MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 24, 2016

ÎMBRĂȚIȘARE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:04 am

Cresc în mine cireși plini de flori,
roșii, galbeni, dulci, amărui,
mi-e sufletul căprui
și lacrima parcă trezită
la o realitate nedorită,
ca un chip dintr-o fântână prea adâncă.
Liniștea mă mănâncă,
dimineața mă linge pe sâni
și mă face să-i simt plini de cărbuni
și de foc apăsat.
Din cele câteva drumuri parcurse, am învățat
că nu știi niciodată toată povestea,
o afli doar pe frânturi,
de la prinți și balauri,
în castele și-n munți,
dar parcă niciodată nu știi să asculți
întregul eres.
Și timpul e mărunțit ca o poveste,
afli de clipa albastră
abia când n-o mai vezi în fereastră,
te găsești pe tine
când tocmai te-ai pierdut.
Sunt atât de fericită că am avut
mereu cu mine timpul meu
și-n el, ghemuit, pe Dumnezeu,
jucându-se cu îngerii senini.
Curajul nu mi s-a scurs ca la beduini,
când trec prin deșertul fără cale
și se topesc de nesfârșire,
de netimp ori de jale.
Eu înfloresc mereu
în amiaza înaltă a cântecului meu de baladă,
a sunetelor ce se-nfig în ureche
ca un cârlig.
Îmi sunt mie ofrandă
și mă strâng până când simt că nu mai am ce să frâng,
până la miezul tare de piatră.
În mine-i și casă și vatră,
e și cer, e și nor,
e și spic, e și ogor.
Numai așa sunt întreagă,
sunt toată,
cu mine însămi laolaltă.

tumblr_nz2nm5iimU1uo1xlro1_1280

February 12, 2016

VIAȚĂ, POEZIE, UNIVERS

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:19 pm

Am o poftă nebună de viață, de dans, de iubit,
mușc din portocala zilei mai flămândă
ca un iezuit,
rup din coastele verii,
smulg carnea fragedă a luminii.
Grămada mea de dorințe
mă face poate hulpavă,
dar mă și urcă în slavă,
acolo unde se duc numai zeii.
Câteodată calc pe cuie
și zarea se umple de nori ca de sânge,
talpa mea plânge
și zborul parcă nu e,
dar mă ridic din setea mea de rouă,
mă-mbrac în iarbă,
fac ramuri și pe ele coc gutui
și mă simt iarăși nouă.
E jocul meu această existență,
e bucurie exlozivă,
cântec și nu penitență.
Mi-e gura umedă de vers,
cum poate Însuși Creatorul
avea mâinile uleioase de acest univers
și poate că avea și inima ceva mai strâmbă,
până când a găsit dreapta cârmă
a timpului curgând invers.
Numai în noi a spart clepsidra
și-a-încleiat-o cu salivă.
Păi, dă-ne, Doamne, eternitatea înapoi,
n-o călări ca pe o iapă costelivă
pe care nu o lași să aibă mânz!
Iubesc să mă trezesc la prânz,
împunsă de un soare indecent,
cu ochi ardent și cam viclean.
Din nopți îmi fac turban
și-n zori,
le dau poeme la privighetori,
iar tu, iubite prinț,
te prefaci că mă minți,
te duci, te-ntorci, te răsucești,
fără să știi că ești eroul
mereu aceleiași povești.


Fire4

February 10, 2016

DORINȚĂ NESFÂRȘITĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 8:25 pm

În întreaga regiune alpină nu întâlneai un mai mare înțelept și un mai strălucit matematician decât Arthur Silvestrini, descendent, spun gurile rele, al unui cândva  celebru astrolog de la curtea regilor Franței, dar asta era doar o legendă, pe care adeseori el însuși, marele geniu într-ale numerelor, o menționa câteodată, cu un amuzament aparte și cu un zâmbet abrupt în colțul gurii.
Geniul alpin, cum îi plăcea să se autodefinească, era un bărbat înalt de aproape doi metri, osos și cu o expresie de vultur pe figura aspră, cu trăsături de muntean care nu cunoaște civilizația. Marele matematician se și lăuda cu genele lui alpine și spunea că specia extraterestră din care provine are genele mai tari decât pământenii obișnuiți.
Planeta sa erau munții Alpi, pe care-i cunoștea foarte bine, căci vara făcea lungi drumeții, iar iarna schia neobosit, în ciuda vârstei sale, care de altfel nu se vedea deloc pe trupul masiv al profesorului. Arăta oricum cu vreo 30 de ani mai tânăr decât era în realitate!
– Îmi funcționează creierul mai bine când e hiperoxigenat, am nevoie de munte, nu pot să trăiesc altfel și nici să gândesc. Cred că toți oamenii ar putea fi geniali dacă ar avea creierul foarte bine oxigenat! spunea râzând cu poftă genialul Arthur Silvestrini.
Râsul îi dezvelea dinții mari, cu canini foarte ascuțiți, ca la fiarele adevărate. Culmea era că genialul matematician semăna cu mult mai mult a țăran de munte alpin decât cu un savant școlit la cele mai strălucite și renumite universități din lume.
– Numai funcționarii mediocri seamănă a „intelectuali”, măi copii! le declară ritos Arthur Silvestrini studenților săi.
– Cum așa, dom’ profesor?
– Uite-așa! Gânditorii adevărați arată fiecare extrem de special, de personal, nu sclivisit, cu freză pe-o parte și cravată colorată cum au tolomacii ăia făcuți la ștanță! Ăia sunt toți la fel, roboți cu pretenții și fără creier, hahaha!
Studenții se amuzau, dar aveau grijă ca nu cumva să apară în fața genialului profesor cu aspect din acela de android, adică nu veneau îmbrăcați după moda birourilor și nici nu făceau paradă de urbanitatea lor exagerată. Dacă ura ceva cu adevărat pe lumea asta, Arthur Silvestrini îi ura pe așa-numiții metrosexuali, adică masculinii obsedați de modă ca niște pițipoance, căci bătrânul gânditor era convins că preocuparea fundamentală a unui intelectual adevărat este să-și muncească mintea și nu să-și asorteze fundul, cum spunea el.
Era în apropierea Paștilor din anul 1991, când genialul Arthur Silvestrini împlinea chiar 91 de ani și era atât de preocupat de numere și semnificațiile spirituale ale acestora dezvăluite de formule matematice, încât umbla ca un bezmetic, nu mai dormea, nu mai mânca la timp, aproape nu se mai îngrijea.
Părea obsedat să descopere acea formulă matematică, acea combinație de numere, acel cod care tradus în cuvinte se numește Dumnezeu și acestui scop îi dedica întreaga sa genialitate și energie.
– Și ce-o să faci când o să-l decodifici pe Dumnezeu, bunicule? îl întrebă nepotul său de 13 ani, cel mai mic dintre nepoții săi, născut de fiica sa cea mai mică, rod al bătrâneții sale, și singurul care părea să-i fi moștenit preocupările și poate chiar genialitatea.
– Richard, când o să-l decodific pe Dumnezeu, o să pot înțelege universul și ființa și tot ce este în această lume și în alte lumi posibile.
– Adică o să-ți îndeplinești dorința ta nesfârșită de a cunoaște, dar alți oameni, bunicule, dacă ar avea acces la codul lui Dumnezeu, ar putea să-și îndeplinească cine știe ce dorințe criminale, nu-i așa?
– Dragul meu, oamenii obișnuiți în general își îndeplinesc dorințele, inclusiv pe cele criminale, pentru că nu sunt atât de evoluați încât să-și reprime dorințele primitive și să caute să-și împlinească dorințe superioare, spirituale de exemplu.
– Vai, bunicule, tu vorbești despre oameni cu un dispreț implicit, de parcă ar fi viermi, nu ființe cu conștiințe.
– Ce bine ar fi dacă la toți oamenii ar fi active aceste conștiințe, dar conștiința, Richard, este știință, cunoaștere adică, conjugată cu credință, de aici derivă și acea particulă „con”, care înseamnă împreună. Ori, din păcate, prin cine știe ce eroare de programare, oamenii au ieșit defecți și nu-l pot reflecta clar pe Dumnezeu, deși codul divin este înscris și în ei înșiși.
– Poate că oamenii simpli dar curați, puri, au acces la acest cod divin nu prin intermediul numerelor, cum vrei și poți tu, ci, așa cum „văd” orbii, prin ceva informal, inefabil, nu crezi?
– Hmm, nu e rea deloc ideea ta. Mă gândesc că acest cod numeric divin are și expresii alternative, așa cum este lumina, care este și undă și corpuscul. Deci acest cod numeric ar putea fi un cod muzical, așa numita muzică a sferelor, ori un cod cromatic, ori o expresie de altă natură, poate afectivă, da, da, cred că este posibil.
– Și totuși, până la urmă, în esența lor, toate aceste expresii sunt tot numerice, pentru că sunt vibrații, iar vibrațiile se decodifică tot matematic. Numai tu ai dreptate, bunicule, când spui că tot ce există, și Dumnezeu însuși, sunt expresii ale unor coduri numerice. Aha, oare de asta au început să fie puse coduri numerice la toate alea, oameni și obiecte, ca să-l imite pe Dumnezeu?
– Să știi că nu m-am gândit la asta, dar este extrem de interesantă abordarea ta. Acum, lasă-mă singur, Richard, pentru că simt că mă apropii de Lumina Primordială, de Numărul Divin!
– Așa să fie, bunicule. Și ai grijă cum îți formulezi dorința ta nesfârșită, ai grijă, atunci când îl decodifici pe Dumnezeu!
– O să am, Richard, o să am!
Puștiul ieși gânditor din imensul birou al bunicului său, ca dintr-o grotă de cărți și păși gânditor, mergând pe cărarea ce ducea de la casa genialului Arthur Silvestrini spre una din pădurile alpine din apropiere.
Richard era atât de atent la meandrele gândurilor sale, încât era gata să se împiedice de doctorul Meuron, care se grăbea, cu pași mari, spre reședința Silvestrini.
– Bonjour, docteur! Îmi cer scuze că nu am fost atent, sper că nu v-am lovit.
– Nu e nici o problemă, Richard, nici eu nu eram atent. Mă grăbesc să merg la domnul profesor Silvestrini, pentru că am primit un telefon urgent de la mama ta, care mi-a spus că domnul profesor este încuiat în biroul său și că se aude de acolo cum geme fără oprire.
– Nu se poate, abia m-am despărțit de el și era în stare perfectă, probabil că scoate cine știe ce sunete în timp ce umple tablele cu formulele lui fascinante. E pe cale să-l găsească pe Dumnezeu într-o formulă matematică, să știți! îi spuse Richard doctorului Meuron.
– Și totuși, hai să grăbim pasul spre casă, să vedem ce se întâmplă acolo! răspunse doctorul.
Richard era nu doar nepotul preferat al bunicului său, dar părea să fie, într-un fel destul de straniu, aproape o clonă a acestuia. La fel de înalt și osos, la fel de expresiv, numai că Richard, la cei 13 ani ai săi, arăta poate cu câțiva ani mai mare, dar era un adolescent blond, cu ochi mari și albaștri, în timp ce genialul său bunic era aproape brun, numai ochii săi verzi, ca veninul de șarpe, îl salvau de la a fi smead de-a binelea.
Mama lui Richard era a cincea și cea mai mică dintre fiicele profesorului și nu fusese căsătorită niciodată. Rămăsese gravidă încă din timpul liceului și nimeni, dar absolut nimeni din familie, nu a reușit să afle cine era de fapt tatăl băiatului său. Nici măcar preotul nu a reușit să-i smulgă această mărturisire, cum nu a reușit nici vestitul psiholog elvețian chemat în ajutor de celebrul Arhur Silvestrini pentru fiica sa preferată.
Richard primise explicații hazlii despre originea sa supranaturală, ca și cum frumoasa sa mamă ar fi fost lăsată grea de vreun preaputernic duh alpin, cum sunt atâtea prin pădurile acelea.
Oricum, Jeanette, căci așa o chema pe mama lui Richard, a rămas lângă părinții săi, abandonând orice ambiții academice, iar după moartea mamei sale, adorata soție a profesorului Silvestrini, ea a fost cea care a preluat conducerea uriașei reședințe familiale, care nu se limita doar la reședința propriu-zisă ci avea și construcții dedicate oaspeților, adică mai ales studenților care veneau în grupuri mari să stea alături de marele profesor în convorbiri care durau zile întregi, așa că aveau asigurată pensiunea acolo, pentru indiferent cât voiau să stea.
Deasemenea, într-una din curțile ”castelului”, cum spunea în glumă Richard, erau și vreo trei-patru mașini, mereu la dispoziția membrilor familiei sau a oaspeților care se perindau permanent pe acolo.
Doctorul Meuron o luase cu mult înaintea lui Richard și pătrunse pe poarta mare, urcă scările și intră în vastul apartament al matematicianului.
Jeanette îl însoți până la ușa biroului, din care însă nu se mai auzea nici un sunet. Îl strigară și unul și celălalt pe profesorul Silvestrini, rugându-l să deschidă ușa, care era încuiată pe dinăuntru.
Cum nu primiră nici un răspuns, Richard, ajuns și el în fața ușii, se repezi pe scări în jos, ca să aducă cheia de rezervă și poate și vreo bucată de ceva care să-l ajute să deschidă ușa forțat, dacă era nevoie.
Cam la soluția asta s-a și ajuns până la urmă, pentru că nu se putea face nimic cu cheia de rezervă, atâta timp cât pe interior mai era o altă cheie în broasca ușii.
Deschiseră cu forța și, spre marea lor stupoare, profesorul Silvestrini nu era absolut nicăieri. În timp ce dădeau telefon la poliție, de undeva de dincolo de curtea reședinței, dinspre pădure, cineva striga, aproape urla, că l-a găsit pe profesorul Silvestrini.
Au dat fuga să vadă ce și cum și îl văzură pe bătrânul geniu zăcând în poziție fetală la intrarea într-o grotă din apropiere, cu mâinile împreunate a rugă.
Între timp, Richard putuse să vadă, pe una dintre imensele table negre din biroul bătrânului, un nucleu spectaculos de formule matematice, care parcă emanau o energie aparte.
– L-a găsit pe Dumnezeu, bunicul l-a găsit pe Dumnezeu! murmură băiatul.
Nu mai spuse nimănui secretul care-i fusese împărtășit, dar își notă cu grijă formula, înțelegând că bunicului său îi fusese împlinită dorința nesfârșită de a cunoaște Totul, de aceea, credea Richard, putuse să dispară din camera de studiu, poate dematerializându-se și rematerializându-se în pântecele alpin pe care-l iubise așa de mult.
Oricum, poliția nu a găsit nici o explicație pentru cele întâmplate, iar moartea bătrânului matematician a fost declarată, bineînțeles, moarte naturală!

numerology_1

February 4, 2016

ATUNCI, ACUM, CÂNDVA

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:12 am

Vai, îmi smulg penele și solzii,
chiar pielea, învechită, terminată.
Nu mă mai reprezintă
pe mine cea de azi,
o reprezintă pe cealaltă,
care am fost în alt prezent,
de-acuma ars.
Nu vreau să am nimic fals,
nici trup, nici suflet
și nici minte,
deși ea mi-o ia mereu înainte
și mă leagă de cea care voi fi.
Poate o să mă împac cu mine într-o zi,
acea ce voi fi fost,
cu cea care m-așteaptă,
mereu mai sus cu-o treaptă.
Cărările din mine se-ntretaie,
sunt parcă eu mereu multiplicată,
precum o apă
care-a țâșnit altădată din munte
dar azi e cuminte și curge unsă,
ca mai apoi,
învolburată și plânsă,
să se transforme-n șuvoi.
Magia mea e-n jocul ființării,
al lui a fi și va fi fost,
într-o tresărire de aripă, într-o bătaie de clipă,
e-o străfulgerare de infinit.
Din gândul meu plecat,
ai și sosit pe prag,
dând în vileag
oglinzile-amintirii.
Numai Dumnezeu știe rostul iubirii,
noi doar trecem prin spini,
năpădiți de ciulini,
alungați de vânt.
Din bucata mea de pământ se face stea
și din picătura de șoaptă
se face marea poartă.

20-2

Create a free website or blog at WordPress.com.