MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

August 31, 2014

ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 9:49 pm

Nedumerit orizont, atât de departe de irisul meu.
în lumea creată de mine se întâmplă lucruri de care nu mai am știre,
deși stăpânesc mecanismele și matricea
la fel ca Dumnezeu.
Apar mereu noi forme care mă ating și mă-nfioară,
mă devoră încet și cu o gingășie amară,
atât de real încât atunci când ies din vis
încă mai am boabe de rouă pe piele,
pe inimă, pe cuvânt.
Poate că numai oamenii stau într-o grădină aproape edenică,
în care-au intrat năpârcile și-au mâncat sufletele cele mai sfioase.
Când mă caută cineva în carne și-n oase
știu sigur că e cineva asemenea mie,
din aceeași stirpe, din aceeași stea,
așa cum ai venit și tu cândva și ai vâslit
până la tălpile mele.
M-aș apăra de rele cu aripile,
mi-aș înșuruba clipele într-un univers încă nepângărit,
dar limba ceasului s-a oprit la ora infinitului mărunt.
Stau lângă turma mea umană și mi-e frică de tumult,
stau lângă suflarea divină
și vreau să mă avânt,
în noroi și în lavă,
în slavă.

volcanic_eruptions_12

August 17, 2014

OBSESIA USII – parabola

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 4:00 pm

De cand se stia, deci de cand era o persoana constienta de sine, de pe la 11-12 ani adica, Klaus avea obsesia usii. In stare de vis sau de trezie, apropierea de o usa ii provoca fiori si un val de spaima viscerala se ridica din adancurile fiintei lui pana ii inunda constiinta. Nici nu stia exact de unde anume provenea aceasta obsesie, aceasta spaima amestecata cu excitatie si dezgust in acelasi timp, cu teama dar si cu uimire, toate duse pana la extrem si la extenuare.

Intr-o zi, si-a facut curaj si a apelat la un psiholog recunoscut pentru meritul de a induce starea de hipnoza si de a-i face pe pacienti sa-si aminteasca ceea ce se ascundea cu indaratnicie in strafundurile subconstientului lor, dar tot acestui psiholog i-a murit o pacienta in fotoliul in care o hipnotizase, facand infarct de spaima provocata de cine stie ce amintire oribila ori dureroasa. Ciudatul psiholog a mers linistit la puscarie pentru vreo doi-trei ani si s-a reintors ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.  Culmea este ca era mai cautat acum de pacienti decat inainte de acel incident.

Klaus a fost programat la sedinta de hipnoza intr-o zi ploioasa de vineri. Era octombrie si pana in acea dimineata fusese o vreme de toamna dulce si colorata, dar ploaia aceea venise ca o pedeapsa, parca intentionat ca sa strice toata dispozitia sufleteasca a bietului Klaus, care si asa era atat de coplesit de spaima. Desi foarte tanar, abia implinise in septembrie 27 de ani, Klaus avea o tendinta spre calvitie, pe care o detesta si pe care o mostenise de la savantul sau tata, marele matematician Werner Feuftweiger, care se sinucisese cand baiatul abia intrase in facultate.

Nimeni nu a inteles niciodata cu adevarat motivele care l-au dus pe ilustrul matematician la sinucidere si in casa lui Klaus se pronunta in soapta numele tatalui sau, parca pentru a nu-i deranja somnul vesnic tot asa cum se vorbea in soapta cand el era viu si petrecea ore nenumarate in biroul sau scriind cu inversunare formule neintelese pentru ceilalti ale vreunei noi teoreme ori a cine stie carei ecuatii fabuloase. Fantoma severa a tatalui sau parea ca pluteste in casa, tot asa cum era prezenta si in viata personala a lui Klaus, care nici acum nu se recomanda in numele lui insusi ci ca fiu al celebrului matematician.

Klaus nu mostenise in nici un fel mintea de exceptie a celebrului sau tata si nici sufletul cald al mamei sale. Parea sa fie un fiu al altui cuplu, adus parca in aceasta familie doar pentru a-i consola pe parintii lui dupa disparitia misterioasa a fiului mai mare, cel mai iubit si mai adorat, cel mai talentat si mai idolatrizat: Thomas. Thomas era super inteligent si super talentat, un elev eminent si un geniu in devenire, reprezenta mandria familiei si bucuria vietii parintilor sai.. pana in ziua cand a plecat cu barca vaslind pe lacul de langa casa de vacanta si nu a mai fost gasit niciodata. Dupa indelungi cautari, pe fundul lacului au fost gasite bucati din haina de piele a baiatului si un adidas cu monograma, in rest nimic, absolut nimic.

Thomas implinise 15 ani in vara in care a disparut, iar parintii sai l-au plans multi, multi ani dupa aceea. Ce este foarte ciudat e faptul ca mama lui Klaus a ramas insarcinata cu el imediat dupa disparitia lui Thomas, ca si cand Dumnezeu sau soarta ar fi vrut sa ii ofere o consolare, sa ii dea o directie si un scop, pentru a nu-si pierde mintile de durere. Asa a si fost. Pe masura ce micul Klaus crestea in pantecele mamei sale, aceasta pomenea din ce in ce mai putin numele lui Thomas, ajungand ca dupa nasterea micutului sa nu mai aminteasca deloc, cel putin fata de copil, de tragedia care a marcat atat de sumbru familia lor.

Micul Klaus nu avea sa semene deloc cu Thomas, nu era nici stralucitor ca acela, nici atat de inteligent si nici atat de plin de exuberanta cum fusese Thomas. Klaus era cuminte, timid si retras, crescut cumva sub un nor care parea sa ii acopere orice tentativa de a se impune atentiei, caci deindata ce isi manifesta mai puternic dorintele, si mama si tatal sau il priveau intr-un anume fel, facandu-l sa inteleaga ca nu este indreptatit sa-si doreasca chiar asa, orice. Intr-o vreme, cand avea vreo 7-8 ani, crezuse chiar ca a fost infiat si ca parintii lui nu il iubesc cu adevarat, dar batrana menajera a casei lor i-a spus baiatului povestea mortii tragice a lui Thomas si Klaus a inteles ca el avea sa ramana cu rolul de umbra, caci soarele familiei fusese baiatul celalalt.

La inceput i-a fost greu, de parca ar fi fost obligat sa creasca intr-un tarc, dar cu timpul s-a obisnuit cu acest rol si s-a straduit sa nu mai iasa in evidenta cu absolut nimic, tocmai pentru a nu deranja atat de fragila liniste a familiei. Cand Klaus avea vreo 10 ani, tatal sau reusise sa scrie o carte care a devenit repede celebra in toata lumea si care explica niste mistere matematice care pentru Klaus au ramas perpetuu neintelese. De altfel notele lui de la scoala reflectau cu mult mai mult faptul ca era fiul unei celebritati decat meritele lui personale, iar el se obisnuise sa primeasca totul fara efort, fara vizibilitate, fara stralucire.

Casa lor era o casa uriasa, a carei umbra acoperea jumatate din bulevardul pe care locuiau si Klaus a invatat sa pretuiasca umbra casei si umbra vietii lui deopotriva. Venea acasa de la scoala si dupa ce menajera servea masa iar mama lui ii dadea imbratisarea zilnica, Klaus se retragea in acea aripa a casei de unde nici un zgomot nu ar fi putut sa se auda si sa intrerupa munca genialului sau tata. Klaus si-ar fi dorit sa cante, dar asta ar fi amintit de tragedia lui Thomas, asa ca nu a fost incurajat spre muzica. Ii ramasesera doar cartile, nenumaratele tomuri ce umpleau uriasa biblioteca a familiei, cartile minunate pe care bunicul sau, mare magnat al otelului, pusese sa fie invelite in coperti din piele fina si cu titlurile scrise cu aur.

Klaus s-a daruit inca de mic cititului si facuse din aceasta pasiune tacuta un fel de lumea a sa, in care putea sa viseze cu ochii dechisi, putea sa se imagineze frumos, stralucitor, entuziast si puternic ca Thomas, sau chiar mai mult decat atat. Neavand parinti foarte tineri, caci parintii lui fusesera foarte tineri atunci cand il avusesera pe Thomas si de varsta mijlocie atunci cand s-a nascut el. Nu numai varsta ci mai cu seama teribila tregedie prin care trecusera dupa pierderea primului baiat i-a facut pe amandoi tacuti si distanti, parca desprinsi de realitate, intr-atat incat nici nu pareau sa traiasca cu adevarat, ci aveau mai degraba consisitenta unor personaje livresti, cel putin asa ii percepea Klaus.

Terminase cuminte o facultate de drept, pentru ca asa isi dorise bunicul lui, unul dintre putinii oameni consistenti si adevarati pe care-i cunoscuse in familie. Dar dupa facultate nu a practicat nici o zi avocatura ci s-a dedicat studiului  problemelor personalitatii criminale, domeniu care impletea si studiile lui academice dar si patima literaturii. Klaus era prea introvertit pentru a fi un avocat pledant, dar avea un simt de observatie, o finete de analiza si o minte atat de coerenta incat chiar se potrivea cu ceea ce facea. Fara sa faca prea mult caz de asta si fara sa incerce sa atraga atentia, se angajase ca si consultant la Inspectoratul de politie si avea un birou al sau, in care, atunci cand nu i se aduceau cazuri spre analiza, statea si visa cu ochii deschisi, atunci cand nu citea sau nu scria vreunul dintre numeroasele sale studii de profil.

Klaus ramasese insa un om delicat si discret, purtand in continuare o anume traire in umbra, ca pe un trench purtat pe orice vreme. De curand insa simtea nevoia de a se descotorosi de aceasta umbra perfida, care patrunsese in toate firidele vietii personale, pana acolo incat ajunsese oarecum inapt pentru relatii erotice si asta il nemultumea profund. De aceea se si decisese sa mearga la psiholog, sa scape de obsesia usii, pe care o considera vinovata de tot acest sentiment de teama in fata vietii. Era dispus sa faca orice pentru a scapa de umbra dinlauntrul sau.

Odata ajuns la cabinetul ciudatului psiholog, Klaus nici nu a apucat sa se aseze pe scaun in mica sala de asteptare ca a si fost chemat in cabinet. Ce bine!  Isi spuse in gand si pasi cu curaj pragul cabinetului in care avea sa afle raspunsul la toate problemele sale.

Il dureau parca bratele si picioarele, incheieturile mainii si gleznele, ca dupa sex, era in acea stare cand esti gata de orice nebunie, se simtea ca inainte de o saritura in gol cu coarda elastica de bungy-jumping, dar nu-i mai pasa de asta. Doctorul, caci psihologul Steiner facuse si facultatea de medicina atunci cand fusese in puscarie, prin corespondenta, ca o sfidare la adresa celor care-l condamnasera si a iesit de acolo nu spasit sau speriat ci cu o noua diploma care-l facea si mai important si mai stapan pe sine, era in cabinet atent si jovial! Klaus il admira pe ciudatul personaj, care in realitate arata totusi la fel de banal si lipsit de stridenta ca un inginer.

Domnul Steiner il primi pe Klaus cu o excesiva politete, parca facuta sa-l scoata pe cel din urma din zona de confort, unde statea nebagat in seama, in umbra. Activitatea de profiling la care lucra de o vreme ii dadea lui Klaus instrumentele necesare intelegerii unei tehnici de abordare pe care altfel ar fi ignorant-o complet. Klaus isi dadu seama ca experimentatul psiholog voia sa-l domine si sa usureze astfel lucrul cu pacientul care ar fi putut opune o rezistenta tacuta dar incapatanata la tentativele de dezvaluire a subconstientului. Klaus nu-si putu stapani un zambet pentru ca realiza ca exact asta se intamplase in sinea lui, inainte de a deschide usa cabinetului, si anume spaima launtrica devenea mai puternica decat determinarea aflarii adevarului ascuns, iar domnul Steiner il citise perfect deindata ce il vazu in cabinet.

– Extraordinar! – ii spuse Klaus domnului Steiner. Abia acum am inteles ca de fapt ma opuneam din rasputeri propriei mele decizii de a veni aici si de a colabora complet la hipnoza.

– Eu cred ca inca va mai opuneti, dar una dintre usile interioare, cea mai ferecata, cred ca deja am reusit sa o intredeschidem, asa ca putem merge mai departe.

Klaus fu invitat sa se aseze pe un fotoliu extraordinar de comod si invaluitor, care-i cuprinse trupul atat de placut de parca ar fi fost un bebelus tinut in bratele mamei sale. Trupul sau se relaxa instant si o anume voluptate a destinderii muschilor se instala in el incet dar cu putere. Era din ce in ce mai adancit in senzatia aceea de bine total, intr-atat incat atunci cand domnul Steiner il adormi pentru hipnoza nu mai opuse nici un fel de rezistenta. Se simtea parca plutind intr-un fel de atmosfera laptoasa si moale si, pe masura ce regresa in timpul sau interior, imaginea se facea tot mai clara si mai exacta.

Era intr-o dupa-amiaza de duminica si se furisase din camera lui unde fusese dus pentru somnul obligatoriu de dupa pranz, somn pe care-l detestase intotdeauna, dar de la care nu se sustrasese niciodata pana atunci. Atunci insa, in ziua aceea, parca se simtea impins de o vointa careia nu i se putea opune si mergea furisat dar ca teleghidat spre biroul tatalui sau, din care strabateau pe coridor niste sunete stridente de voci care parca se certau.

Era fara indoiala vocea tatalui sau, ciudata, ascutita, tipatoare, asa cum nu o mai auzise niciodata si vocea cealalta era a unei femei care nu era insa mama sa, ci era o voce straina si joasa, parca a unei femei mai in varsta dar care putea sa scoata si un fel de chiuit specific fetelor tinere. Nu stia cui apartinea acea voce si nici nu intelegea cuvintele, caci, desi erau strigate cu voce foarte puternica, erau intr-o limba care-i era total necunoscuta.

Afara era soare puternic si holul cu ferestre mari era inundat de lumina, chiar daca geamul imenselor ferestre era de tip vitraliu. Klaus isi amintea perfect lumina aceea necrutatoare, care facea parca sa se auda sunetul celor doua voci si mai tare si mai strident decat daca ar fi fost o vreme mohorata. El, micul Klaus, care avea vreo 12 ani, nu mai mult, se apropiase de usa biroului tatalui sau atat de mult incat simtea mirosul usor dulceag al lacului cu care era data imensa usa neagra. Clanta mare si aurita stralucea pe negrul lucios al usii ca pe un pian, sau ca pe un  imens obiect funerar. Era ceva straniu si profund hipnotic in efectul celor doua straluciri, cea aurie si cea neagra, care-i dadeau baiatului o senzatie de ameteala si de suprarealitate.

Vocile continuau sa se ridice din ce in ce mai sus pe masura ce baiatul se apropia de usa. Aproape ca atingea usa cu obrazul si fara sa-si dea seama, mana lui apasa pe clanta usii biroului. Clanta aceea era teribila si nu-si aducea aminte sa o fi deschis vreodata el insusi, asa ca ramasese cu impresia ca este extraordinar de greu de deschis, aproape imposibil. Ei bine, in clipa aceea, clanta usii biroului tatalui sau, usa ce echivala cu altarul sau catapeteasma altarului dintr-o biserica, acolo unde nu ai voie sa treci, clanta usii interzise ceda, desi fusese abia atinsa de mana micului Klaus, si usa se deschise incet, putin si inca putin, in timp ce tatal lui continua sa tipe la doamna care-i raspundea tot tipand intr-o limba straina. Cand usa se deschise suficient de mult fara ca cei doi certareti sa observe, Klaus vazu ceva ce nu si-a mai putut aminti niciodata dupa aceea.

Trupul lui Klaus fu strabatut de un frison puternic si rece ca gheata. Auzi vocea domnului Steiner care-i cerea sa descrie ceea ce vede ……

Micul Klaus deschise ochii mari de tot si isi facu curaj sa priveasca inauntrul biroului tatalui sau. Urechile i se infundasera si parca nu mai auzea deloc vocile ascutite ale celor doi, dar ii putea vedea si ceea ce vedea era peste puterile lui de a intelege. Klaus fu coplesit de acea imagine fara inteles, pe care nici mintea si nici sufletul lui nu o putusera primi si decodifica.

Ceea ce vedea era mai intai persoana tatalui sau… tatal sau, marele matematician care statea intotdeauna, inclusiv in familie, numai in tinuta perfecta, cu costum si cravata, era acum fara pantaloni, numai in camasa, rosu la fata si tinand in mana biciul de piele cu care era lovit calul lor de calarie ca sa mearga mai repede. Ei bine, domnul Werner, marele si genialul matematician, impunatorul tata al lui Klaus, era fara pantaloni si cel mai probabil si fara chiloti, numai in camasa, descheiata si aceea, si o biciua pe acea femeie, pe doamna necunoscuta baiatului, si doamna insasi era cu sanii la vedere si cu fesele goale.

Erau amandoi rosii de excitatie si de efort, el de efortul de a biciui, ea, de efortul de a suporta loviturile de bici. Cand si-au dat seama ca sunt priviti, au intors ochii spre baiatul care incremenise in cadrul usii si care, ca raspuns la privirile lor cumplite, isi pierdu cunostinta, lesinand in fata lor.

Tot ce-si adusese pana acum aminte Klaus era faptul ca fusese intins pe patul din camera mamei sale si i se spusese ca a lesinat iar tatal sau, perfect imbracat in costumul sau impecabil si cu cravata la gat, il privea cu grija, pentru sanatatea lui. I se spusese ca fusese gasit lesinat in FATA usii biroului tatalui sau si ca acesta se speriase si chemase medicul, dar Klaus nu-si aducea aminte deloc sa fi fost pana la usa biroului si de fapt nu stia cum de putuse sa se fi trezit din somnul de pranz si sa umble prin casa ca un somnambul.

Cativa ani mai tarziu, cand tatal sau se impuscase in cap, Klaus a stat in fata usii biroului tatalui sau minute in sir, neindraznind sa apese clanta si terifiat de ceeea ce avea sa gaseasca in acel birou, din care se auzise zgomotul impuscaturii. Nefiind lasat de biserica sa fie inmormantat crestineste, marele matematician a fost incinerat, iar la procesiunea de depunere a urnei in cavoul familiei, Klaus zarise, undeva in spatele sirului aproape nesfarsit de admiratori ai marelui geniu matematic, o femeie subtire cu o privire ciudata atintita asupra sa!

Open-Door-Blue-Sky

August 14, 2014

SUFLARE DE FLOARE

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 3:28 am

se rupe vraja vietii, se taie lumina si parca nu mai urmeaza nimic.

chiar daca mai urmeaza ceva,

noi nu vedem, nu simtim, nu mai gasim butonul mic 

al soarelui de dincolo.

parca am vrea si parca nu,

ramanem aici sa mintim si sa facem teatru,

sa plantam flori, ori secara, ori canepa,

ori sa framantam lut.

nimeni nu mai poate s-o ia de la inceput

povestea spusa o singura data,

o singura viata subtire si incercanata.

aripile se strang si zborul cade deodata

peste propriul nostru trecut

ori peste viitor.

visele dor,

gandul se-ascunde indaratul unei masti

si incearca sa-si spuna siesi povesti ca si cand nu ar sti adevarul.

dar doare mai mult formularea,

doare cuvantul si floarea,

doare mai mult ca orice suflarea.

suflarea care ne tine ca o radacina.

pe tine te tine de pamant,

pe mine ma tine de vina!

Emerging_Light_Cross

Blog at WordPress.com.