NUMAI EU CU DUMNEZEU

Din acest moment începe apocalipsa,
vin călăreții cruzi să taie urzicile gurii mele,
sau urzelile,
sau ce-a mai rămas din asprimea de fată-fecioară,
încuiată în temnița trupului meu.
Chiar începe apocalipsa durerii de-a fi mai mult în poem
decât în carne,
chiar începe epoca aceea în care vine Dumnezeu
și mă mângâie și mă adoarme?
Din adâncul pământului se aude un urlet,
se desface pieptul și țâșnește plânsul
ca un mănunchi de săbii.
Nici nu mai știu deosebi lacrimile,
parcă sunt mărgele pe un gât de lebădă pribeagă
ori mătănii de cristal.
Acest moment este oare un val
din viitoarea furtună,
din marea vâltoare?
Poemul meu spune că tocmai mă nasc
și mă doare,
dar nu e nimeni să-mi picure apă pe frunte.
și chiar de ar fi,
apa pe fruntea mea ar sfârâi
și s-ar evapora,
fiind mai fierbinte ca focul,
mai arzătoare decât cel mai aprins nucleu.
Dar în această lume a mea,
sunt numai eu cu Dumnezeu,
ca doi copaci înlănțuiți.
El – cu spațiul dilatat,
eu – cu dinții timpului șlefuiți.