MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 18, 2008

ETERNITATATILE MICI

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:40 am

“Aaaaaaaaaaah, ce bine este să leneveşti” – îşi spuse Sorin, întinzându-se pe canapea şi căscând copios. Nu mai fusese de mult timp aşa de mulţumit de viaţa lui, de el însuşi şi de ceea ce prevedea pentru viitor. Se uită în jurul lui şi apartamentul i se păru un adevărat palat, pentru că aici era casa lui şi putea să îşi aducă femeia pe care o iubea şi să trăiască după cum credea el că e mai bine. Desi mai avea încă vreo doi ani până să facă 30, Sorin se simţea deja foarte matur şi confruntarea cu moartea îl făcuse mai înţelept şi mai cumpănit în felul în care îşi trăia existenţa.

Fără acea experienţă limită, poate ca ar fi hălăduit încă prin cluburi, dar acum nu mai putea face asta. Încercase ceva dar a realizat că nu i se mai potriveşte, că vrea mai mult decât o pierdere agreabilă a timpului. Voia să trăiască intens şi frumos acest timp al lui, voia satisfacţie rotundă, cum îi plăcea să spună, nu făcută din cioburi colorate.

I se întampla acum să se uite pe stradă la mulţimea de fete fâşneţe care treceau şi se lăsau dezbrăcate de priviri, invitând la acţiunea propriu-zisă şi constată că nu mai era interesat de asta, pentru că era prea puţin. Voia mai mult. Voia o femeie adevărată, o femeie numai a lui, voia să îi soarbă trupul şi sufletul, să se îmbete de iubirea ei şi să ştie că viaţa ei stă peste viaţa lui ca un trunchi viu, din care cresc ramuri şi frunze.

Avea nevoie să se simtă viu şi intens ca trăire sufletească, pentru că numai asta putea fi numită viaţă. “Uau, ce biiiiiiiiiiine”, continua el să se întindă, parcurgând toate exerciţiile de stretching pe care le învăţase după accident, când fusese nevoit să facă asta ca să se recupereze şi să se poată mişca normal. Fusese o perioadă în care lupta pentru viaţa lui devenise atât de importantă, încât fiecare mişcare i se părea un eveniment.

Elena avusese şi ea o perioadă specială, de recuperare sufletească, şi asta o apropiase de Sorin. “Ce lipită o simt acum de mine pe femeia mea, dragă-dragă”, murmura Sorin, într-o şoaptă inaudibilă. În baie se auzea duşul dat la maximum, pentru că Elena era acolo, fericită şi voioasă, după ce îşi potolise toate anxietăţile în braţele lui. Era din nou uşoară ca un fulg, deşi abia scăpase de senzaţia aceea de moleşeală grea la încheieturile mâinilor şi ale gleznelor, senzaţie tipică eliberării trupului, în focul acelei minunate, totale, îmbrăţişări. Acum însă avea nevoie de apă, de cât mai multă apă.

Apăru lângă Sorin, desculţă şi cu părul ud, cu un zâmbet enorm pe faţă, şi cu ochii umezi. “Hey, stranger!” – îi spuse ea, râzând voioasă, lui Sorin. “Hey! Ia vino încoace să vedem dacă ai mai crescut de la atâta apă” – exclamă Sorin şi o trase lângă el pe canapeaua destul de îngustă pentru ca să aibă loc amândoi. Dar tocmai asta îi amuza teribil, că nu aveau destul loc şi că trebuiau să se înghesuie unul în celălalt ca într-o păstaie.

Sorin aprinse o ţigară şi i-o dădu Elenei, apoi îşi aprinse şi el una, şi stăteau aşa, leneşi şi complet relaxaţi, fumând zâmbitori. Dincolo de ei se desenau casele şi oraşul, lumea cu tot ce era în ea, dar lor nu mai părea să le pese de nimic altceva decât de acest moment de eternitate mică, trăită fum cu fum, după ce trăiseră eternitatea lor intimă, şi parcă viaţa lor se desena, după atâta zbatere şi suferinţă, ca o înşiruire de eternităţi mici trăite împreună, din care se putea alcătui o eternitate adevărată.

(va urma)

January 31, 2008

ATAT DE DEPARTE IN SUFLETUL MEU

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:22 pm

Elena se simţea puţin ameţită şi avea impresia că timpul se derulează în ea, cu o rapiditate cinematografică. Nu mai simţea ziua şi momentul în care se afla, ci avea impresia că este în alt moment, apropiat de cel al rupturii de Sorin, când se simţise atât de sfâşiată, încât se temuse că îşi va pierde minţile.

O migrenă teribilă îi zdrobea tâmplele, iar amintirea acelei dureri o făcea să aibă acea senzaţie de vertij teribil, de carusel mental şi sentimental. Se aşeză cu grijă pe patul larg din dormitorul ei, rezemându-se cu atenţie de tăblia de lemn preţios, ca şi cum capul ei ar fi fost deodată la fel de fragil ca un vas de cristal. “De Baccarat, îşi spuse ea zâmbind.

Stătea uşor pe o parte, şi, de sub halatul de mătase care-i aluneca pe coapse, se vedeau muşchii puternici, de femeie căreia îi place mişcarea, fie aceasta de dans sau de sex. Se mişca încet, ca prin apă, şi simţi că în mintea ei s-a produs un declic. Erau propriile-i gânduri, care se derulau încet dar cu o claritate neverosimilă.Numai că erau gândurile ei dintr-un moment anterior, lăsate acolo să aştepte o analiză atentă.

“Cu câteva luni în urmă, atunci când nu ştiam nimic despre ce înseamnă adevărata iubire, era totul atât de simplu şi de clar pentru mine… Acum toate s-au complicat, par făcute din milioane de fire, pe care nici nu aş avea cum să le prind cu mâinile mele umane, ci ar trebui să am poate gheare de înger, pentru că eu cred totuşi că îngerii au şi gheare, dat fiind că au aripi!

Doamne, ce a putut să facă Sorin din sufletul meu! Mi l-a desfăcut ca pe o umbrelă, ori ca pe o hartă ale cărei contururi exprimă ţinuturi atât de îndepărtate şi de necunoscute dar, în acelaşi timp, atât de intim sudate în sufletul meu.

În ziua când l-am cunoscut cred că eram bine dispusă, cu acea bună dispoziţie pe care eu ştiu să mi-o fabric din indiferent ce motive, chiar şi atunci când realitatea nu-mi oferă aproape nimic pentru această bucurie. Eram liniştită, trăind viaţa mea paralelă, simulacrul meu de iubire, simulacrul meu de adevăr.

Nici măcar după câteva zile de la prima noastra discuţie, care a fost în exclusivitate pe probleme care îl priveau pe el, tot nu mi-am dat seama cât de mult s-a modificat peisajul meu sufletesc.

Creşteau munţi în mine şi eu nu ştiam, înverzeau câmpii şi eu nu vedeam! Simţeam doar că, atunci când eram în prezenţa lui, se elibera în toată fiinţa mea o energie care îmi era limpede că este de esenţă divină. Simţeam că iubirea mea îl cuprindea nu doar pe el, ci toată umanitatea şi tot universul.

Şi totuşi, nu ştiam că îl iubesc. Credeam că sunt în continuare cea care domină şi manipulează, cea care se foloseşte de un bărbat doar pentru a-şi mobila peisajul personal. Sorin mă privea cu ochii lui neverosimil de albaştri şi de puri, şi zâmbea cu gura aceea minunată, cu zâmbet trist şi amar. Tocmai acest zâmbet a topit în mine orice rezistenţă, orice apărare. Era ca o apă care îmi cuprindea pământurile lăuntrice, care îmi scufunda oraşele şi turnurile şi eu nu îmi dădeam seama de nimic.

Tot ce-mi doream era să fiu lângă el, în aerul lui, în lumina lui de apă adâncă. Eram lângă el şi mă simţeam în paradis, eram cu el şi ma simţeam completă. Trăiam un sentiment al totalităţii şi împlinirii, aşa cum nu mai trăisem niciodată…..

Apoi, totul s-a schimbat. Sorin a devenit mai rece, mai exigent, mai dur. Iar eu am revenit, poate pentru a mă apăra, la vechile mele forme de seducţie stupidă, transformându-l pe cel care mă făcuse să-mi descopăr sufletul într-un obiect de dorinţă. Sorin a simţit. Ceea ce făceam eu strivea în el parcă toată iubirea şi visele şi idealul.

Atunci a început să fie rău şi să mă respingă, să mă refuze, să mă alunge chiar. A devenit aproape brutal, împingându-mă din calea lui, dându-mă la o parte. Am suferit cumplit şi, deşi înţelegeam, continuam să fac exact ce nu trebuia.

Aşa l-am pierdut pe Sorin cel minunat, cel care mi-a deschis sufletul ca pe o hartă pe care, departe de mine dar atât de dorit, sălăşluieşte miraculosul tărâm al Iubirii!

Şi totuşi… Nu mai pot trăi după vechile mele rutine, nu mai vreau să mint într-atât încât să nu îmi mai găsesc firul real al existenţei mele. Sorin mai este cu mine şi totusi departe, departe în sufletul meu, dar conţinut în propria-mi fiinţă pentru totdeauna.

Aproape că nu mai contează dacă ne vedem sau nu, dacă vorbim sau nu, el e cuprins în mine, iar atunci când suntem totuşi alături, indiferent ce am face sau ce am spune, chiar cele mai stupide banalităţi, fiinţele noastre par să se regăsească în adevărul lor şi să fie fericite. Poate că mi se pare mie, dar atunci când suntem împreună pluteşte în jurul nostru o aură luminoasă şi toţi cei din jur par să întrezărească această miraculoasă iradiere.

Nu mai am curajul să fac nici un pas înspre el, şi poate că nici nu mai am nevoie, atunci când el însuşi este cuprins în sufletul meu şi, aş îndrăzni să spun, că şi eu sunt cuprinsă în sufletul lui. Şi poate tocmai asta este acea minune despre care el tot vorbea la început, intuind, cu geniul lui divinatoriu, ceea ce poate că nici o prezicătoare din lume nu ar fi putut vedea!”

După ce îşi refăcu acest pasaj al gândurilor ce o aşteptau ca şi cum ar fi fost scrise pe un carneţel inefabil, Elena se simţi mai bine, mai clară. Poseda din nou realitatea şi timpul, realizând că ea chiar scrisese undeva aceste cuvinte, într-o misivă ce cuprindea această lungă confesiune, trimisă pe e-mail lui Relu.

Relu era la acel moment în Germania la un Congres de psihologie, dar aştepta cu interes această mărturisire. Ea îi promisese că va scrie o confesiune, pe care Relu o considera un fel de “exorcizare”, dar ea ştiuse încă de atunci, – iar acum, când ea şi Sorin erau atât de fericiţi, ştia cu atât mai mult, – că nu avea nevoie să se vindece de nimic, pentru că sentimentul ei devenise de fapt parte integrantă din ea însăşi.

(va urma)

January 30, 2008

NOI, NOI, NOI

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:07 am

Căzuse atâta zăpadă, că nu se mai putea ieşi din casă. Maşinile erau ascunse de tot, ceea ce făcea ca look-ul marii metropole să semene cumva cu un idilic peisaj rural. Zăpada nivela totul şi dădea o impresie de puritate şi de curăţenie, atribute pe care Bucureştiul nu le-ar putea primi altfel niciodată.

Elena sări din pat, aproape speriată de lumina aceea neverosimil de albă şi de stratul gros de zăpadă care se depusese pe marginea balconului. Scaunele pe care le uitase acolo erau acum înnobilate cu uriaşe perne albe. Era mirific. Asta o făcu sa fie fericită, deşi dormise foarte puţin şi avea o ciudată durere de stomac. Merse în bucătărioara care semăna cu o chicinetă dintr-un studio tv şi puse ibricul de cafea la fiert.

Îi plăcea să bea acasă cafea la ibric, deşi avea tot felul de aparate pentru cafea filtru sau espresso. Abia după ce ieşea din coconul domestic şi mergea în diverse locuri i se făcea poftă de cafeaua preparată de automat. Elena era genul de persoană care îşi bea cafeaua doar fierbinte şi făcea asta cu plăcere, cu poftă. Numai câteodată fuma şi numai dacă era în compania cuiva cu care să se simtă foarte bine.

Fusese seara târziu la un protocol, unde dăduse peste tot felul de personaje politice, care încep orice frază cu un “eu” pompos, afacerişti dubiosi, care au făcut afaceri cu banii Statului, fufe în căutare de pradă masculină, – că doar imbecilitatea şi sexul se combină perfect! – şi o grămadă de “vedete” autohtone, ceea ce înseamnă ţaţe cu ţâţe siliconate şi tipi arătând a homo, chiar dacă poate nu erau, ceea ce e complet derutant. Stătuse acolo vreo două ore, cu sentimentul că se află într-o lume din care lipseşte inteligenţa, dat fiind că nu putea vorbi cu nici unul dintre indivizii ăia nimic ce putea aduce a intelecţie, şi lipsea, desigur, bunul simţ.

Conversaţiile acelea despre hemoroizii soţilor şi chisturile amantelor o scârbiseră atât de tare încât se întorsese acasă cu o puternică senzaţie de vomă, care îi încleştase fălcile. După multe încercări zadarnice de a se linişti, deşi era foarte târziu, nu se putuse abţine şi îl sunase pe Sorin.

– Hei, Sorin! Te-am sunat pentru că ţi-am “auzit” gândul, adică am simţit că te gândeşti intens la mine.

– Dar mă gândesc tot timpul, să ştii, nu numai într-un moment sau altul. Mereu.

– Daaaaaaaaaaaaaaa!?

– Ce-i cu tine, prostuţo? Îţi simt vocea tremurată. Ce-ai păţit?

– Nimic special, doar că am fost la chestia aia protocolară de la Ambasadă… ţi-am spus încă de la prânz că merg, nu?

– Bun! Şi ce s-a întâmplat acolo?

– Mi s-a făcut silă, de toţi şi toate, de fauna aia grotescă, de tot.

– Fii cuminte! Parcă nu i-ai mai văzut şi altădată pe ăştia… nişte terminaţi… dă-i naibii. Vin să te iau dimineaţă, adică pe la 10?

– Da, abia aştept. Şi fugim, da? Cât mai departe.

– Adică unde?

– Nu ştiu. La munte, sau… la Ploieşti, ca-n Caragiale!

– A, super. Mă faci să râd cu lacrimi. Doamne!

– De ce râzi? De mine? Să ştii că mă supăr şi pun botic.

– Şi ce dacă, nici nu-mi pasă.

– Nu-ţi pasă? Dar vreau să-ţi peseeee? Vrei să plâng?

– Nuuuuuuuuuuuuuu!

– Păi vezi? Asta înseamnă că îţi pasă.

– Bine, dacă zici tu, înseamnă că aşa e.

– Tu ce făceai când te-am sunat?

– Dormeam, e aproape trei noaptea. Nu e toată lumea noctambulă ca tine.

– Atunci eu de ce am simţit că te gândeşti la mine? Şi tu de ce ai zis că aşa este, că tot timpul te gândeşti? Adică şi în somn?

– Da, şi în somn. Mulţumită?

– Da. Acuma poţi să te întorci la nani. Te aştept mâine, abia aştept să fie mâine.

– Abracadabra. Se face mâine, viiiiiiiin. Poate încerci şi tu să faci nani.

– Bine. Promit.

– Aşa. Pupici, noapte bună!

– Te pupicesc, somn uşor!

– Şi ţie. Pa!

– Pa!

Asta vorbiseră azi-noapte. Elena zâmbi aducându-şi aminte de conversaţia lor stupidă oarecum, dar dulce, care îi lăsase o urmă luminoasă în suflet, ca un praf de stele. Îi era atât de dragă vocea lui Sorin, uşor somnoroasă, şi parcă îi vedea gura lui frumoasă, umflată de somn, de parcă cerea să fie pupată. Muşcată!

Gata, acum trebuia să se grăbească pentru că mai era puţin timp până când avea sa vină Sorin şi ea mai avea atâtea de făcut. Adică nimicurile unei toalete feminine, iar ei îi plăcea teribil să se bibilească. Oare unde or sa fugă? Zâmbi şi i se lumină toată faţa. Probabil că undeva la munte, să mănânce la o cabană, să se plimbe în aerul tare şi apoi…., se gândi Elena, şi simţi cum se înfioară de plăcere, anticipând deliciile care o aşteptau de la această escapadă!

(va urma)

January 21, 2008

SINGURATATEA, LA MASCULIN – fragment de roman

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 5:20 pm

Abia intrase în club şi se aşezase pe scaun că se şi trezi înconjurat de tot felul de farfuzele, care mai de care mai şicoasă şi mai sexoasă. Îl apucă râsul la vederea duduiţelor care se căţărau practic pe el, cu o abilitate pe care nu le-o puteai bănui aşa, la prima vedere. Amuzat la culme, Sorin trase scaunele celelalte de la masă şi le rugă pe duduci să se aşeze. Chiar avea nevoie să-şi mai taie din singurătatea asta fără limite pe care şi-o impusese într-un bolnăvicios avânt de auto-flagelare.

De ce naiba să fie singur, când Elena continua să fie măritată, chiar dacă bărbatul ei stătea în ţară dar o lună-două pe an, şi, în ciuda a ceea ce declara cu dulcii ei ochi înlăcrimaţi, el nu credea că între cei doi soţi chiar nu se întâmpla niciodată nimic. “Poveşti de adormit copii tâmpiţi… şi eu care cred toate astea… eu sunt burlac, pot să fac ce vreau, să mă arunc în orice aventură vreau… să mă îmbăt… să fac sex cu cine-mi place… dar ea? Ea să fie cuminte şi să facă ce trebuie! Da!”

Sorin îsi comandă o tequila dichisită cu un strop de votkă, să simtă cum îi iau maţele foc şi să ardă dracul ăla afurisit din el, asta îşi dorea. Duduiţele se întinseseră peste masă şi pe sub masă, cu mare dexteritate şi începuseră să îl pipăie cu hărnicie, cerându-i însă şi de băut, dar şi nişte gustărele, că erau flămânde, munceau aici, nu glumă… Sorin făcu semn chelneriţei cu bikinei portocalii şi le dădu voie farfuziţelor să comande ce le trecea prin cap.

Muzica era dată la refuz, la mesele celelalte se sărutau unii cu o poftă de mâncare puteai spune, pentru că se devorau pur şi simplu. Trepida totul şi vibraţia pe care o avea scaunul de sub el îl făcea pe Sorin să se simtă şi mai dispus să cedeze băuturii, muzicii şi deliciilor tactile pe care i le ofereau fufuliţele. Era deja un carusel în el care se învârtea din ce în ce mai repede, simţea că îl strâng hainele, totul parcă era prea mic, în timp ce el se apropia de explozie…

… Sună telefonul prelung, de multe, multe ori, iar Sorin nu reuşea să se rupă din somnul ăla greu, bolovănos. Căută sub pernă, găsi scula argintie, sâcâitoare, şi văzu că e ora 13 şi apelul era de la Elena. Nu îi răspunse. Nu putea să se rupă din somnul de plumb, care-i rupea oasele. Se simţea ca după un meci de box, bătut, zdrobit, distrus. Nici nu-şi aducea aminte ce se mai întâmplase la club după ce se dusese cu “fetele” în spatele barului, nu ştia nici ce făcuse acolo, nici cum ajunsese acasă, nu mai ştia nimic. Se rupsese filmul undeva, între un blow job şi o imagine turtită parcă a unei blonde planturoase lângă o brună subţirică şi cu o mutră chinuită.

Dormi din nou, până noaptea târziu, şi se trezi doar ca să bea apă şi să se ducă la baie. Elena nu mai sunase, parcă ar fi simţit că Sorin al ei nu mai era al ei, că se pierduse undeva aiurea, între singurătate şi orgoliu, între dorinţă necontrolată şi asfixie cerebrală…. Lumini roşii şi vineţii îi ardeau pleoapele şi stomacul lui, revoltat, se revărsă. Sorin umplu vasul de toaletă cu ceva care mirosea oribil şi care avea o culoare de otravă… “Dacă nu mor nici acum, nu mai mor niciodată”, îşi spunea el, desfigurat de senzaţia de vomă şi de nemărturisitul sentiment de vinovăţie.

Undeva, la celălalt capăt al oraşului, Elena tremura sub cearşafuri. Avea febră, pentru că luase cine ştie ce viroză de pe undeva, simţea cum îi creşte temperatura şi cum imagini fierbinţi, şi la propriu şi la figurat, se învârteau deopotrivă în capul ei şi undeva, jos, în abdomenul inferior, acolo unde se coace viaţa. Avea frisoane şi prosopul ud pe care şi-l pusese pe frunte se uscase rapid…. Melodia frântă pe care o pusese la telefonul mobil se auzea aiurea, înfundat. Întinse mâna, ca prin apă, şi răspunse.

– Elena, ce faci? Ce-i cu tine? – întrebă precipitată vocea lui Sorin.

– Nu ştiu… mi-e rău… am febră mare…

– Vin la tine, fie ce-o fi, vin în jumătate de oră.

Elena închise telefonul şi căzu într-un fel de leşin… Sorin, acasă la el, nu ştia cum să se îmbrace mai repede. Simţea că făcuse ceva rău, că stricase echilibrul lumii şi al vieţii, se simţea criminal. “Fir-ar a dracului de singurătate, fir-aş al dracului de idiot!” Alergă la maşină, şi porni ca nebunul spre femeia a cărei viaţă i se părea cu mult mai importantă decât a lui însuşi.

(va urma)

January 7, 2008

PARABOLA – "Miracolul apei"

Filed under: Ideal,Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 8:00 pm

Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai băuse nici o gură de apă de izvor. La ei în ţinut, apa fusese otrăvită de ploile acide şi era prohibit să bei apă curentă. Populaţia era obligată să bea apă îmbuteliată, adusă de departe cu maşini speciale, ca să nu existe riscul ca cine ştie ce localnic pus pe căpătuială să fie cumva tentat să facă bani îmbuteliind apa lor rea, punând în primejdie viaţa altora!

Albert era vice-rege al regiunii, în fapt o colonie rămasă în această formulă administrativă printr-un fel de farsă a istoriei, când ţara-mamă nu şi-a mai adus aminte să o elibereze. Moştenise acest titlu de la tatăl său, care murise de o formă dubioasă de cancer, mai degrabă un fel de SIDA, care îl terminase repede. Consiliul elector îl pregătise din vreme pe Albert, care era doar un adolescent subţirel, urât şi ochelarist, suferind de o timiditate bolnăvicioasă. Mai zâmbeşte încă şi acum, când îşi aduce aminte cum era la acea epocă.

Din înălţimea celor aproape 50 de ani, Albert îşi permite să fie generos cu defectele celorlalţi, dar nu cu ale lui însuşi. A ştiut să lupte cu timiditatea sa, cu preferinţa pentru alcool, cu slăbiciunea pentru femei uşoare. Şi a reuşit de fiecare dată să ucidă demonul din sine, convins fiind că un mare lider, aşa cum visase întotdeauna să devină el însuşi, nu-şi poate permite asemenea slăbiciuni, care să-i submineze personalitatea şi să-i maculeze caracterul. Albert este un bărbat bine acum. Maturitatea îi prieşte. Căsătorit cu cea mai bogată fată din ţinut, i-a făcut acesteia trei copii, ca in poveşti.

S-a străduit mereu să împlinească un fel de scenariu ideal, pe care l-a simţit lucrând în sine, mai presus chiar de propriile lui dorinţe. În această dimineaţă de mai, după aproape doi ani de la ploile acide care au otrăvit apele, Albert îl chemă la el pe primul-ministru.

Acesta sosi şi aştepta, cu o atitudine de oarecare condescendenţă.

Da, sire! Vă stau la dispoziţie!

Bine ai venit, Ernst! Am nevoie de tine să găsim împreună o ieşire din această situaţie cu apa. O situaţie care a devenit explozivă, chiar dacă pare un paradox să mă exprim astfel. Am auzit că sunt foarte multe familii care nu fac faţă acestor cheltuieli, impuse de cumpărarea apei. Ce crezi că este de făcut?

Dar, Sire, guvernul a alocat sume uriaşe, tocmai pentru a uşura situaţia familiilor cu venituri modeste.

Pentru Dumnezeu, Ernst! Tu nu vezi în ce situaţie am ajuns? Să îi coste pe oameni apa de băut mai mult decât hrana sau îmbrăcămintea! Trebuie să găsim o soluţie, pentru că oamenii vor prefera să bea apă din izvoarele infectate! Gândeşte-te ce s-ar întâmpla atunci! Toată comunitatea internaţională ne va sări în cap, asta după ce propria noastră conştiinţă ne va sili să ne punem viaţa la dispoziţia oamenilor, indiferent ce ar hotărî aceştia să ne facă!

Sire, exageraţi! Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă spun asta! Eu am primit rezultatele ultimelor statistici, şi mi se pare că situaţia este încă sub control.

Încă, Ernst! Dar gândeşte-te că intrăm în vară şi căldurile mari îi vor face pe oameni să vrea să bea tot mai multă apă, şi ce se va întâmpla atunci când nu-şi vor mai putea permite să plătească acest lichid care le întreţine viaţa?

Nu ştiu, Sire!

Ăsta nu este un răspuns, Ernst! Dă-le oamenilor apa gratis în timpul lunilor de vară, altfel vor muri pe capete!

Dar, Sire, dacă le dăm apa gratis vara vor dori să primească şi în restul anului apa gratis, ceea ce ar dezechilibra bugetul de o manieră ireversibilă, înţelegeţi?

Înţeleg, dar nu vreau să moară oameni. De viaţa lor depinde şi viaţa noastră, Ernst, a ta şi a mea, sau tu refuzi să vezi această relaţie directă?

Mărturisesc, Sire, că eu nu văd atât de tranşant realitatea!

Da! Pentru că tu te ascunzi după un mandat care se va termina oricum în curând, în timp ce eu nu mă pot ascunde. Mandatul meu e pe viaţă, Ernst!

Dar, Sire….

Nici un dar, Ernst! Faci cum spun eu, sau demisionezi . Este destul de clar?

Da, Sire. Este!

Primul Ministru ieşi de la vice-rege fără să ştie exact ce are de făcut. După o şedinţă furtunoasă de guvern, organizată în aceeaşi zi, primul ministru a dat apă gratis oamenilor….

Vara trecu greu. Căldurile mari, peste medie, făceau deja victime. Apa dată de guvern nu ajungea nici pe departe. Erau cantităţi insuficiente, iar oamenii sufereau. Mulţi bătrâni şi copii au fost victime. Vice-regele era disperat. Se decise să cheme vraci şi preoţi să le descânte apele. Procesiuni impresionante se făceau zilnic pentru curăţarea izvoarelor. Oamenii de ştiinţă făceau şi ei eforturi să găseacă o modalitate eficientă pentru purificarea apei. Totul părea însă zadarnic, de parcă un greu blestem apăsa peste această regiune.

Vice-regele căzu într-o cumplită depresie. Se simţea vinovat şi nu mai ştia ce să facă. Atunci, îi veni o idee. O chemă la el pe fetiţa oarbă, despre care auzise că ar avea puteri tămăduitoare ieşite din comun. O puse în faţa unui ulcior, plin cu apă otrăvită scoasă din izvor.

Îngeraşule! – îi spuse cu voce dulce vice-regele. Fă ce crezi tu că e mai bine şi curăţă apa asta, şi odată cu ea şi izvorul, şi toate apele de la noi. Salvează oamenii de la moarte, puiule binecuvântat!

Nu mai plânge! – spuse fetiţa oarbă. Nu mai plânge, pentru că uite, eu pun mâna peste apă şi apa se face bună şi vindecătoare. Şi pun mâna peste sufletul tău şi îl umplu de speranţă şi de încredere. Eşti un om bun şi un conducător devotat. Fie ca apa aceasta să îţi vindece şi ţie rănile sufletului! Dă, Doamne!

Cu aceste cuvinte, micuţa împlini un ritual ştiut numai de ea. Apoi, spre stupoarea vice-regelui şi a tuturor celor prezenţi, fetiţa ridică ulciorul cu apă la gură şi bău cu sete. Se şterse cu mâneca bluzei albe de in şi se ridică senină.

E gata! Apa e bună! Fiţi binecuvântaţi!

Fetiţa ieşi din încăpere. Nimeni nu îndrăznea să rupă tăcerea. Atunci, vice-regele apucă ulciorul şi, după o scurtă ezitare, bău şi el apă, lung şi cu sete. Toţi se uitau sideraţi la monarhul acesta, care îşi risca viaţa. Văzură însă că ochii vice-regelui se umplură de o lumină supranaturală.

S-a împlinit un miracol! Apa e bună! Puteţi bea din ea, oameni buni!

Toţi se repeziră să bea, cu o convingere aproape mistică. Simţeau că se produsese într-adevăr un miracol, nu numai în celulele apei, ci şi în sufletele lor. Părea că se terminase o vrajă urâtă, că se risipise un blestem. Erau fericiţi că vor putea trăi de acum încolo fără teamă.

Miracolul apei lucra în ei, aşa cum în fiecare dintre noi lucrează marele miracol al vieţii.

January 5, 2008

DESPARTIRE

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 2:40 am

– Lasă-mă, nu mai trage de mine! Lasă-mă, Mike, ce Dumnezeu! Eşti nebun? Ce ai?

– Să te las? De ce să te las? Am stat ca prostu’ după tine şase ani, ca să te conving să vii cu mine, şi acum mă laşi în drum, ca pe-o valiză? Ce crezi tu că sunt eu, maimuţoiu’ tău? Te rup în două, Elena, te rup în bătaie, dar nu te las să pleci!

– Dar nu ţi-am spus niciodată că rămân cu tine, ce vrei?

– Nu, sigur că nu mi-ai spus. M-ai ţinut de fraier. Ai să vezi că nu mai sunt fraier!

– Mike, nu te mai vreau, gata, lasă-mă. Nu vreau să te mint, iubesc un bărbat care nu eşti tu, asta e. Nu vreau să mai vin aici, nu mai pot. Ce nu-nţelegi?

-Nu vreau şi nu pot să-nţeleg ce dracu ţi-a făcut ăsta de eşti aşa de moartă după el? Ce are el şi eu n-am? Ce-ţi oferă el?

– Nimic, nu-mi oferă nimic. Îl iubesc şi gata. Atât. Nici eu nu ştiu, dar nu mai vreau să trăiesc în minciună, nu-l pot trăda, pricepi?

– Nu pot, nu pot să te las.

– Mike, eşti un bărbat minunat, crede-mă. Ţin foarte mult la tine şi voi ţine mereu, dar nu mai pot să te las să mă iei în braţe pentru că nu mai pot şi gata. Mă simt altfel acum. Chiar îl iubesc pe omu’  ăsta, te rog crede-mă!

– Te cred, că altfel nu plecai tu de-aici, de la căldurică. De la prostu’ de Mike, iubitu’ tău cel prost!

– Dar nu eşti prost şi n-ai fost niciodată. Mereu ai ştiut ce e-n sufletul meu şi ai acceptat.

– Dar am tot sperat că o să mă iubeşti…

– Nu pot, nu mai pot nici să mă prefac măcar. Nu mai pot şi gata. Vreau să mă-nţelegi. Mi s-a schimbat sufletul…

– Cum naiba a făcut ăsta de te-a prostit aşa, ce ţi-a spus?

– Off, lasă-mă, Mike, lasă-mă. De ce vrei să fie un moment penibil? Eu venisem cu gânduri curate şi ţi-am mărturisit tot, nu ai ce să-mi reproşezi Dacă eu te tratez aşa şi te respect, tu de ce să mă faci să mă simt umilită? De ce să faci o scenă mizeră de despărţire când ai putea înţelege şi accepta bărbăteşte?

– Cum adică bărbăteşte? Ce-nseamnă bărbăteşte în cazu’ ăsta pentru tine? Să stau ca prostu’ şi să mă uit după tine, ca după trenu’ care se duce în zare? Ce-ai vrea, mă rog? Să fiu tâmpit până la capăt, nu-i aşa? E bine,  nu.

– De ce să nu te porţi frumos? De ce să mă chinuieşti? Ce crezi că obţii cu asta? Mă-nrăieşti, asta faci. Mă faci să nu mai vreau să te văd deloc. Dacă asta vrei… 

Elena plângea de furie şi de disperare şi nu mai ştia ce să îi spună lui Mike. Uşa rămăsese deschisă şi ei ţipau ca doi demenţi, fără să ştie că îi aud şi alţii. Printre lacrimi, Elena zări uşa, se smulse din degetele strânse pe braţele ei, într-un spasm nebun al lui Mike, îşi luă geanta şi jacheta de blană şi fugi pe scări.

În urma ei, Mike se prăbuşi în fotoliu, plângând în hohote. Simţea că lumea lui se prăbuşeşte şi ea, că n-o să mai poată trăi fără această iluzie de iubire pe care o hrănise atâţia ani. Voi să se ridice şi să fugă după Elena, dar nu mai putea să se mişte în nici un fel. Rămase acolo, căzut în el însuşi, cu o imensă dorinţă de a se înneca în lacrimi. În somn. În moarte.

(va urma)

January 3, 2008

MUZICA SFERELOR

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 8:44 pm

“Niciodată nu trebuie să subestimezi puterea unei femei”, – îşi spuse Sorin zâmbind, cu gura aceea a lui cu buze conturate puternic dar trist, ca şi când ar fi fost mereu în pragul unui suspin. Elena îi tăiase pur şi simplu respiraţia, făcându-l să renunţe la morga lui rece şi să se abandoneze, să accepte să se prăbuşească într-un sărut ameţitor…. şi tot ce a mai urmat acelui sărut.

Stăteau întinşi unul lângă altul, cu trupurile goale şi liniştite, parcă eliberate de o tensiune adunată de prea mult timp şi care îi contorsionase într-o aprigă şi prelungă îmbrăţişare. Dar odată eliberaţi de acea povară se transfiguraseră parcă, zâmbeau senini şi fericiţi, cu o expresie de desăvârşire pe figură. Se ţineau de mână, incapabili de vreo mişcare, de parcă toată energia lor fizică s-ar fi consumat complet în iubirea aceea năucitoare.

Încet-încet se dezmeticeau şi reintrau în realitate, dar erau deja schimbaţi, de parcă ar fi venit de pe altă planetă. Se priveau zâmbind şi atât. Era suficient pentru ei acum acest zâmbet care le dovedea că există şi că sunt fericiţi. Nici nu mai aveau nevoie de altceva. La un moment dat, Sorin se întoarse şi îşi aprinse o ţigară şi, după ce trase din ea cu sete un fum lung, i-o dădu şi Elenei, care o prinse cu buzele încă umflate de atâta sărut, simţind atingerea ţigării aproape ca pe o arsură.

“Stai, nu te ridica”, îi spuse Sorin Elenei care ar fi vrut să se ducă la baie, dar renunţă şi se ghemui lângă el, lipită de coasta lui, poate chiar coasta aceea din care se spune că ar fi fost făcută prima femeie. Zâmbea acestui gând, simţind că ei amândoi erau Adam şi Eva în Paradisul adevărat al iubirii, de altfel singurul mod în care poate fi refăcut paradisul.

“Nu plec nicăieri, nu vreau să mai plec nicodată”, – îi răspunse Elena, zâmbindu-i larg bărbatului de lângă ea, pe care simţea că îl iubeşte copleşitor, contopirea trupurilor lor fiind încă o dovadă a acestei iubiri de care amândoi fugiseră ca doi nebuni.

“Mai vrei?”, – o întrebă Sorin, şi ea dădu din cap în semn că da, chiar dacă nu ştia sigur la ce se referă întrebarea lui, la îmbrăţişarea aprinsă ori la ţigară. Nici nu conta. Voia oricum. Voia să fie mereu, etern, acolo, cu el, ca şi când timpul s-ar fi spulberat şi n-ar mai fi rămas nici o urmă din desfăşurarea temporală.

“Off, Doamne, Doamne”, – şoptea încet Elena, prelingându-se peste trupul iubitului ei, ca şi cum delimitarea dintre ei nu ar fi fost în nici un fel relevantă, ei reuşind să trăiască un fenomen inedit al topirii şi amestecului fizic între două trupuri şi două suflete care îşi doreau cu ardoare să refacă unitatea primordială şi nu mai puteau să oprească această dorinţă fundamentală.

Totul se petrecea parcă în apă, se mişcau în ralenti, erau grei de fericire şi se lipeau şi dezlipeau greu, ca şi cum ar fi fost făcuţi din miere, nu din carne pur şi simplu. “Ce bine este…  să exişti în celălalt”, – murmura Sorin, fără să fie neapărat conştient de ceea ce spunea.

Nici nu conta ce spunea ori ce gândea, el nici nu mai era el însuşi, era ea, ori ea era el, ori amândoi erau una şi aceeaşi fiinţă, a cărei năzuinţă spre infinit nu mai putea fi oprită de nimeni şi de nimic.

(va urma)

December 28, 2007

MATRIX

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:31 am

Îi zvâcnea puternic o venă la tâmpla stângă. Ar fi vrut să o oprească, dar nu ştia cum. Îşi simţea inima acolo, parcă micşorată forţat şi înfiptă ca o ţepuşă în vena care-i marca tâmpla. Ştia că va veni Elena la el acasă şi că urma o discuţie despre el, despre ea, despre ei.

Nu se simţea în stare de nimic. Se blocase într-o imagine interioară aproape absurdă, un câmp imens pe care stăteau ei doi, întinşi pe spate şi ţinându-se de mână. Era atâta cer deasupra lor, încât ar fi putut să se mire cum de pot suporta greutatea aceea pe piepturile lor. Dar ei se ţineau de mână şi stăteau cu ochii închişi, într-o stare de fericire totală, uriaşă, cosmică.

Îşi turnă un pahar de vin roşu, de fapt doar jumătate de pahar, pentru că nu îi plăceau paharele prea pline, i se păreau aşa, ca de neam prost, cum îi spusese mai demult tatăl lui. Prefera să bea vin roşu pentru că îi mai strângea din saliva acumulată în gură de prea multă emoţie şi îi dădea impresia că ar putea stăpâni situaţia, deşi raţiunea îi spunea că a pierdut demult controlul asupra liniei acestui destin, afectiv vorbind.

Frica lui de trădare, neîncrederea în femeia pe care o iubea, ca şi neîncrederea în sine însuşi, păreau să îl predestineze eşecului perpetuu în dragoste. Deşi Elena îi spunea altceva, mintea lui parcă refuza să accepte posibilitatea unei împliniri, pentru că frica aceea îi întorcea aproape de tot viscerele pe dos, şi inima odată cu ele.

Ştia că ea avea să vină şi vor trebui să lămurească o anume neînţelegere dintre ei, cea mai recentă, despre un dar pe care el ar fi trebuit să i-l dea după o formulă a ei şi nu aşa cum o făcuse, şi ea suferise, şi el suferise la rândul lui pentru că ea suferise, şi toată această situaţie, – tipică de altfel cuplurilor în care există iubire şi sensibilitate, – îi făcuse să se întoarcă iar unul spre celălalt, cu o privire nouă şi duioasă.

Ce urmau să îşi spună, aproape că nu mai conta. Ceea ce conta cu adevărat era faptul că vor fi împreună, că vor respira acelaşi aer, că îşi vor vedea zâmbetul, privirea, totul. Apropierea avea sa ţeasă din nou între ei pânza delicată a dorinţei pe care se prefăcuseră că nu o mai simt, făcând să se reaprindă focul acela care mocnea de atâta timp, acoperit de tristeţe.

Soneria se auzi prelung. Sorin se duse la uşă şi o deschise. Elena, îmbujorată de efortul de a fi urcat şase etaje pe scări, pentru că nu mergea liftul, îşi apropie gura de urechea lui, ca şi când ar fi vrut să îi spună un secret, şi îi sărută uşor lobul urechii.

Senzaţia aceea neaşteptată îl făcu pe Sorin să roşească intens şi stânjenit, încât era gata să închidă uşa peste o bucată din pardesiul de culoarea ciocolatei cu care era îmbrăcată Elena. Îi tremurau mâinile, îi transpirase ceafa şi îşi simţea stomacul strâns ca un ghem.

Elenă intră în livingul destul de mic pe care Sorin îl mobilase cu tot felul de aparatură ultra-super-tip-top, cu scule de sunet cum le spunea el, pentru că îi plăcea la nebunie să asculte muzică, să se inunde de ea, să spargă realitatea cu sonorităţi aproape apocaliptice, spre disperarea vecinilor, care îi cereau imperios să se mute naibii de acolo.

Sorin însă nu trăia neapărat în realitatea concretă, aceea pe care o simţeau şi o trăiau oamenii din jurul lui, ci trăia mai mult într-o realitea a lui, făcută din sunete, sentimente şi idei ciudate, ideile filosofice ale gânditorilor lumii, care păreau să alcătuiască un univers paralel cu cel material.

Cărţile de filosofie, şi multe alte cărţi, zăceau împrăştiate în dormitorul lui Sorin, mai mult pe sub pat ori pe multele noptiere din cameră, cu laptopul pus peste ele, ca pe un suport perfect pentru aşa ceva. În singura lor noapte de dragoste petrecută în acel apartament, Sorin şi Elena au călcat peste cărţi în drumul spre baie, iar Elena descoperise abia a doua zi rana pe care i-o făcuse la gleznă cotorul prea dur al unuia dintre tomuri.

Acum însă, Sorin o duse pe Elena în living, dar ea refuză să se aşeze pe canapea, dintr-un impuls feminin, dintr-o nevoie de nestăpânit, şi rămase în picioare. Când Sorin, ameţit încă de emoţie, trecu pe lângă ea ca să ajungă la nu ştiu ce formidabile boxe recent achiziţionate, Elena îl apucă pur şi simplu de cămaşă şi îl trase spre ea. Totul dispăru într-o îmbrăţişare pasionată, menită să şteargă timpul şi spaţiul, pentru a-i readuce pe amândoi la matca iubirii .

(va urma)

December 21, 2007

LACRIMI SI LUMINI

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:20 am

Lacrimi mari îi curgeau pe obraz, ajungându-i până la bărbie, şi pe buze. Erau sărate-sărate, cu gustul acela adânc de mare şi soare, de natură virgină şi neştiutoare. Ce ştie natura de suferinţele noastre, ce-i pasă de ceea ce simţim? Elena îşi privea iubitul şi îl plângea cu durere, deşi era şi bucurie în aceste lacrimi. Simţea că se terminase ce era mai rău şi că putea spera la mai bine, dar parcă nu era destul, şi o panică intensă, o nesiguranţă ca un tremur al inimii, se strecurase în ea şi o făcea să plângă disperată.

Îi treceau prin minte imagini amestecate, cu Sorin dar şi cu Mike, iubitul ei mai vechi, iubitul de refugiu cum îi spunea ea uneori, pentru că se refugia adesea în braţele lui şi uita de orice supărare. Acum însă avea sentimentul că accidentul lui Sorin şi coma în care căzuse el erau o pedeapsă şi pentru ea, pentru nehotărârea ei şi chiar pentru această morală cam îndoielnică, deşi ea se simţea foarte curată şi nu simţea că ar face vreun păcat iubind în acelaţi timp doi bărbaţi atât de diferiţi.

Numai că acum ştia că a venit sau că va veni foarte curând momentul în care trebuia să se hotărască, să aleagă doar pe unul dintre ei şi simţea că nu poate, pentru că numai la gândul că ar putea să îl abandoneze pe Mike şi acesta ar fi suferit cumplit şi ar fi fost în stare de cine ştie ce nebunie, o înfiora îngrozitor. Şi nici ea însăşi nu era foarte lămurită cum ar putea să treacă peste durerile zilelor fără braţele atât de primitoare şi drăgăstoase ale lui Mike? Dar Sorin? Cu el nu ar fi putut sub nici o formă continua o relaţie adevărată dacă nu i s-ar fi dăruit de tot, asta era în afară de orice discuţie.

Sorin nu o accepta cu toate nebuniile ei, aşa cum făcea Mike. Sorin cerea exclusivitate totală, sinceritate completă, ceea ce pentru Elena, care se învăţase cu mistificarea într-atât încât devenise un mod de existenţă, era aproape imposibil.

Abia acum înţelegea Elena de ce o respinsese Sorin, de ce fusese atât de disperat, de ce îsi dorise mai bine moartea decât o iubire înşelătoare, aşa cum dăruiau altele, “gloabele”, cum le spunea el. Dar de la ea, tocmai de la ea? Imposibil. Cum de nu pricepuse asta mai devreme, cum de nu înţeleese că ea însăşi îl împinsese în beţie şi apoi aproape în neant?

…. Pleoapele delicate, de blond, ale lui Sorin, păreau să spună ceva, pentru că se mişcau ritmic. Nu spasmodic, ci frumos, ritmat şi, după câteva clipe, se ridicară, lăsând minunaţii lui ochi albaştri să o privească intens, de parcă veneau din depărtări cosmice.

– Iubitul meu, minunea mea, mă vezi? – întrebă Elena, deşi nu era foarte sigură că Sorin o priveşte conştient.

– Da…. Elena…. – veni răspunsul uluitor, rostit de Sorin cu o voce răguşită, de parcă ruginise de prea multă muţenie.

– Sorin, iubitul meu, ce bine că ţi-ai revenit. Te doare ceva? Simţi ceva rău?

– Nu… nu…. şopti de această dată Sorin, aproape fără voce.

– Sorin, Sorin – şopti şi Elena, lipindu-şi faţa plânsă de faţa lui nebărbierită.

– Da… da… – răpunse el, închizând ochii în momentul în care feţele lor se atinseră.

– Iubitule, să chem medicul, să te vadă, să ne spună ce se întâmplă?

– Nu… lasă…. să… stăm… aşa….

– Doamne Dumnezeule, cât de fericită sunt că te-ai trezit, că ai înviat! – spuse Elena, sărutându-i precipitată buzele, nasul, bărbia, sprâncenele.

– Elena…. Elena…. Elena……

Sorin vorbea cu ochii închişi, o striga, lăsând-o să îi sărute cu ardoare pleoapele, parcă pentru a şterge acel coşmar din care tocmai se trezise.

(va urma)

December 17, 2007

RE-NASTEREA

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 9:10 pm

Deschise cu grija uşa salonului, apăsând cât mai delicat posibil pe clanţa cam dură. Deîndată ce intră acolo, fu izbită de lumina care invada spaţiul mic, făcând ca toate obiectele din salon, inclusiv patul şi omul care zăcea acolo, să aibă un aer neverosimil, ceva între SF şi anime. Elena nici nu-şi dădu seama că păşea pe vârfuri, într-un efort total de a fi silenţioasă şi, dacă se putea, chiar invizibilă.

Se apropie de patul metalic cu teamă şi cu o emoţie atât de intensă încât îi tremurau genunchii, dădu perdeaua de hârtie la o parte şi… îl văzu pe Sorin, zăcând cu ochii închişi, cu pieptul gol şi plin de tuburi care îl legau la diverse aparate.

Simţi că ochii îi ard de lacrimile care îi şiroiau şi întinse mâna să îl atingă pe cel pentru care sufletul ei se înfiorase şi se făcuse străveziu, ca la îngeri. Elena îşi dorea să atingă gura aceea tristă şi atât de dragă, dar când degetele ei atinseră buzele lui Sorin şi le simţi reci şi uscate, izbucni într-un nestăpânit hohot de plâns.

Îi venea să alerge afară şi să dispară în lume, să nu mai ştie nimic, să nu mai aibă nici memorie şi nici sentimente. Parcă speriat de dorinţa ei neexprimată, trupul lui Sorin tresări şi, din pieptul frumos chiar şi acum când era prabuşit în somnul acela comatos, ieşi un suspin prelung.

În pragul uşii, printr-o ciudată coincidenţă, se oprise doctorul, care era complet siderat de faptul că, deşi nu răspunsese la nici un fel de medicaţie, trupul lui Sorin răspundea la plânsul Elenei, ca la o chemare la viaţă care era mai presus de orice.

“Doamne, ce miracol!”, – şopti doctorul şi intră în salon, apropiindu-se timid de cuplul acela straniu, alcătuit dintr-un bărbat care zăcea şi o femeie care plângea. Elena îi luase mâna lui Sorin şi îi săruta palma, cu o pioşenie şi o nesfârşită duioşie, iar mişcarea aproape insesizabilă a degetelor bărbatului îi părea doctorului un miracol neverosimil.

Îşi dădu seama că pacientul pe care îl crezuse irecuperabil începea să se trezească la viaţă, să reînvie, căci acestea erau simptomele revenirii din comă a bărbatului pe care el îl primise spulberat de accidentul acela cumplit, şi care, deşi conştient înainte de operaţie, intrase în comă abia după aceea, spre disperarea medicilor şi a tuturor asistentelor, care aveau un copleşitor sentiment de vinovăţie.

Femeia plângea fără oprire la căpătâiul iubitului ei şi îi mângâia în neştire mâinile şi pieptul, ca şi cum de mângâierile ei şi de intensitatea iubirii exprimate în acest fel ar fi depins viaţa lui şi a ei deopotrivă.

Tresăririle trupului lui Sorin deveneau din ce în ce mai vizibile, şi, parcă pentru a-l ului complet pe doctorul care înţepenise acolo fără să poată scoate nici un cuvânt, mâna dreaptă a bărbatului făcu un gest clar de a prinde mâna femeii, ţinând-o captivă.

“Iubitul meu, iubitul meu….”, – murmura într-o litanie fară sfârşit Elena, lăsându-şi mâna acolo, în mâna reînviată a lui Sorin, ca şi cum ar fi putut rămâne aşa pe vecie, într-o cununie dincolo de viaţă şi de moarte.

Între timp, doctorul ieşise din salon ca să îşi anunţe colegii de evenimentul fericit al revenirii la viaţă al celui pe care îl crezuseră pierdut. O stare de bucurie aproape frenetică se răspândi printre cadrele medicale care suferiseră profund de brusca şi complet inexplicabila intrare în comă a acestui pacient, despre care fuseseră convinşi că numai o minune îl mai poate salva, şi se părea că această minune se şi produsese.

(va urma)

« Previous PageNext Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.