MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

April 25, 2016

PAȘTE FERICIT! – parabolă

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:38 pm

Adriana Costa era o femeie trecută de prima tinerețe, foarte frumoasă însă și de o bogăție intelectuală care o făcea să radieze, pur și simplu. În centrul universitar lusitan de tradiție, unde Adriana preda Istoria religiilor, își făcuse foarte repede și nume și renume, căci era adorată de studenți pentru uriașele ei cunoștințe în materie religioasă dar și pentru excepționala și foarte originala sa abordare, făcându-i pe tineri să simtă că abia după cursurile Adrianei Costa puteau înțelege cu adevărat ceva din ce înseamnă religia, Biserica ori credința și puteau spune că se simt cu adevărat liberi în relația lor cu Divinitatea.
Avea femeia asta o asemenea aură și o asemenea ușurință în a vorbi despre religie ori despre Dumnezeu, încât îți dădea impresia că s-a conversat cu Dumnezeu Însuși, care i-ar fi dezvăluit, ei și numai ei, toate adevărurile lumii, iar ea avea talentul și abilitatea de a picura aceste adevăruri, ușor și subtil, picătură cu picătură, în mintea și în sufletul tinerilor.
În primăvara acelui an ajunseseră la curs chiar la iudeo-creștinism și Adriana avea atât de multe lucruri să le spună și din cărți, dar și din experiența personală, încât studenții ei nici nu se mai îndurau să plece din amfiteatrul destul de întunecat și rămâneau mult peste limita orară a cursului, căci, fiind ultimul curs de după-amiază, stăteau fără grijă că-i va forța cineva să elibereze sala.
Era în anul acela de grație, 2013, o primăvară atât de parfumată, atât de îmbătătoare și atât de solicitantă pentru simțuri, încât cu greu se puteau struni ca să țină toate regulile perioadei din apropierea Paștelui, care, pentru acea comunitate universitară creștină, era cea mai importantă sărbătoare din calendarul religios.
Într-o după amiază, când urmau să intre peste puțin timp în săptămâna patimilor, după ce-și terminase cursul, văzând că studenții nu se îndurau să plece, Adriana se apucă să le povestească ceva despre ea, misterioasa ființă care poposise pe meleaguri lusitane când era deja adultă și se căsătorise aici, dar care provenea de fapt de undeva din Estul ortodox european.
Când Adriana se apucă de povestit, lumina se filtra delicat prin perdelele amfiteatrului, creînd o atmosferă specială, ca de invocare, ca de miraculoasă reînviere a trecutului.
Vocea Adrianei, profundă și caldă, fără nici un fel de stridențe, curgea onctuoasă sub bolțile sălii, în timp ce studenții o ascultau fascinați, ținându-și parcă respirația.
„Cand eram copil, în mijlocul comunității iudeo-creștine în care m-am născut și am crescut, undeva pe lângă granița cu Rusia, într-o țară latină înconjurată de țări slave, îmi era de fiecare dată ciudă că Paștele evreiesc, Pesah, era mereu înaintea Paștelui ortodox, dar uitam repede ciuda atunci când mătușile mele și toți vecinii evrei mă copleșeau cu daruri și cu minunata pască azimă, pe care o mâncam fie așa, goală, fie cu lapte ori cu supă. Și ce grozavă mai era!
Familia mea era o familie mixtă, de creștini în majoritate dar aveau și evrei, care se asociaseră firesc cu rudele creștine, căci după un botez de fațadă, continuau să-și țină și sărbătorile evreiești, fără nici o temere și fără să aibă vreo problemă cu creștinii. Dimpotrivă, noi îi iubeam cu toții pe evreii noștri, care erau și buni și generoși și mereu zâmbitori, semn că se simțeau cu adevărat bine în țara aceea, în provincia aceea, în târgușorul acela.
Revenind însă la mine, când era copilă, știam atunci că după o săptămână doar venea Paștele creștin ortodox, cu ouăle roșii strălucitoare și păscuțele alea divine cu smântână ori cu ciocolată, în care era neîntrecută mama mea.
Eu nu mâncam niciodată miel, dintr-un fel de solidaritate tacită între puiul de om care eram atunci și puiul inocent al oii, sacrificat fără rost, pentru lăcomia evidentă a adulților stupizi. Dar restul bunătăților pascale mă încântau, bineînțeles.
Dar problema mea cea mai adâncă nu era legată de mâncare, ci de semnificația mistică a Paștelui creștin, căci pe cel evreiesc îl înțelegeam perfect, era simplu și logic. Paștele creștin însă mă înspăimânta de fiecare dată, căci nu vedeam nici logica trădării, nici pe aceea criminală a răstignirii și, Dumnezeu să mă ierte, nici pe aceea a Învierii.
Ceea ce mă deruta însă total, era faptul că adulții nu-și puneau nici un fel de întrebări și acceptau toată narațiunea religioasă și tot ritualul ca și cum ar fi fost cele mai mai simple și mai naturale și mai logice lucruri din lume.
Nu știu ce anume s-a întâmplat însă în primăvara anului în care urma să împlinesc paisprezece ani, pentru că a fost prima și de fapt singura oară când pur și simplu nu mi-am pus nici un fel de întrebări și am făcut exact ca adulții, care se duc la biserică și ascultă ce spune preotul și participă la tot ritualul ca și cum ar fi o parte normală a acestuia, fără să aibă nici o urmă de îndoială, nici un fior și nici o dilemă mistică
Cred că a fost primăvara în care s-a manifestat plenar triumful feminității mele în forma lui de comuniune mistică. Mă simțeam bine să fiu cu fetele mai mari și cu tinerele femei acolo, în biserică, silueta și învolburarea sângelui îmi spuneau că așa trebuie să fac și că așa este perfect.
De acel Paște am purtat pentru prima data dresuri subțiri, eram o domnișoară, mă simțeam la fel de înflorită ca o magnolie și aveam nevoie să împărtășesc asta cu toți ceilalți, iar sărbătoarea Paștelui a venit exact în acel moment când simțeam că trebuie să fiu cu ceilalți, să fac ce fac și ceilalți, să mă contopesc în acea durere și apoi în acea lumină a Învierii și am făcut asta cu toată ființa mea.
M-am simțit bine, dar după noaptea de Înviere, m-am simțit oarecum extenuată psihic, stăteam și mâncam și parcă nu puteam formula cu adevărat nici un gând.
A fost prima și singura mea sărbătoare de Paști trăită în acest fel. În anul următor, crezând că deja mă incadrasem perfect în comunitatea așa zișilor credincioși și credincioase, mama mea m-a întrebat:
– Ce faci, puiule, nu te duci și tu săptămâna asta la denii? Parcă ți-a plăcut anul trecut să te duci la biserică și să treci pe sub aer?
– Pe sub ce? Fii serioasă, mamă, crezi că mor de plăcere să le miros picioarele vecinilor noștri? Doamne ferește!
– Cum așa? Chiar așa de silă ți-a fost anul trecut și nu ai spus nimic?
– Nu, anul trecut nici nu mi-am dat seama, eram prea preocupată să fiu ca toate celelalte fete și mi se părea că sunt perfectă acolo, cu toată lumea, dar acum nu mai simt asta. Cred că anul trecut aveam o problemă hormonală care s-a exprimat religios, dacă pot spune așa.
– Vai de mine, puică, dar ce importantă ai devenit tu în doar un an? Să știi că nu e chiar bună atitudinea asta disprețuitoare a ta!
– Dar nu e nici un dispreț, decât eventual la adresa mea, nu la adresa celorlalți. Eu nu-i judec pe ceilalți că fac ceea ce fac. Îți spun doar de ce eu nu mai pot să fac ce am făcut anul trecut, atâta tot.
– Bine, fată dragă, cum vrei tu!
Cu aceste cuvinte, mama mea încheie o discuție care devenea neplăcută și chiar periculoasă pentru ea, care nu era înarmată nici cu argumente logice și nici teologice.
Așa au trecut anii și eu am rămas doar cu plăcerea dulciurilor de Paște și cu bucuria Luminii de la miezul nopții de Înviere, când, nu știu de ce, mi se întâmplă să mă emoționez până la lacrimi. În fiecare an, fără excepție.
Persista atunci pentru mine îndoiala că trăirea mea mistică e cu mult prea mult emoțională, dar am dezvoltat și căutarea rațională care duce către înțelegerea fenomenului religios pe de o parte și a trăirii mistice, pe de alta.
Am descoperit, după multe cărți parcurse și după multă experiență personală, că trăirea mistică este inerentă naturii umane, ea activează Dumnezeul din noi, Cel cu care ne naștem și pe care îl purtăm perpetuu, toată viața, în timp ce dimensiunea religioasă este oarecum artificială, religia fiind o chestiune făcută intenționat și care exprimă mai mult dorința de dominație și de putere decât credința adevărată.
De aceea probabil că am dezvoltat o rezervă față de biserică și de ritualul pe care „credincioșii” îl primesc fără să gândească, făcând o distincție clară între aceasta și credința adevărată, trăirea intensă emoțional care ți-L revelează pe Dumnezeul tău lăuntric. Iar această trăire mistică intensă îmi apare mereu în noaptea de Înviere, de fiecare dată, cu acea emoție gravă, plină, care-mi cotropește ființa.
De aceea și pot să spun, de fiecare dată, din toată inima, Paște fericit!”
Adriana Costa tăcuse, își terminase povestirea, dar continua să stea nemișcată, cu coatele pe catedră. Studenții nu mișcau nici ei, în nici un fel.
Era o liniște mai mare decât într-o biserică și aveau cu toții sentimentul că fuseseră părtași la o taină adâncă, la o revelație pe care nimeni, niciodată și-n nici o împrejurare, nu le-o mai împărtășise.

12928390_1734007076880586_1071920088626776717_n

April 3, 2016

NATURĂ VIRTUALĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:41 am

Cineva mă acuză de dureri digitale,
de fantasme silfide, de eresuri luxuriante.
Mi s-a spus trubadur, zmeu, genune și flutur,
când eu încă nici nu pusesem piciorul pe zările vibrante,
nu apucasem încă să mă scutur
de tot acel polen sonor,
de toată mireasma divină a naturii lăuze.
Pe gene încă aveam buburuze
și în pleoapa mea de cristal
se-ntâmplau tot felul de imagini și lumini dominante.
Mai apoi au venit celelalte,
cele complicate, fierbinți,
verbele grele, necuminți,
prădătoare, feline
și-abia la sfârșit au venit victimele,
ca niște jivine rătăcite pe prund.
Dacă-mi place cu-adevărat ceva la izvoare
e acest neastâmpăr săritor peste rând,
această dinamică pură a gestului crud.
Dumnezeu mă aude tot timpul
și uneori și eu pot să-L aud
cum se foiește în cer,
pregătit parcă mereu de iertare
și de fapt singur și stingher.
Eu Îi dau ofrandă de rouă,
Îi deschid poarta mea cea mai nouă,
cea fără balama ori zăvoare,
cea care dă spre grădinile mele
cu răzoarele verzi și cu zumzăit de albine.
Mereu e cineva în mine,
iubirea ori Dumnezeu
și uneori, aproape sfioasă,
mai intru și eu
în acest plăpând paradis,
eteric, aproape ireal.
Poate de aceea pare digital
și necredincioșii fug
ca și cum ar vrea cineva să-i ardă pe rug
Umbra eretică se întoarce și nu le dă pace,
doar silabele credincioase
sunt spumoase ca laptele
pe care-l dau caprele.
Mă uit în sus și văd că plouă
cu lună nouă spre răsărit.
Calul inimii mele-i oprit cu fața spre soare,
răsare și se umple de spume.
În acest univers lăuntric
nici nu mai știu unde anume e gardul cu muguri plini
și cu spini,
dintre miraculos și real,
dintre mine și Dumnezeu.

Departe, parcă se aude
un răget fioros de leu.
images

Blog at WordPress.com.