VIZIUNE ȘI LUMINĂ

Uneori mă potopește Dumnezeu,
se lasă peste viața mea ca un copac
greu de lumină,
și nu mă mai lasă
să-mi găsesc vreo vină pentru fapte arse de vreme.
Dar pot să gust puțin din infinit,
din mantia lui înstelată
și parcă înfofolind alene
un cosmos pe care nici nu-l bănuiești.
Ne-am învățat să credem doar în povești inventate,
în care adevărul e spus pe jumătate
și totul are un sfârșit
pe care îl prelucrăm și-l colorăm într-atât
încât ne pare fericit,
dar e doar iluzia noastră care persistă în timp.
Mă simt ca o roată răsturnată,
parcă m-am rostogolit
din propriul meu Olimp
și încă nu am privirea setată
pe datele acestei lumi mărunte.
În inima mea e tot munte,
în gura mea e tot cer,
doar trupul,
gol și stingher,
se crede sau se vrea din nou la-nceput.
Dumnezeu îmi dă
să mă înfrupt din El ca dintr-un agud
și nu mai vrea să aud suferința acestei lumi.
Mă strânge cu putere
și parcă ajung cât un măr.
Cred că numai așa,
rotundă și grea,
aș putea face minuni.