fidelități fragile,
zile numărate din șapte în șapte,
cam așa alunecă viața spre o eternitate
pe care nici n-ai cum s-o-nțelegi.
pare o pădure vie, plină de negi
și de furnici,
undeva acolo e un fel de aici,
numai că unii îl numesc dincolo.
e o prostie naivă
să crezi că îți vei găsi sorocul
în acest bâlci de cioburi colorate.
ochii tăi mă apasă
ca niște gantere diamantate,
memoria se revarsă parcă până la șold
sau mai jos.
tot ce mi se părea altădată frumos acum e prea puțin,
paharul nu mai e plin,
vinul se face oțet.
și totuși,
gălețile virtuale se umplu de rouă,
diminețile fatale se adună subtil,
refăcând culoarea sângelui și chiar acel misterios adn,
despre care se tot spune că e ca un pieptene
pentru strămoși,
ori pentru urmași,
nu mai știu.
iubirea se rotunjește târziu
și se coace cu spic.
am un Eu aproape universal
în care nici nu cred că mai încape nimic,
sau poate ceea ce e dincolo de Eu
e Însuși Dumnezeu.
