COŢOFANA

Jenny adora obiectele colorate, lucrurile colorate strident, bijuteriile foarte, foarte strălucitoare şi, în general, tot ce era “€œglittering”. Nu-i păsa dacă obiectul era sau nu de valoare, atâta timp cât îi atrăgea privirea şi se asorta cu cine ştie ce altă piesă preferată a ei, care nu făcea nici doi bani.

În mintea şi în sufletul lui Jenny era o democraţie absolută, totul fiind la fel de important pentru ea. Într-o vară, Jenny şi încă trei prieteni au făcut o călătorie la Buenos Aires. După cele zece zile petrecute în acel oraş strălucitor şi miraculos, lui Jenny i-au crescut pretenţiile, cel puţin cu privire la dimensiunile obiectelor colecţionate.

A trecut cu o uşurinţă aiuritoare de la colecţionarea de bijuterii, la colecţionarea de vase enorme de ceramică şi îşi dorea cu ardoare să ajungă la maşini şi la case!  Nu pentru că ar fi avut vreun simţ al proprietăţii, nici vorbă! Jenny adora aceste piese mari, aşa cum adora şi micile piese de bijuterii sclipitoare, punând la loc de cinste şi un inel de metal comun cu o uriaşă piatră de sticlă colorată şi un inel princiar din platină cu briliante.

În ultimele luni însă, cu Jenny se întâmplase ceva dramatic, pentru că, deşi nu spusese nimănui că ar avea vreo suferinţă, nu mai era veselă şi entuziastă ca altădată pentru fiecare prostioară cumpărată, nici nu mai făcea cele mai teribile eforturi, împrumutând bani sau vânzând obiecte importante din casă pentru a-şi achiziţiona cine ştie ce năzdrăvanie plină de străluciri solare!

Prietena ei cea mai bună, Amy, era deja îngrijorată.

–      Ce-i cu tine Jen? De atâta timp nu mai râzi, nu mai vrei să ieşim la turele noastre de shopping, nu-ţi mai pasă de colecţiile tale sclipicioase. Ce e-n sufletul tău şi nu vrei să spui?
–      Nu ştiu, Amy, chiar nu ştiu. Simt că nu mai am nevoie de lucruri, nu-mi mai place nimic, nu mă mai atrage nimic. Dar….
–      Dar ce, hai, spune fată dragă!
–      Păi€… simt că încep să-mi placă oamenii…  ca şi cum aş vrea să îi colecţionez!…
–      Hai, mă, că eşti nebună de-a binelea! Cum adică? Şi eu fac parte din colecţia asta a ta?
–      Du-te naibii, că mă superi! Tu eşti prietena mea de mult timp, eu spun despre cei pe care i-am cunoscut de curând!

Chiar aşa şi era. În ultimele luni, Jenny făcuse un curs de perfecţionare ca traducător pentru evenimentele de mare anvergură, conferinţe, congrese, chestii de genul ăsta, şi cunoscuse acolo o mulţime de oameni. Într-un fel foarte straniu, pasiunea ei pentru lucrurile excesiv de strălucitoare s-a transferat în zona relaţiilor şi Jenny s-a surprins făcând colecţie de prieteni şi prietene care, priviţi cu atenţie, nu făceau decât să se înscrie în sfera personajelor ciudate, funny în cel mai bun caz.

Cu cât cineva era mai guraliv ori mai straniu, îmbrăcat mai ciudat sau având un vocabular dintre cele mai greu de digerat, cu atât îşi gasea  mai repede loc în galeria personajelor preferate colecţionate de Jenny. Deşi spusese de multe ori, în glumă, că are convingerea că în altă viaţă fusese coţofană, pasăre cunoscută pentru pasiunea pe care o are pentru obiectele strălucitoare, Jenny s-a văzut nevoită să admită că în galeria noilor ei prieteni nu era practic nici un om normal şi cu atât mai puţin unul valoros.

Păreau să fie cu toţii nişte rataţi deghizaţi în artişti care practică o boemă pitorescă, dar care de fapt nu creau nimic, nu aveau nici un fel de operă, ci se chinuiau să câştige nişte bani făcând traduceri în direct la evenimente importante, dar care, în fond nu aveau nici o pasiune adevărată, nu aveau nici o strălucire autentică.

Într-o zi, însă, cam cu vreo două ore înainte de pauza de prânz, în biroul pe care Jenny îl împărţea cu încă unsprezece traducători-interpreţi,, a intrat un fabulos personaj, în persoana unui bătrânel cu aparenţa unui rege Lear fugit de pe scenă!

Moşuleţul părea complet dezorientat şi nişte colegi ai lui Jenny îl şi preluaseră pentru a lămuri situaţia. Jenny s-a apropiat şi ea, zâmbind amuzată, ca şi cum ar fi găsit cea mai nostimă şi oarecum stupidă piesă umană din colecţia sa.

Dar nu apucă să facă decât doi păşi, pentru că la auzul numelui pe care-l spuse personajul, ea înlemni pur şi simplu.  Omuleţul era cel mai celebru scriitor din State, omul care, mai mult chiar decât Hemingway însuşi, revoluţionase romanul american, transformându-l dintr-o naraţiune liniară în cel mai spectaculos cine-roman! Înţepenită de emoţie, Jenny înţelese în sfârşit că nu tot ce străluceşte e valoros, aşa cum nu toţi care ne uimesc la prima vedere sunt cu adevărat mari personalităţi. Simţea cum ceva din interiorul ei se zbătea puternic, ca şi când ar fi fost o pasăre pe care colivia prea strâmtă o făcea să se sufoce!

În după-amiaza acelei zile, Jenny se întoarse de la birou şi, cuprinsă de o agitaţie aproape febrilă, smulse de pe etajere nenumăratele coşuri şi coşuleţe pline de nimicuri strălucitoare şi le puse în pungi negre de plastic pentru gunoi. Pasărea din pieptul ei se zbătea din ce în ce mai tare şi, la un moment dat, Jenny duse mâna la piept şi apoi şi-o retrase repede-repede de parcă ar fi smuls ceva de acolo.

După acest gest aproape spasmodic şi sigur inconştient, se linişti complet şi se simţi eliberată. Pasărea care suferise în colivie zburase spre înalt!