucuresti in care primavara incepuse deja sa ridice in aer praful, iar pe trotuarele din jurul marelui hotel “fetele” iesisera la “produs”. Isi cauta masina in parcare si se urca in ea cu un aer ganditor. Ii era frica de seara ce avea sa urmeze, de reintalnirea atat de asteptata dar atat de tulbure cu cea pe care o considera inca femeia lui, desi nu se mai vazusera de cateva luni, iar convorbirile telefonice ii dezvaluisera mereu mai marea departare sufleteasca la care se afla Ea.

Se simtea rau, il durea ficatul operat acum cativa ani, ii tremurau parca toate organele interne, i se umezisera palmele deja pe volan. Odata ajuns in fata casei, cobori din masina si puse mana pe telefon:

– Alo! Elena, am ajuns. Te astept!

– Da? Bine! Vin in jumatate de ora.

– Ok. Bye.

– Bye.

Isi simtea gura uscata. Nu mai avea nici saliva, nici curaj, nici idei, nimic. Nici nu stia ce avea sa urmeze, ce aveau sa isi spuna, ce vor decide, ce se va intampla dupa aceasta intalnire cu viata lui, cu el. Se simtea ca in fata judecatii ultime si parca tot sangele ii cazuse la picioare, pe glezne, ca niste pantaloni.

Odata intrat in casa, aprinse televizorul si se tranti intr-un fotoliu, privind tinta ecranul ,ca si cum acolo s-ar fi aflat cine stie ce, desi, in realitate, nu inregistra nimic din imaginile care se derulau pe ecranul urias al plasmei de care fusese la un moment dat asa de incantat.

Da, candva, odata, atunci cand era viu si era cu Ea. Acum insa…. nici nu stia daca mai e viu sau a murit deja. Oricum, asta avea sa afle foarte, foarte curand…. Taraitul prelung al soneriei il facu sa tresara si sa inteleaga ca sosise clipa cea mare, sau clipa cea amara, nici el nu stia.

Deschise usa, ametit de emotie. In fata lui, Elena, imbracata primavaratic, cu haine pe care nu i le stia, il privea zambind enigmatic. … Mike o imbratisa tremurand si aproape ca o trase in casa, ca si cand ar fi vrut sa se intample cat mai repede ceea ce trebuia sa se intample!

(va urma)

March 28, 2008

IN OGLINDA – fragment de roman

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 2:30 am

Pe Elena o durea umarul stang si nici nu avea habar de ce. Dormise poate intr-o pozitie aiurea, dormise prost si pentru ca era prima oara cand dormea in apartamentul micut pe care abia reusise sa si-l inchirieze in Bruxelles, pe o straduta ingusta si intortocheata, dar bine plasata in centrul orasului, chiar daca in planul doi sau trei. Ii iesise mai ieftin sa inchirieze apartamentul deja mobilat si Elena i-a multumit lui Dumnezeu ca mobila din casa era frumoasa, noua, simpla de tot, chiar minimalista. Poate doar faptul ca toata mobila era de o culoare prea inchisa o stresa putin, in rest era bine.

Portarul imobilului parea sa apartina unei alte epoci, atat de protocolar se adresa si facea niste plecaciuni atat de caraghioase, in timp ce adresa niste saluturi complicate intr-un dialect wallon, incat, trecand pe langa el, Elena incepu instantaneu sa zambeasca.

In seara aceea, urma sa intalneasca un mare poet belgian, deja foarte in varsta, Roger Foulon, pe care ea il pretuia in mod deosebit. Un senior in adevaratul sens al cuvantului, marele poet avea fata de ea tandreturi speciale, ceea ce o flata enorm. Aceste tandreturi le exprimase in scrisori (sic!) ori in convorbirile telefonice pe care le purtasera pana acum!

Impreuna cu poetul urma sa vina la cina si un foarte bun prieten al acestuia, un industrias foarte bogat si mare amator de arta , dar si colectionar cunoscut. In afara de opere de arta colectiona cu o vie pasiune masini vechi si iahturi. Da, iahturi! Inalta elita belgiana avea acest hoby, pe care il intalnise si la olandezi. Aveau boala apei, pe care Elena nu o suporta deloc, dar, ce sa-i faci, “noblesse oblige!” Asa incat mergea la unele intalniri ori petreceri la prieteni care aveau iaht si care tineau ca toata lumea sa stie asta!

Bruxelles-ul devenise pentru Elena la fel de acasa ca si Bucurestiul, doar ca amintirile de aici erau mai putine si mai severe, pentru ca urmau un foarte strict protocol. Aici, Elena nu isi permitea escapade amoroase, pentru ca era o persoana oficiala, foarte atent monitorizata si prefera sa fie cat mai riguroasa cu putinta. Ceea ce nu insemna ca nu avea prieteni buni, cu care iesea sa manance ceva, sa asculte muzica si sa danseze, sau mergea la spectacole de opera, amicii stiindu-i Elenei pasiunea pentru asemenea tip de arta.

In timp ce deschidea usa cu greutate, pentru ca avea si poseta in mana, dar si o punga mare de cumparaturi de la o bacanie apropiata, Elena auzi telefonul fix sunand strident. Se mira teribil ca cineva o suna pe telefonul fix , dar in secunda urmatoare, un val de neliniste o cuprinse, parca sugrumand-o. Ce s-o fi intamplat acasa, la Bucuresti?

Intra repede, puse punga cea mare pe masa din bucatarie si arunca poseta pe un fotoliu in forma de ou, intinzand mana eliberata spre telefon.

– Alo, Alo! Elena? – se auzi in telefon vocea mamei ei.

– Da, eu sunt.

– Asculta, fata draga, a murit matusa Cecilia, a facut infarct, saraca!

– Cand, cum? Doamne!

– Ei, azi dimineata s-a prapadit, biata de ea, da’ nu te necaji tu asa de tare, ca era batrana! Sa traiesti si tu tot atata, cel putin, si sa ai mai multa grija de tine! – nu pierdu mama Elenei ocazia sa ii faca un repros de mama exagerata.

– Mama, ai nevoie de ceva, te pot ajuta?

– Nu, puiule, dar voiam sa stii ca nu mai e si, daca poti sa vii la inmormantare…

– Cand o sa fie?

– Pai… raspoimaine, asa trebuie!

– Bine, mama, o sa vin! Imi pare asa de rau dupa ea! – spuse Elena, suspinand.

– Fii cuminte, fata, nu boci acuma fara rost, ca n-o mai poti intoarce inapoi! Te pupa mama si te astept sa vii!

– Bine, mama! Si eu te pup! Condoleante! – mai spuse Elena, in timp ce lacrimi mari ii siroiau pe obraji.

Elena inchise telefonul si se sterse pe fata cu amandoua palmele, udandu-le de plans. Matusa Cecilia fusese pentru copilaria ei cea mai importanta fiinta din lume. Lasata la bunici, Elena fusese adusa pe la vreo trei ani la matusa Cecilia, pentru ca mama ei lucra si mai era si petrecareata cand era tanara! Matusa Cecilia era casnica dar era severitatea in persoana! Ea se purta conform unui cod de legi pe care si le impusese ea insasi dar pe care le respecta cu o strictete greu de egalat ori de intalnit.

….. Inca plangand, Elena intra in baie, de unde iesi, dupa vreo jumatate de ora, proaspata si parfumata. Vazu ca mai avea doar putin timp pentru imbracat si machiat, asa ca isi alunga orice gand din minte, orice lacrima din ochi si se apuca de ritualul care ii placea cel mai mult: pregatirea pesonajului Elena pentru o intalnire de mare importanta pentru ea. Ii placea sa aiba succes, sa seduca, sa isi atinga scopurile, asa ca se astepta ca dupa cina din aceasta seara sa i se deschida niste porti importante. Si era sigura ca asa va fi.

Atenta, meticuloasa, Elena se uita in oglida… si, spre uimirea ei aproape, ochii i se umplura de lacrimi, pentru ca dincolo de imaginea ei, i se parea ca din oglinda o priveste matusa Cecilia, asa cum era ea cand Elena era micuta si mergea la gradinita inca… Doamne, Dumnezeule! Pe fata Elenei trecu pentru o clipa o expresie de spaima, dar apoi se relaxa si isi desfasura tot ritualul de frumusete cu un zambet cald si dulce, care se adresa matusii sale, pe care o iubise atat de mult!

(va urma)

March 15, 2008

INTRE FURIE SI INTELEGERE

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:13 pm

Pe strada aceea ingusta si prost luminata din micul orasel in care poposise de nevoie, cautand un grup de actori fara contract, pe care voia sa ii ia cu el intr-un turneu in Irlanda, Mike gasi cu greu hotelul care ii fusese recomandat. Crezuse initial ca e vorba de un hotel mai mare, dar abia cand ajunse in fata hotelului din realitate isi dadu seama ca nici nu ar fi incaput pe straduta aia un alt tip de cladire.

Ca sa nu se vada cat e de oripilat, Mike lua cheia de la receptie si urca la primul etaj, descuie usa camerei si o incuie repede pe dinauntru, infricosat parca de cine stie ce i s-ar fi putut intampla in cladirea aceea sinistra. Parca era intr-un film prost si un sentiment de teama insotea senzatia aceea de penibil feroce.

Fu surprins sa vada ca avea de fapt o camera destul de curata, cu un pat mare, pe care asternuturi ce fusesera cumparate recent il asteptau curate si imbietoare. Intra in baie si descoperi cabina minuscula de dus, ca o cutie dreptunghiulara extrem de ingusta dar inalta, cu o baterie noua de dus care functiona bine, ceea ce era cel mai important. Mike facu un dus lung, menit parca sa spele toata oboseala, dezamagirea si chiar durerea pe care le suferise in ultima vreme.

Iesi din baie un pic mai relaxat si mai optimist. Dadu drumul la televizor si butona mult pana sa gaseasca un canal pe care sa ramana, fara sa se enerveze si fara sa faca vreun efort de intelegere. Avea nevoie sa aiba mintea libera, sa se gandeasca pe indelete nu atat la povestea asta cu actorii someri pe care incerca sa ii salveze si sa isi duca si el la capat biznisul, cat mai ales voia sa se gandeasca pe indelete la situatia teribila in care il aruncase Elena, rupand relatia si ferindu-se de el ca de un ciumat.

Nu reusea sa asimileze aceasta realitate a despartirii lor. Nu putea. Era peste posibilitatea lui de a intelege cum o femeie pe care o iubise cu pasiune atatia ani, care-i alerga de fiecare data in brate fericita ca il revede, cuibarindu-se in subsuoara lui ca intr-un cuib, femeia aceea care ii soptise de atatea ori ca il iubeste, care traise in trupul lui, a carei inima batuse in acelasi ritm cu inima lui atunci cand facusera dragoste…. il arunca acum ca pe o poseta veche si demodata.

Ce se intamplase cu Elena lui, cu femeia lui, iubita lui dulce si rasfatata? Aflase ca s-ar fi indragostit de o pocitanie, de un pitic infect si stupid, care o facea sa sufere. Nu reusea in nici un fel sa se linisteasca, sa isi spuna ca asa ceva se intampla, ca e normal, ca asta este si gata. Nu, nu putea. Simtea furia cum i se urca in gat si sta acolo ca un nod, desi nu mai stia daca era un nod de furie sau un nod de plans.

Rascolind in arhiva interioara a amintirilor sale, Mike descoperi ca Elena nu rezista prea mult fara sa faca dragoste pe gustul ei, asa mult si cu infinite tandreturi si el credea ca piticul atomic, prostul care ii sucise mintile Elenei, nu prea ar fi in stare de asa ceva. Simti ca roseste de satisfactia acestei descoperiri care ii arata ce trebuie sa faca pentru a o recuceri pe Elena, pentru a o aduce inapoi la el.

Trebuia doar sa astepte ca Elena, dezamagita de insuficienta sentimentala si erotica a specimenului de care se crezuse indragostita, sa isi dea seama ca nu acela este Alesul, ci el, Mike, mereu indragostitul de ea, amantul ei perfect, iubitul ei patimas. De ce ar sta langa maimutoiul acela neputincios? Nu avea de ce. Abia astepta sa o vada din nou alergand la el, sunand la usa tremurand de dorinta de a fi iubita si alintata mult, mult, asa cum ii placea ei.

Dar, daca era asa de simplu, de ce nu era deja langa el? Ce mai astepta de la insul acela insificient si mai putin dezvoltat decat un melc? Ce o facea sa prefere sa sufere de dragul acelui imbecil care nu stia sa o doreasca si sa o iubeasca asa cum merita? Ce anume din compozitia sufletului Elenei ii ramasese atat de necunoscut incat nu putea acum in nici un fel sa ii gaseasca motivele care o faceau sa prefere suferinta si insatisfactia alaturi de acel tip si nu implinirea alaturi de el?

Limita intelegerii lui Mike se dovedea a fi prea stramta, precum cabina de dus a micului hotel din micul orasel ardelean. Numai ca undeva, in sufletul lui, se strecurase indoiala! Daca el, Mike, nu era chiar asa de grozav cum se credea? Daca ea, Elena, nu cauta doar satisfactia trupului, iar el se multumise cu asta atatia ani fara sa se gandeasca nici o clipa ca pasiune nu inseamna doar trup ci, mai ales, suflet?

Ce sa faca acum? Un val de sange ii inunda trupul si creierul lui Mike era aproape incapabil sa rationeze ori sa accepte un adevar care i se impunea nemilos: Elena nu il mai iubea pentru ca el nu o intelesese niciodata, in timp ce piticul acela nenorocit ii dadea sentimentul ca este inteleasa. Oare asta sa fie adevarul? Dar la ce foloseste un adevar dureros? Ce sa faca acum? Unde sa se duca?

Telefonul mobil suna in nestire iar Mike parea sa nu il auda. Intr-un tarziu raspunse si auzi vocea dulce a Elenei care il intreba intr-un fel ispititor, dureros si datator de speranta:

– “Ce faci, Mike? De ce nu raspunzi? Am nevoie de tine.”

Tremurand din tot corpul, Mike ii spune: – “Sunt aici, iubito. Intotdeauna langa tine, pentru tine!”

Elena rase: – “Minti. Nu esti in Bucuresti. Mi-a spus tatal tau ca ai plecat in Ardeal sa iei niste actori.”

Fu randul lui Mike sa rada: – “Da. Dar maine vin in Bucuresti!”

Dupa ce inchise telefonul, Mike simti cu claritate ca Elena lui, iubita lui, femeia lui, se intorsese. Nu stia ce ii va spune, si nici nu avea vreo importanta. Va fi din nou langa el, ii va vorbi cu gura ei minunata pe care murea de dorinta sa o sarute iar, mult, pana la sufocare.

Nu intelesese aproape nimic din ceea ce incercase Elena sa ii comunice, pentru ca i se infundasera urechile. Sangele ii palpitase in cap, dandu-i impresia ca niste ciocane interne incercau sa ii sparga timpanele, dar simtea cu tot trupul si cu tot sufletul ca se terminase canonul lui. Offff, Doamne….

(va urma)

March 9, 2008

UN ALT "EL" (fragment de roman)

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:10 am

Coborand din masina, Elena simti ca o doare degetul mare de la piciorul drept. “Ufff, tocurile astea…” Isi mai spusese si altadata aceste cuvinte, ceea ce nu o impiedica sa mearga tot timpul cu tocuri foarte inalte si cu pantofi extrem de incomozi!

Dar poate ca nu erau tocurile inalte de vina, sau talpa groasa a pantofilor, ci mai degraba emotia teribila pe care o incerca la gandul ca urma sa se intalneasca pentru prima oara cu un barbat cu care vorbise doar pe messenger si fata de care simtea ceva special, parca un fior, o strafulgerare, o senzatie de pierdere a stapanirii de sine, ceea ce era destul de neobisnuit pentru ea.

Tipul o atragea mai ales prin modelul cultural pe care il expunea, printr-un fel aparte de a-si exhiba lecturile ciudate si mai ales printr-o creativitate aproape perversa. Niciodata pana la el nu crezuse ca va putea spune vreodata despre creativitate ca este perversa, dar uite ca asta simtea acum.

Nu stia aproape nimic despre acest barbat, nimic personal adica. Vorbisera mai mult in sarade ori in parabole, sau chiar in versuri! Putea sa aiba 25 sau 95 de ani! De fapt, nu era chiar asa, pentru ca il simtea ca fiind un masculin activ, radia din cuvintele lui un tip de virilitate parsiva, invaluitoare, stranie, reptiliana.

De altfel, inainte de a veni la aceasta intalnire vorbise cu Mike la telefon si ii spusese cate ceva despre tipul asta si Mike aproape ca o implorase sa nu mearga la o intalnire care i se parea foarte riscanta din toate punctele de vedere, cu atat mai mult cu cat Elena nici nu stia numele real al tipului. Era ca o himera pe care nimeni si nimic nu o putea depista, indiferent ce ar fi urmat sa se intample.

Totusi, Elena avea un martor al acestei intalniri, soferul cu care venise si care o astepta… Ea continua sa mearga cu sofer in ciuda faptului ca facuse cursurile de condus masina, dar se simtea atat de bine pe scaunul din dreapta, scaunul de meditatie, cum ii placea ei sa spuna.

Putea sa se gandeasca la ce voia si masina sa mearga singura, ca printr-un fel de magie. Se simtea bine mai ales cu un anume model de sofer, care ii dadea sentimentul de libertate si de siguranta in acelasi timp. Si mai era ceva: se simtea ca o printesa si asta conta mult pentru dispozitia ei interioara!

Elena se opri in fata unui pub, acolo unde-si daduse intalnire cu straniul ei prieten necunoscut si prima persoana pe care o zari pe geamul localului fu un barbat evident inalt, cu o figura puternic masculina, ca de lup aproape, si care ii zambea larg. Era “el”.

Elena intra si tipul se ridica de la masa si o imbratisa simplu, de parca s-ar fi cunoscut dintotdeauna.”Elena, de cand te astept!” – ii spuse barbatul ciudat, cu un zambet de om dur, care incearca sa para delicat. Elena ii facu o radiografie rapida.

Insul arata a fi cam de 30 si un pic de ani, musculos pentru ca facuse sport, ochii verzi intensi, gura mare, aproape hrapareata, nas bine conturat si un gat ciudat de puternic. Privindu-i mainile, Elena isi spuse ca asta e un om in stare sa te ucida chiar si fara sa vrea!

Aproape rusinata de aceste ganduri, ii zambi amicului si se aseza la masa cu hotararea de a afla tot ce se putea despre acest straniu personaj, de care era convinsa, nu stia de ce, ca va juca un rol important in viata ei. Inca nu stia ce fel de rol, dar nu asta era ceea ce conta acum.

(va urma)

February 23, 2008

DURERE IMPARTASITA

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 4:10 pm

Elena isi simtea lacrimile in colturile ochilor, dar si in gat, si tristetea ii sfasia pieptul. Sorin statea in fata ei, si el la fel de trist, iar privirile lor spuneau atat de mult desi niciunul nu era in stare sa se exprime cu adevarat. Nici ei nu mai stiau de ce se suparasera, dar durerea ii sfasia deopotriva. Oricine i-ar fi vazut din afara isi putea da seama cat de mult se iubesc acesti doi oameni, ceea ce nu-i impiedica sa sufere profund si sa se teama ca iubirea lor este in pericol.

Poate ca tocmai asta este marca cea mai sigura a iubirii, aceasta suferinta, aceasta durere impartasita si reciproc, dar traita si separat, aceasta sfasiere in doi, ca si cum inima comuna ar fi disputata si rupta, ca si cum iubirea ar fi putut fi retrasa din celulele profunde ale fiintei!

Apoi, deodata, Sorin spuse ceva, un fel de invitatie la a face dragoste, dar era o oferta trista, ca un sacrificiu pe acest nemilos altar al iubirii. Cu ochii in lacrimi Elena refuza, desi asta isi dorea cel mai mult, sa isi primeasca iubitul in tainicul culcus al misterului ei feminin, sa il tina in lumina ei launtrica, sa il asimileze delicat si subtil in propria ei substanta. dar nu putea accepta acum, pentru ca din cate intelegea ea Sorin nu simtea la fel de intens… De fapt, Elena era atat de departe de adevar! Sorin facuse acest pas tocmai pentru ca simtea in el un impuls irepresibil de comuniune erotica, de nunta a celulelor, de basm al sangelui uimit si furat de miraculosul spectacol al trupurilor.

Si asta era ceva atat de caracteristic iubirii adevarate, aceasta trecatoare neintelegere, traita insa ca o drama totala, ca o catastrofa cosmica, ca pe o problema de viata si de moarte, asa cum de altfel spusesera amandoi, si Elena si Sorin, atunci cand evocasera sinuciderea…. Asa este tipicul iubirii, mai ales al iubirii foarte intense, asa cum era cazul iubirii lor.

Amandoi stateau tristi si sfarsiti la o masuta mica dintr-o cafenea la moda, frecventata indeosebi de “intreprinzatori si curve” cum spusese Sorin! Dar cei ce se perindau pe langa ei nici nu contau, asa cum nu mai conta nici minunata zi de primavara biruitoare care se vedea pe geam. Ei continuau sa sape in rana launtrica, sa scormoneasca in acea durere care le provoca atata suferinta, dar care ii facea sa fie, in adevarul lucrurilor, intr-un moment al adevarului asa cum nu mai avusesera niciodata.

“Ce fenomen ciudat este iubirea! Cu cat doare mai mult, cu cat simti ca fara iubitul tau nu ramane in tine decat ruina, cu atat parca iubesti mai intens, chiar daca n-ai vrea sa fie asa.” – isi spunea Elena, privind gura indurerata a lui Sorin, ochii lui incercanati si fata nebarbierita. Era tot doar tristete, dar ceva din el iradia forta si determinare, ca si cum deodata s-ar fi hotarat sa se arunce in aceasta iubire cu tot ce are, cu tot ce tinuse in rezerva pana acum, dar venise momentul sa fie pus la bataie.

Platira cafelele si iesira in soarele crud de primavara, desi nu il vedeau si nu simteau nimic in afara de ceea ce se intampla in ei, privirile fiecaruia fiind fixate pe celalalt, cu intensitate, cu toata rana aceea launtrica si parca se produsese acel efect de lipire a carnii atunci cand e pusa rana pe rana. Se urcara in masina de parca ar fi fost in transa, incercara sa schimbe cateva cuvinte dar era evident ca gandurile amandurora erau tot la suferinta comuna, si roseata care le flutura pe chipuri din cand in cand dezvaluia valuri de emotie pe care sangele lor aproape ca nu le mai putea suporta.

Sorin parca undeva, in apropierea unei curti si, aproape sfasiat de durere, se rezema de volan. Aceasta disperare declansa insa in sufletul Elenei nevoia de a-l impaca si, aproape fara sa-si dea seama, ii lua mana lui Sorin – mana aceea minunata pe care o visa in fiecare noapte ca e pe sanul ei! – si, dulce si incet, i-o saruta! Urma inevitabil momentul de uimire al lui Sorin, de durere si de iluminare, de intrare in posesia iubirii lui nesfarsite, ca si cum era o nastere din nou.

Simtira deodata amandoi cum toata lumina aceea de inceput de primavara cade pe ei, facandu-i sa inmugureasca subit, sa-si simta sevele si toate infiorarile intr-un mod nou si revigorant. Se privira zambind, indragostiti peste puterea lor de exprimare si parca lumea si viata si totul capatasera intelesuri pe care numai ei doi le stiau si asta ii facea sa fie stapanii absoluti ai unei averi care-i putea face atat de fericiti, dar care-i indurerase atat de tare! Privirile lor, legate si ingemanate intr-o traire a desavarsirii, renasteau una din cealalta, asa cum in iubirea lor se generau pe rand unul din celalalt si amandoi din izvorul comun!

Next Page »

Blog at WordPress.com.