LUPTĂ VITALĂ

Țurțuri de durere stau pe oasele mele,
umilindu-mă,
făcându-mă să mă simt vulnerabilă până la rădăcină.
Dincolo de trup e o lumină
pe care o știu a mea,
oricât trădează carnea
și osul frânt.
Mă frământ în umeri,
mă zburlesc în coaste,
îmi adun oaste cu care să înving
gerul acestei dureri suprinzătoare,
care mă ține ca o cingătoare,
ca un lanț,
ca o cătușă.
Vulturii se rotesc pe deasupra gândului meu,
dar mai cade câte unul ucis în șanț.
Nu mă las țintuită,
nici pe pat,
nici pe cruce.
Sângele meu aduce apă curată
în locul unde atâta otravă a fost vărsată
de cine știe ce dușman decadent.
Un plâns decent se aude sub pleoape
și parcă mă simt mai bine și mai în puteri.
Aripile mele de ieri
azi stau atârnate,
dar seva deja urcă în ele și va fierbe curând.
Mai am încă vreun secol
până când voi fraterniza cu dragonul.
Până atunci,
nici pe pământ și nici în zbor,
nu mă voi lăsa să mor.

VIZIUNE ȘI LUMINĂ

Uneori mă potopește Dumnezeu,
se lasă peste viața mea ca un copac
greu de lumină,
și nu mă mai lasă
să-mi găsesc vreo vină pentru fapte arse de vreme.
Dar pot să gust puțin din infinit,
din mantia lui înstelată
și parcă înfofolind alene
un cosmos pe care nici nu-l bănuiești.
Ne-am învățat să credem doar în povești inventate,
în care adevărul e spus pe jumătate
și totul are un sfârșit
pe care îl prelucrăm și-l colorăm într-atât
încât ne pare fericit,
dar e doar iluzia noastră care persistă în timp.
Mă simt ca o roată răsturnată,
parcă m-am rostogolit
din propriul meu Olimp
și încă nu am privirea setată
pe datele acestei lumi mărunte.
În inima mea e tot munte,
în gura mea e tot cer,
doar trupul,
gol și stingher,
se crede sau se vrea din nou la-nceput.
Dumnezeu îmi dă
să mă înfrupt din El ca dintr-un agud
și nu mai vrea să aud suferința acestei lumi.
Mă strânge cu putere
și parcă ajung cât un măr.
Cred că numai așa,
rotundă și grea,
aș putea face minuni.

BLESTEMUL VIRTUAL

Trăim din nou în grote,
în grote digitale,
unde e cerul umed și este pâine
moale,
trăim un fel de vis
în care ne ascundem durerile și rana
rămasă de la paradisul promis.
Nici nu mai știm cine ne-a dus acolo,
privându-ne de soare,
de dragostea dulcelui Apollo,
făcându-ne să credem că am putea trăi mereu
în spațiul virtual
în care poți face și spune orice,
fără ca Dumnezeu să te țină de mână.
Te poți face o zână ori un dragon oribil,
fără să mai conteze că de fapt nu trăiești
ci te alinți în invizibil,
creând niște povești în care să apari
așa cum niciodată nu ai fost
și nici nu ești.
Din viața adevărată nu mai păstrăm nimic,
poate doar câte o poartă
către infernul carnal,
dar fiecare dintre noi fuge de banal
și se extinde în iluzia aceasta care-l străpunge
și se prelinge în el
ca o pată de sânge.
Iubire, ură, dăruire
sunt doar cuvinte acum,
care nu mai acoperă nimic.
În preajma noastră,
câte un zeu pitic,
ne privește trist
și plânge.

DESTIN ȘI HAR

Am vrut să fiu o stâncă sfântă,
dar am ajuns doar magiciană,
un fel de vrăjitoare sofisticată,
ce poate transforma tot ce va fi
în ce a fost odată.
Nu-mi plac zorzoane și oglinzi,
decât pentru a-mi juca rolul de femeie,
când de fapt sunt o zee
ce știe calea sacră
care arată cum din destin poți face-un nod
care se pune pe rod.
Nu-i niciodată destul loc
pentru aglomerările mele de planete,
de sori ori de trompete îngerești.
Dacă îmi spui cine ești,
eu îți pot ridica statui în ceața vieții
ori în iluzia tinereții celeste.
Știu cât de negri pot fi ereții
când se lasă peste sfârșitul de lume,
dar am învățat să mint omenește,
să spun cuvinte de alint,
să seduc și să abandonez.
Tot ce e zeiesc în mine mă face să lucrez
la a-i face pe oameni mai iubitori
din noapte până-n zori
și-apoi din zi până în noapte.
Fântânile lumii sunt pline de șoapte,
dar cine poate să le asculte?
Imaginile înșelătoare sunt atât de multe și de vii
încât nici nu mai știi care chiar este
ori care doar se preface a fi.
Ceasul uman bate în soartă
și-i spune fiecăruia ce hram poartă
pe această lume mică.
Din gura cerului
lumina pică
precum un lapte al adevărului.

CASĂ DE LUMINĂ

Trăiesc fiecare secundă, fiecare cuvânt,
stau în lumina orbitoare,
nu mă ascund precum cârtița sub pământ.
Râd și mă bucur,
e un izvor în mine,
chiar și atunci când vine vremea rea
și sunt înconjurată de jivine
care râvnesc la inima mea,
eu tot găsesc puterea de-a privi la soare.
Îi simt pe cei nemiloși de la distanță
și pentru ei
ușile mele nu au nici clanță și nici chei.
Oamenii răi au o duhoare
mai urâtă decât marile fiare
și un rânjet strepezitor.
Rămân departe,
mă înconjor de narcise și de animale vorbitoare,
ca în povești ori ca în profeții.
De aceea știam că tu aveai să vii
să îmi ridici o casă mare,
o casă de piatră nestemată,
în care eu aveam să fiu tot fată
și tu aveai să fii un prinț rătăcitor.
Oh, Doamne, cât mi-e de dor
de noi amândoi,
călăre pe mânzul năvalnic al unei vârste pierdute!
Am urcat deal, am urcat munte
și-acum privim de pe creastă
eternitatea albastră a marilor împliniri,
păstrând încă în noi
rotunda voluptate
a foștilor miri.

PUTERE LĂUNTRICĂ

E un zgomot de fond în tot ce facem,
ca o amenințare de furtună.
În orice faptă,
rea sau bună, e un ghimpe pitic
care se poate face ucigător sau moale ca un mugure.
Lacrima boabei de strugure
îți stă în colțul gurii,
furând din zâmbetul promis acelor admiratori
pe care i-ai ignorat mereu.
Știu cât este de greu
să te ții de oglinda strălucitoare,
să nu spui că te doare
crucea pe care ești pus.
E un curaj ancestral, din care ne tragem un fel de tărie
care e mai mult decât se știe
și care ne poate face învingători.
Pe fruntea boltită de sori e un fel de magie
care ne atrage magnetic.
Și chiar dacă ești eretic
tot te mai poți apropia de fața nevăzută a lui Dumnezeu,
cel puțin așa cred eu,
când, în fiecare noapte,
Îl am pe El aproape de plânsul meu.
Suntem un fel de piramide,
ridicate de cine știe cine și orientate către un Orion ceresc.
Simt mereu asta atunci când mă îndrăgostesc
și când centura de stele se activează
și-mi luminează clipele.
În îngerii din noi cresc aripile
și se unesc într-un fel de harfă lăuntrică.
Când va începe să cânte
o să știm oare dacă e din inima proprie
sau dintr-un fel de stare mirifică?

DE CRĂCIUN

Se-nalță-n aer catedrale, s-ajungă pân’ la Cerul greu.
Pe trepte, oameni cu tristețea în mantale
se aciuiaza lângă cruci,
lângă un zeu pe care-L vor mai cald și mai blajin.
Iar o să bem pahare mari de vin
și o să închinăm în cinstea Lui,
uitând că fiecare dintre noi mai bate-un cui
în Crucea eternă.
E sărbătoare peste zare,
e raiul la-ndemână
dar, uituci, nici n-apăsăm pe clanța porții din Grădină
și preferăm să rătăcim în jur,
pierzând din viața noastră acel contur
care ne deslușește totul. E-n zadar.
Stă mântuirea-n aer ca un glob
în pomul vieților plăpânde
și nimeni nu mai crede că ar prinde acea divină arătare,
deși e-atât de simplu, ori așa se pare.
Noi, cu topoare-n mâini, sluțim pădurea
și ducem brazii căsăpiți să stea pe uliți,
și nenuntiți și fără binecuvântare.
Din tot ce am primit, ca suflet și fervoare,
uite că am ales să fim doar adormiți,
ori amețiți de droguri și miresme
ce n-au loc lângă catapetesme,
dar mai este o cale.
Deja o văd. E drumul lung și greu
ce urcă sus pe munte,
acolo unde, însemnați pe frunte,
vom fi și brazi și frați
și ne vom întâlni cu Bunul Dumnezeu.

PRAG DE ANOTIMP

După garduri, după nuci, se-ntinde o altă mireasmă.
Tu o adulmeci, mă împungi în coastă,
te rupi de propriul timp
pentru o nouă fantasmă.
Vine, se pare, un alt anotimp,
al spaimei, al depărtării, al răului crunt,
cineva se vrea singur pe pământ,
să-l stăpânească întreg ca pe o iapă mioapă
și nu înțeleg
cum de inima cerului nu crapă de atâta tumult.
Mai demult, eram desculți în limuzine,
nu ne păsa de nimeni,
eram doar eu cu tine și ne credeam dumnezei.
Acum stau lângă copiii mei și mă simt ca un nor
confruntat cu un viitor care poate va fi mai cald
și mai empatic într-o zi,
lăsându-i pe cei mari și răi încuiați în sinele lor
și poate curățați cu clor ori îngropați între șine.
Aștept un nou anotimp
care știu sigur că vine încărcat de podoabe,
de înțelepciune și de datorii,
față de cei ce nu mai sunt
dar și față de cei ce vor fi.
Prin livada fără frunze umblă stafii
și numai Dumnezeu știe
de ce cu sângele nostru albastru
nu mai putem scrie pe coli de hârtie
ci numai pe ecranele acestui vis
măiastru.

SOMN ȘI TREZIE

Hei, unde v-ați ascuns?
În pământ, în grădină, în lut,
în cuvântul neînceput,
în copacul a cărui rădăcină se duce până-n iad
și coroana îi zburdă în rai?
Parcă nici nu mai ai unde să stai
dacă nu ai propria ta buclă de vis,
nici nu mai primești fructul promis
și nici chiar pâinea cea pentru ființă.
Trebuie să cauți în propria conștiință,
să vezi ce scrie-n cartea aceea de păcate,
să afli dacă ai vreo șansă de mântuire
sau poți s-o obții cu o simplă mărturisire
a unui gând viclean sau erotic încins.
Văd că te-ai cam aprins,
ai călcâiele în flăcări albastre
și uiți că viața se naște din pântecele viu
nu din cine știe ce moaște.
Eu mă tot țin de coastă,
de dragul meu Adam
ce-mi pare acum o pasăre măiastră,
întârziată pe-un ram ce nu-i mai aparține,
dar e bine că zborul rămâne
opțiunea eternă.
Vino aproape, dă-mi sufletul tău
să-mi fie pernă!

VIAȚĂ ȘI ÎNGERI

Din îngeri ți-am făcut un rai,
mi-a spus bunul Dumnezeu,
când tocmai mă născusem caldă
și nu știam că eu sunt eu.
Pe urmă, în primăvara vieții,
I-am reproșat că-i raiul mic,
că n-are dealuri și cascade,
că nu pot învăța nimic
din acest simplu peisaj.
Dumnezeu, dragul, a zâmbit
și mi-a trimis un dulce paj, să-mi fie ghid,
să-mi fie schit,
ori simplă gură pe obraz.
Și mai târziu, cam pe la prânz,
iar am țipat în divina ureche,
spunând că am nevoie de un mânz,
să-l învăț zborul peste timp,
căci în burghezul meu Olimp
aș fi vrut poate și puțină streche.
Iar Dumnezeu mi-a dat din nou,
o lume, ceruri, munți și chipuri vii
și m-a lăsat să îmi găsesc mai pe-ndelete drumul,
chiar folosind făclii
din propria-mi piele,
din propriul tumult.
Abia atunci am înțeles ce-nseamnă mult
și de departe am trimis spre El
cel mai umil din zâmbetele mele.
Și-atuncea, Dumnezeu,
mi l-a făcut arhanghel.