Melancholy

fidelități fragile,

zile numărate din șapte în șapte,

cam așa alunecă viața spre o eternitate

pe care nici n-ai cum s-o-nțelegi.

pare o pădure vie, plină de negi

și de furnici,

undeva acolo e un fel de aici,

numai că unii îl numesc dincolo.

e o prostie naivă

să crezi că îți vei găsi sorocul

în acest bâlci de cioburi colorate.

ochii tăi mă apasă

ca niște gantere diamantate,

memoria se revarsă parcă până la șold

sau mai jos.

tot ce mi se părea altădată frumos acum e prea puțin,

paharul nu mai e plin,

vinul se face oțet.

și totuși,

gălețile virtuale se umplu de rouă,

diminețile fatale se adună subtil,

refăcând culoarea sângelui și chiar acel misterios adn,

despre care se tot spune că e ca un pieptene

pentru strămoși,

ori pentru urmași,

nu mai știu.

iubirea se rotunjește târziu

și se coace cu spic.

am un  Eu aproape universal

în care nici nu cred că mai încape nimic,

sau poate ceea ce e dincolo de Eu

e Însuși Dumnezeu.

fericire/nefericire

nefericirea e o stare

mai copleșitoare decât fericirea,

mai intensă decât alcoolul,

mai urâtă ca moartea.

e lipsa luminii ori a iubirii,

la fel ca orbirea

sau ca inima care stă.

crengile sufletului se întind spre cerul ascuns,

mugurii se sparg și se varsă-n pământ.

procesăm încet sentimentele,

de parcă am fi în urmă cu o generație de calculatoare,

procesăm viața

ca pe o suită de imagini date la viteză maximă

deși știm că se poate

și mai repede de-atât.

fercirea poate fi viteza potrivită a inimii,

ori nefericirea înseamnă ieșirea din ritm?

la sfîrșit ieșim cu toții

din timp

și în urmă rămâne doar umbra grea

a nopții.