MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

April 24, 2010

O noua parabola – “PIRAMIDA ÎN TREPTE”

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 12:56 am

Grupul de turişti roia gălăgios în jurul piramidei în trepte şi Luana se întreba îngrozită ce caută ea acolo. I se părea că o vrajă malefică i-a tulburat viaţa şi adus-o aici, parcă predestinand-o unui ritual sângeros.
–      Ce făceau ăia acolo sus, pe terasa aceea?  – €“ întrebă o doamnă cu părul alb, vizibil excitată de uriaşa piramidă, la care putea să se uite doar de jos, pentru că biatei femei îi era imposibil să urce treptele acelea, care păreau că duc până în cer.
–      Doamne, acolo sus, pe terasă, se făceau sacrificiile umane. Erau duşi cei cărora urma să li se scoată inima, încă vie şi palpitând, pentru a fi adusă ofrandă zeului ori zeilor solari, pentru că preoţii azteci credeau că fără acel sacrifiu nu mai răsare soarele niciodată.
–      Vai de mine, ce credinţe criminale au putut să existe pe lumea asta! – €“ completă o turistă obeză, făcându-şi repede şi oarecum înfricoşată semnul crucii.
–      Ei, lasă dragă, că şi creştinismul e sângeros, atâta l-au bătut pe Cristos şi l-au răstignit, că tot de oroare e şi credinţa voastră! – zise un domn cu mustaţă, parcă enervat de remarcile colegelor de grup.
–      Păi da, că tot o epocă sângeroasă era şi atunci şi evreii tot sângeroşi au rămas până azi! -€“ completă un tânăr subţirel, cu pistrui şi ochelari.
–      Tocmai tu îi vorbeşti de rău pe evrei, cu mutra aia a ta de ovreiaş polonez sau moldovean? – €“ întrebă rânjind un tip negricios, la vreo 40 de ani, care stătuse tăcut până atunci şi îi ascultase pe toţi, cu un zâmbet lăţit pe toată figura lui smeadă.
–      Hei, oameni buni! Ascultaţi-mă! -€“ ţipă Luana din răsputeri pentru a se face auzită.    Cine vrea şi poate să meargă sus pe terasa sacrificiilor, să ridice mâna dreaptă!

Vreo douăzeci şi ceva de mâini se ridicară aproape instantaneu, numai cei cu adevărat neputincioşi urmând să rămână la baza piramidei şi să vadă cum se descurcă singuri, fără ghid, vreo câteva ore cât avea să dureze urcuşul şi apoi coborârea. De fapt, urmau să stea la umbră şi să bea apă rece cu dulceţuri, servite pe nişte tăvi grele, făcute dintr-un metal cu aspect antic sau antichizat mai bine spus.
Luana se străduia să nu mai simtă acel fior sinistru şi alungă cu îndărătnicie presimţirea sumbră care pusese stăpânire pe întreaga ei fiinţă.
–      Haideţi, să mergem!  – €“ le spuse ea turiştilor care urmau să facă dificila ascensiune, pe care o făceau cândva preoţii-calai şi nevinovatele lor victime,  “€œisp
ăşitorii”, cei care urmau să fie jertfiţi.
Absurde sau nu, aceste jertfe umane au marcat o epocă istorică şi s-au coagulat într-un fel de blestem aruncat asupra istoriei popoarelor ai căror strămoşi au practicat ritualurile de jertfe umane. Aşa au dispărut civilizaţii strălucitoare cum su fost cea mayaşă şi cea aztecă, iar în Europa, urmaşii dacilor, altoiţi cu romanii, erau şi mai sunt poate şi ei purtători de blestem.

Au început să urce încet, parcă drămuindu-şi forţele şi pe măsură ce urcau mai sus, zâmbetele lor vesele dispăreau, făcând lor unor grimase temătoare, panicate, uşor mefistofelice în încercarea lor disperată de a-şi masca frica. Vorbeau din ce în ce mai încet, aproape în şoaptă, dar ecoul straniu al acelei piramide făcea ca fiecare şoaptă să se audă de parcă ar fi fost transmisă prin megafon.Începuse să bată vântul, parcă nişte eşarfe de aer se strângeau în jurul fiecăruia, pregătindu-se să se transforme în laţ. Era din ce în ce mai ciudat, din ce în ce mai mulţi dintre ei şi din ce în ce mai des întorceau capul, de parcă cineva îi urmărea, una sau mai multe umbre fantomatice părând că păşesc în spatele lor.

–      Doamne-Dumnezeule, mai bine nu veneam aici, sus, mi-e o frică de mor!  – şopti cu ecou o fată bloduţă şi răguşită.
–      Dacă vin după noi fantomele preoţilor şi or să încerce să ne scoată inimile atunci când ajungem sus, pe platoul de jertfă? -€“ întrebă cineva, nu se ştie cine, si…..
Parcă deodată se treziră din vrajă, se scuturară şi spuseră mai mulţi în acelaşi timp:
–      Gata, ne întoarcem, am văzut destul, ajunge! Nu mai are nici un rost să mergem sus, că doar nu e ăsta scopul excursiei, să vedem locul unde erau ăia omorâţi, ci să vedem piramida în trepte şi atât. Salut, am zis! Hai să ne întoarcem!

Şi, ca la un semn, se întoarseră cu toţii şi începură să coboare în ritm alert, din nou veseli şi plini de insufleţire.  Ajunseră jos într-un timp record, fără să observe că cea care lipsea era tocmai ghida, Luana, cea cu care veniseră până aici. Au strigat-o, au căutat-o, dar nici urmă din fata frumoasă şi melancolică, ce părea că poartă cu ea un secret greu şi dureros.
Se uitară în sus , dar nu se vedea nici o siluetă pe treptele nesfârşite şi nenumărate care duceau spre terasă. Începură să se agite, să dea telefoane, să facă ceva ce ar fi putut să o aducă înapoi pe frumoasa lor ghidă. Degeaba însă. La vreo oră şi jumătate de la momentul când descoperiseră că Luana lipsea, a apărut un nou ghid, un tânăr cu părul creţ şi lung, împletit într-o coadă deasă. Părea că nu e deloc mirat de dispariţia Luanei şi preluă grupul în mod sportiv, îi urcă pe turişti în autocar şi îi duse la hotelul unde urmau să rămână peste noapte.

Niciunul dintre ei nu se putuse odihni în noaptea care a urmat. Simţeau din nou spaima aceea care-i însoţise la urcuş, unii mai în vârstă aveau parcă o gheară în inimă şi dimineaţa părea să nu mai vină. Când coborâră la micul dejun erau cu toţii nedormiţi, cu o stare neagră în suflet şi parcă aşteptau ca dintr-o clipă într-alta să li se anunţe o nenorocire.

După ce mâncară se adunară cu toţii în holul mare de la recepţie, aşteptându-l pe ghidul cel nou. Spre completa lor uluire însă, cea care veni fu Luana însăşi, arătând luminoasă şi perfect odihnită, de parcă nimic din cele întâmplate în ziua precedentă nu ar fi avut loc.

–      Bună dimineaţă tuturor! – €“ le spuse ea cu glas voios, şi nimic din vocea ori din înfăţişarea ei nu mai avea marca acelei stranii anxietăţi care o terorizase până la dispariţie.
–      Dar unde ai dispărut, Luana, unde ai fost azi-noapte? – întrebară mai mulţi.
–      Cum unde? Am fost sus de tot, pe platoul jertfelor şi m-am aşezat pe patul de piatră. Cred că am leşinat acolo de frică, de groază că vor veni fantomele preoţilor azteci care-mi vor scoate inimă mea vie din piept,  ş….
–      Şiiiiiiii?  –  întrebară cu extremă curiozitate mai multe voci.
–      Şi nimic. Am leşinat acolo sus şi când m-am trezit era dimineaţă cu soare strălucitor, aşa cum vedeţi şi voi, şi eu eram în camera mea de la hotel, perfect odihnită , de parcă aş fi dormit cel puţin 5000 de ani.
–      Dar poate că într-adevat ai dormit 5000 de ani şi cea de acum, din faţă noastră  nu este Luana, ci un spirit puternic, care a luat trupul ei pentru a trăi din nou în lumea oamenilor! – €“ spuse, cu un zâmbet cam diabolic, ghidul cel nou.
–      Ei na, asta-i acum! Habar n-am când şi cum am coborât şi nici cum am ajuns la hotel, dar ştiu sigur că eu sunt tot Luana cea care murea de frică la urcuş şi care de acum înainte nu o să se mai teamă niciodată de nimic! Gata, ajunge cu atâta vorbărie, haideţi să urcăm în autocar, pentru că ne aşteaptă multe alte monumente miraculoase!

Porniră cu toţii, urcară în autocar şi adormiră imediat ce acesta se puse în mişcare. În visele celor mai mulţi dintre ei, Luana apărea că o zeitate a Luminii, a cărei putere nemărginită se hrănea cu viaţa din inimile încă palpitând, pe care nişte preoţi îmbrăcaţi în negru le scoteau din piepturile lor însângerate!

Niciunul dintre ei nu se putuse odihni în noaptea care a urmat. Simţeau din nou spaimă aceea care-i însoţise la urcuş, unii mai în vârstă aveau parcă o gheară în inimă şi dimineaţă părea să nu mai vină. Când coborâră la micul dejun erau cui toţii nedormiţi, cu o stare neagră în suflet şi parcă aşteptau că dintr-o clipă într-altă să li se anunţe o nenorocire.

După ce mâncară se adunară cu toţii în holul mare de la recepţie, aşteptându-l pe ghidul cel nou. Spre completă lor uluire însă, cea care veni fu Luana însăşi, arătând luminoasă şi perfect odihnita, de parcă nimic din cele întâmplate în ziua precedentă nu ar fi avut loc.

–      Bună dimineaţă tuturor,! a€“ le spuse ea cu glas voios, şi nimic din vocea ori din înfăţişarea ei nu mai avea marca acelei stranii anxietăţi care o marcase până la dispariţie.
–      Dar unde ai dispărut, Luana, unde ai fost azi-noapte? – întrebară mai mulţi.
–      Cum unde, am fost sus de tot, pe platoul jertfelor şi m-am aşezat pe patul de piatră. Cred că am leşinat acolo de frică, de groază că vor veni fantomele preoţilor azteci care-mi vor scoate inimă mea vie din piept sia€¦.
–      Siiiiiiii? a€“ întrebară cu extremă curiozitate mai multe voci.
–      Şi nimic. Am leşinat acolo sus şi când m-am trezit era dimineaţă cu soare strălucitor, aşa cum vedeţi şi voi, şi eu eram în cameră mea de la hotel, perfect odihnita, de parcă aş fi dormit cel puţin 5000 de ani.
–      Dar poate ca într-adevat ai dormit 5000 de ani şi cea de acum, din faţă noastranu este Luana, ci un spirit puternic, care a luat trupul ei pentru a trăi din nou în lumea oamenilor! a€“ spuse, cu un zâmbet cam diabolic, ghidul cel nou.
–      Ei na, asta-i acum! Habar n-am când şi cum am coborât şi nici cum am ajuns la hotel, dar ştiu sigur că eu sunt tot Luana cea care murea de frică la urcuş şi care de acum înainte nu o să se mai teamă niciodată de nimic! Gata, ajunge cu atâta vorbărie, haideţi să urcăm în autocar, pentru că ne aşteaptă multe alte monumente miraculoase!

« Previous Page

Blog at WordPress.com.