MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 27, 2015

PISICA SĂLBATICĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:57 am

Andra era singură de vreo doi ani. Bărbatul ei murise într-un cumplit accident de mașină, pe când se îndrepta în viteză spre un caz grav, care-i fusese semnalat telefonic, în legătură cu un copil care vărsa sânge, și el, ca un doctor adevărat ce era, nu putuse să stea acasă la el și să trimită doar ambulanța, așa cum ar fi făcut oricare alt doctor în locul lui, ci s-a repezit la mașina proprie și a zburat cu toată viteza spre sătucul amărât în care zăcea copilul acela, prin ploaie și vânt, uitând de sine și neluînd în seamă nimic altceva….
La o curbă, un camion venind în viteză l-a acroșat și l-a strivit de peretele de piatră, transformându-l într-o păpușă inertă, pentru că sufletul lui se dusese mai departe spre copilul aflat în nevoie.
După moartea lui Dan, Andra s-a interesat de cazul micuțului pacient și a aflat cu bucurie că acesta supraviețuise și că era bine, iar ea era convinsă că sufletul dragului ei soț făcuse această minune posibilă, că-l veghease pe micuț cu toată grija și cu toată dăruirea de care fusese el în stare când era viu.
După ce rămăsese singură, Andra a vândut apartamentul ăla enorm în care locuiseră împreună și care purta amprenta lui în fiecare bucățică de perete, de ușă, de dulap, de mobilă, de cărți, de covoare, de tot. Mai întâi voise să-l vândă cu tot cu lucruri, dar s-a trezit deodată plângând în hohote și-și dădu seama că amintirile acelea erau atât de prețioase și că toate acele obiecte păstrau vie amintirea ființei lui minunate. Dar casa, apartamentul enorm, era expresia unui gol și a unei absențe pe care nu o mai putea îndura.
A plecat luând cu ea lucrurile, ca pe niște relicve ale unei fericiri pierdute, din care rămăseseră doar firimituri atât de mici și atât de prețioase, încât atunci când a spart cana lui, cana preferată în care el, Dan, își bea cafeaua, Andra a plâns o noapte întreagă.
Atunci și-a dat seama că devenise mult prea sensibilă, că suferă de singurătate și de regret, că viața ei se golise deodată, că umblă prin casă ca o zăludă și nu reușește să adoarmă deloc, că îl caută pe omul ei drag în lucruri, în cuvinte, în umbre, în vis. Dar degeaba, Dan nu mai era nicăieri. Uneori îl visa și era parcă și mai rău după aceea.
Nu mai mergea nici măcar la editură, deși era cea mai importantă realizare a ei, o editură specializată pe cărți de artă, pe care o făcuse și o condusese cu pasiune și care-i adusese multe bucurii și chiar o mulțime de bani. După dispariția lui Dan, editura nu mai conta pentru ea și Andra o lăsase complet în mâinile angajaților care, din fericire, erau oameni inteligenți și loiali, pasionați de artă ca și ea și care-și făceau treaba bine și la timp, chiar dacă ea nu mai era în stare să meargă la sediul editurii.
Ei își făcuseră ședință singuri, hotărâseră cine să preia conducerea, interimar și fără salariu sporit, și o lăsaseră pe Andra să-și parcurgă suferința și doliul în ritmul ei, oricât ar fi durat asta. Slavă Domnului că era așa, pentru că Andra nu mai ieșea cu săptămânile din apartamentul pe care și-l cumpărase după moartea lui Dan, care era mult mai mic, fără spațiul acela enorm și înspăimântător de gol, ci plin de lucrurile care-i păstrau atingerea, mirosul, amintirea.
Era un apartament departe de centru, parcă departe de lume, în apropiere de lac și cu multă verdeață în jur, așa încât Andra se credea sau voia să se creadă într-o vacanță lungă, dar la sfârșitul căreia se va reîntâlni cu iubitul ei și vor vorbi vrute și nevrute și se vor îmbrățișa fără sfârșit.
Nu mai răspundea nici la telefon, nu deschidea nici televizorul și nici laptopul, decât de nevoie, nu mai comunica cu nimeni. Parcă i se încleștaseră fălcile de atâta tăcere și îi era greu să scoată chiar și cele câteva cuvinte pe care le schimba cu vreun curier care-i aducea ceva de mâncare la ușă, mâncare comandată cu un simplu click.
Nu mai suporta nici muzica, mai ales muzica, căci Dan fusese un pasionat fervent și nu era clipă din viața lui, atunci când nu consulta și nu opera, în care să nu aibă urechile pline de muzică. Fusese și un virtuoz violonist, dar făcuse medicina de teama sărăciei, căci în familia lui existase prejudecata că artiștii sunt predestinați unei vieți de privațiuni de toate felurile, inclusiv financiare și oricum tradiția familiei din care venea era ca în fiecare generație să se formeze cel puțin un doctor, care să ducă mai departe această dinastie a doctorilor renumiți, purtând numele de Marchescu, dinastie al cărei prim doctor se născuse la începutul secolului al 19-lea, marele Dr. Eustațiu Marchescu, care făcuse carieră europeană și devenise un reper greu de atins dar obligatoriu de urmat.
Andra, în schimb, venea dintr-o familie de artiști boemi, liberi și fericiți, care nu ar fi dat viața de artist pe niciuna dintre bogățiile lumii și care purtau în același timp o asemenea aură aristocratică încât nici una dintre greutățile vieții nu le putea clătina strălucirea aceea interioară atât de minunată. Andra ar fi vrut să fie scriitoare și chiar era, scria povestiri scurte, dar editura pe care o făcuse și care era dedicată cărților de artă o umpluse cu adevărat de fericire.
Asta și făcea de când îl pierduse pe Dan, răsfoia în neștire albume de artă și-și bucura spiritul și sufletul cu un iureș de forme și culori care o mai făceau să uite de teribila durere suferită. Pe oameni nu-i suporta și nici viața de afară. Slăbise, își simțea picioarele aproape paralizate dar încă nu putea să reintre în rutina obișnuită a existenței, căci din ea lipsea cel mai important element, omul ei drag, omul ei de nădejde, iubitul ei Dan.
Dar într-o noapte de insomnie, auzi un fel de țipăt care sfâșia întunericul și ieși pe balcon, ca împinsă de o mână nevăzută. Undeva, în spatele blocului exclusivist în care locuia, era un parc fabulos, cu mulți arbori și un lac, totul fiind atât de dens de parcă ar fi fost un habitat sălbatic. De acolo răzbătuse acel țipăt straniu și, scrutând obscuritatea, Andra reuși să vadă în ramurile unuia dintre uriașii copaci din apropiere, o pisică enormă ca un linx, care scosese probabil țipetele acelea cumplite.
Dintr-un impuls necontrolat, Andra întinse mâna în afara balconului și o strigă șoptit pe frumoasa fiară și, spre stupoarea ei, pisica aceea mare făcu un salt neverosimil și-i poposi pe balcon, făcând-o să se tragă înapoi înfiorată.
Văzută de aproape, pisica nu mai părea chiar atât de uriașă, dar continua să semene cu un linx, avea ochii foarte mari și foarte strălucitori și cine știe ce frică sau ce senzație îi străbătea mușchii de sub blană, făcând-o să unduiască aproape halucinant. Andra se simți înfricoșată și înduioșată în același timp, față în față cu fiara aceea, și-și dori să o ia în brațe și să o strângă la piept. Culmea este că, deși nu se așteptase la asta, pisica cea mare acceptă îmbrățișarea Andrei ca și cum tocmai asta voise si voia, ca și cum dupa asta ar fi țipat cu atâta disperare.
Cu pisica enormă în brațe, Andra se intoase în dormitor, închise ușa balconului cu brațul rămas liber și se așeză pe pat cu minunata felină lângă ea.
– Linn, Linn, iubirea mea, ce faci tu, splendoare scumpă? Asta îi șușotea Andra minunatei pisici sălbatice cu care stătea acum pe pat, ca și când ar fi fost împreună dintotdeauna.
Pisica se destinse și închise ochii și chiar începu să toarcă, mai întâi discret și apoi din ce în ce mai puternic, ca un motoraș bine întreținut.
Când Andra se ridică de pe pat ca să scoată din dulap o cuvertură pe care voia să o pună pe parchet pentru minunea felină, cea pe care o numise Linn deschise ochii și-i aruncă o privire lungă și dulce, dulce și profundă, așa cum numai Dan știa să facă, făcând-o pe Andra să se cutremure din cap până-n picioare, ca scuturată de o mână divină. Era oare Dan însuși, sau Dan îi trimisese pisica și Linn urma să umple fizic locul lăsat gol de dispariția lui?
De fapt nici nu mai avea importanță, căci Linn adormise pe pat, iar Andra o înveli bine, peste blănița umedă de frigul nopții, cu plapuma ei și o cuprinse cu brațele, observând abia după aceea că pisica umplea locul în care dormise cândva Dan, în patul acela mare în care fuseseră atât de fericiți!

September 15, 2015

NATURĂ INDECENTĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 9:49 pm

E o hemoragie estivală în această toamnă severă,
de parcă unei măicuțe credincioase i-ar fi indecent de cald
și i-ar curge sânge pe picioare,
iar ea, rușinoasă,
s-ar ascunde pe lângă altare.
Așa e vara asta târzie și aproape obscenă,
cu poale de lumină ridicate la cer,
sorbind felină
sucul anotimpului mascul și stingher.
Nimic din natură nu e decent,
nici naștere, nici moarte,
nici înmulțirea ce se întâmplă la vedere,
într-un entuziasm al speciilor înfiorate de putere,
de patimi și de frumuseți poate deșarte,
dar fremătând de glorioasă existență.
Nu poți găsi frumusețe în penitență,
nici miros tare de crin,
dar în chilia de pelin se petrec minuni
pe care nici-un deliciu al naturii
nu-l lasă pe cununi.
Vara asta întoarsă în carne îmi face foame,
îmi face somnul ușor
și plin de vise cu fantezii interzise.
Mi-e lene și dor
și din această fierbere a vieții n-o să plec niciodată.
așa cum nici păsările
nu renunță la zbor.

blessing

August 5, 2015

METAMORFOZĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:52 pm

Dacă aș fi știut că te vei metamorfoza
într-un leviathan,
cu un pântec genune și un suflet pitic,
te-aș fi hrănit cu muguri,
cu stele,
cu rouă
și poate c-aș fi potolit insațiabila ta foame
de mic infinit.
Dacă știam că tu vei da întreaga avere
pe-un bob de usturoi,
să-ți umple gura de iluzii,
te-aș fi lăsat să dai timpu-napoi,
să scapi de dureroasele confuzii
ale celui ce nu știe alege
între iubire și plăcere.
Schimbarea ta abruptă mi-a răsturnat universul,
m-a aruncat în păcat
și m-a alungat.
De pe buzele mele a alunecat versul acela dulce de miere,
carnea s-a umplut de durere,
sinele a explodat.
Dar, în mod miraculos,
am supraviețuit.
Cu lacrimi și cu spini m-am hrănit
și-adeseori cu mană.
În Dumnezeu m-acopeream
ca într-o rană
fără sfârșit.
Dacă aș fi știut că te vei transforma,
poate că nici nu te-aș mai fi găsit,
sau poate tocmai această teribilă metamorfoză,
a ta,
e karma mea.


zart14_by_fractamonium-d5tyse3

May 28, 2015

EQUILIBRIUM – parabolă

Filed under: Literatura,Politica — Maria Barbu @ 1:31 pm

Metropola era adâncită într-un întuneric ca de moarte și nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Chiar și generatoarele secundare căzuseră într-un mod inexplicabil și nu mai furnizau energie deloc, nimănui, niciunde.
Era un coșmar trăit în același timp de câteva milioane de oameni, așa încât era de milioane de ori mai rău decât orice coșmar individual.
Poate că ar fi fost mai bine dacă ar fi ieșit cu toții pe străzi, dar, în afară de faptul că era iarnă și frig, mai era și teama de hoți, căci jefuitorii se activează la maximum tocmai în asemenea momente de catastrofă.
Ianis și Larisa se baricadaseră la propriu în apartamentul lor, declarându-se oarecum mulțumiți după ce reușiseră cu eforturi supraomenești să care un dulap de fier, un fel de seif mare aproape cât un perete, pe care-l întorseseră și-l împinseseră în ușă cu partea laterală, astfel încât chiar că nu mai era nici un pic de spațiu în vestibulul și așa destul de îngust și de insuficient.
Dar după acel efort care le provocase întindere de mușchi, ligamente, tendoane și tot ce mai era anatomic legat de mecanica efortului fizic, se trantiseră pe patul mare și zăceau la fel de nemișcați ca niște cadavre.
Efortul acela fusese peste puterile lor de tineri abia ieșiți din adolescență, căci Ianis împlinise doar de vreo trei luni douăzeci de ani, iar Larisa urma să-i împlinească și ea foarte curând. Erau pur și simplu extenuați de efortul teribil, cumplit, la care se supuseseră și din ochiul stâng al Larisei curgea o lacrimă singuratică pe care fata nu mai avea puterea să o șteargă.
Adormiră curând și somnul îi făcuse grei și inerți dar le adusese și un somn adânc și enorm de lung. A doua zi spre amiază, când se treziră brusc, orbiți de lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre, au constatat că toate aparatele din casă bâzâiau, zornăiau, urlau, zăngăneau în neștire.
Foehnul, mașina de spălat vase, mașina de spălat rufe, televizorul, computerul, Cd playerul, aspiratorul și absolut tot ce mai era în prize și depindea de curentul electric, părea să fi prins viață și să se fi autoprogramat să funcționeze. Slavă Domnului că plita electrică nu dăduse foc casei și nici cuptorul cu microunde nu se topise pe el însuși!
Au fugit amândoi în toate direcțiile ca să oprească debandada aceea sonoră și nu numai, simțindu-se ca într-un infern al electrocasnicelor devenite agresive, ca într-un film de science fiction. Într-un final, reușiră să opreaza hărmălaia și să înțeleagă de la o reporteriță prezentă pe ecranul uriaș al televizorului din livingul casei că pana de curent părea să fi fost provocată de ciocnirea a doi sateliți artificiali care explodaseră în atmosferă.
Cele câteva milioane de locuitori ai metropolei își reluaseră în aparență existența dar părea că ceva straniu plutea în aer, oamenii simțindu-se parcă spionați de camerele de luat vederi, amenințați de tot ce era motorizat și dependent de curentul electric.
Bineînțeles că la numai câteva ore de la reluarea furnizării de energie electrică, orașul se și umpluse de nenumărați predicatori și profeți ce urlau pe străzi și pe marile bulevarde, cu propria voce sau în megafoane, că sfârșitul lumii e aproape și că oamenii ar trebui să se smerească.
– Dumnezeu ne-a trimis îngerul întunericului să ne avertizeze că dacă nu ne aliniem la acest equilibrium universal pe care El l-a creat vom pieri cu toții!
– Du-te dracului de nebun! – îi strigară câțiva.
– Cum să pierim doar așa, pentru că s-a oprit curentul electric? Ce prostie, spuseră alții.
– Ce rahat mănâncă asta cu equilibiumul lui, parcă ar fi un nume de medicament de nebuni?!
Dar fără să vrea cineva și fără să fie cineva conștient de asta, până la sfârșitul zilei cel mai pronunțat cuvânt în marea metropolă avea să fie “equilibrium”, spus parcă pe un ton din ce în ce mai amenințător și mai apocaliptic.
– Ce straniu! – spuse Larisa. Cum de s-a ajuns ca în numai câteva ore acest cuvânt să devină leit motivul vieții noastre și, culmea, cu un sens complet opus sensului său originar.
– Dă-l naibii de cuvânt! – îi spuse Ianis. Pentru noi nu acest equilibrium e important ci cum vom supraviețui fără să avem mâncare în frigider, pentru că ieri voiam să mergem la supermarket char înainte să se întrerupă curentul și ai văzut că nici un magazin, nici o brutărie, nici un bar și nici un restaurant nu s-au deschis astăzi și nu înțeleg de ce. Dacă situația asta continuă și mâine și în zilele următoare, să știi că avem toate șansele să murim de foame, sau poate reușim să facem ceva, cumva.
– Da, să facem supă de șosete, mai ales din cele murdare cu ceva material biologic pe ele!
– Hai termină, că mi se face greață!
– Păi nu tu ai început cu paranoia asta a înfometării?
– Tu zici că e paranoia, dar eu mă întreb serios dacă nu cumva este intenționat făcută chestia asta și dacă nu e dirijată spre înfometarea și exterminarea celor câteva milioane de oameni din orașul ăsta. Sau poate e un experiment care vrea să urmărească capacitatea noastră de supraviețuire sau procentajul celor care vor apela la canibalism. Ce crezi?
– Ianis, cred că pur și simplu ai luat-o razna!
– Bine, bine, vom vedea în zilele următoare dacă eu am înnebunit sau nu.
Magazinele alimentare nu s-au redeschis nici în următoarele zile și nici în următoarele săptămâni. Pe străzile metropolei nu mai urlau profeții din toți plămânii “Equilibrium, Equilibrium”!
Se făcuse de fapt o stare de echilibru cumva absurd între moarte și viață și unii, care mai aveau putere să șoptească, spuneau despre vecinii care-și mâncaseră copii și alte asemenea atrocități.
Trecuseră deja patruzeci de zile de la cumplitul întuneric și metropola se despopulase dramatic. Încet și timid, se redeschiseseră și câteva magazine alimentare, dar, spre surprinderea lumii din afară metropolei, prea puțini indivizi mai avuseseră puterea să mai meargă după mâncare.
Guvernul trimisese ajutoare, ambulanțe și polițiști, personal calificat să scoată cadavrele din case și din apartamente pentru a le transporta la crematoriul cel mare. Marii oameni de afaceri din alte metropole au făcut gesturi caritabile și umanitare și au donat crematoare mobile, care mergeau pe străzi și ardeau la fața locului cadavrele găsite, sau rămășițele de cadavre care se mai găseau prin locuințe.
În următoarele șase luni se decretase starea de necesitate în metropola pustiită, care fusese supusă unui proces sever de sanitarizare și fuseseră aduși coloniști dintre locuitorii voluntari din alte metropole sau dintre imigranții care aveau mare nevoie de o locuință.
În ziua când se împlinise un an de la marele întuneric, se putea vedea cuvântul EQUILIBRIUM scris pe toate ecranele publice ale metropolei, pe bannere, pe vitrine, peste tot.
Noii locuitori păreau să se fi obișnuit în casele primite și viața se reluase în ritmuri foarte asemănătoare celei dinainte, deși se simțea parcă un fel de ralenti în toate mișcările, și ale oamenilor și ale mașinilor și ale autorităților și ale turiștilor.
În noaptea ce urmase zilei în care se sărbătorise un an de la marele Equilibrium, cum i se spunea acum marelui întuneric, un accident aviatic sau de altă natură a produs într-o metropolă apropiată o cădere de curent foarte asemănătoare cu cea de acum un an.
Ce s-a mai întâmplat după aceea, poate că e mai bine să trecem sub tăcere. EQUILIBRIUM.

nyc_blackout

May 17, 2015

TAINICA METAMORFOZĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:26 am

Lumina lunii se strecura delicată, ca un șarpe subțire, pe sub perdeaua scurtă și dantelată. Era lună plină și Matilde glumea spunând că îi vine să urle ca lupii de fiecare dată când era luna așa de mare și de întreagă pe cer. De fapt nu îi venea să urle doar, ci simțea și un fel de fior pe toată șira spinării, un curent electric straniu făcea să își simtă vertebrele gata de zbor
– Cine știe, poate că în altă viață am fost vrajitoare sau lupoaică, sau poate că am fost câteva secole și vârcolacă! – spunea adesea râzând Matilde prietenilor săi care o priveau și uimiți și oarecum ambarasați de aceste afirmații ciudate.
– Ei, vorbești aiurea! – îi răspundea fratele ei, care, deși simțea exact la fel, nu avea niciodata curajul să își exprime așa de liber și de clar senzațiile, parcă fără nici o jenă de nimeni.
În asemenea nopți cu lună plină se întâmplau cele mai stranii evenimente în toată lumea. Morți ciudate, fenomene paranormale abundau în buletinele de știri și parcă un fior general străbătea planeta însăși, supusă unei atracții magnetice căreia nu i se putea împotrivi.
Privind-o pe Matilde aveai totuși impresia stranie că s-ar putea să spună adevărul. Alin era prieten cu frații Rosen de când erau cu toții la grădiniță și știa că avusese, chiar și atunci, când erau foarte mici, o ciudată teamă de privirea fetiței dulci și inocente, cu fețișoară delicată dar cu ochi reci și adânci ca niște prăpăstii care păreau că te sorb înăuntru. Fuseseră și colegi de clasă Alin și Matilde, numai fratele ei, Daian, care era cu doi ani mai mare, era mereu înaintea lor, ca într-o cursă al cărei secret păreau să-l știe doar ei.
In familia Rosen era cultivată o ierarhie foarte strictă. Tatăl era singurul care lucra și aducea bani în casă, familia era înstărită dar nu exista nici un fel de libertate ori de așa zisa democrație. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să vorbească tare în prezența domnului Rosen. Doamna Rosen, în schimb. era atât de gureșă încât cu greu reușeai să mai strecori câteva cuvinte printre șuvoaiele sale verbale. Gospodină talentată dar nu foarte curată, doamna avea mereu nevoie de servitoare pentru a-și putea îndeplini îndatoririle.
Domnul Adolf Rosen lucra la o mare bancă și era mereu îmbrăcat în costum negru și cu o cămașă de un alb imaculat. Niciodată înainte Alin nu ințelesese de ce domnul Rosen purta numai cravate negre, ca într-un doliu păstrat perpetuu. Acum însă, în ultima vreme, citise niște chestii pe internet care îl făcuseră să se gândească la domnul Rosen și la cravatele lui negre și parcă întrezărea un fir de adevăr ce părea că i se ascunsese mereu până acum.
În casa lor văzuse Alin pentru prima oară cărți de cunoaștere secretă, cu texte inițiatice, care se spune că exprimau adevăruri pe care doar foarte puțini oameni pe lume le cunoșteau. În afară de serviciul lui la bancă, domnul Rosen nu făcea decât să citească, mereu și mereu aceleași cărți, cu o expresie de mirare pe figură și cu o ușoară încovoiere melancolică a umerilor lui slăbănogi. În biblioteca din casa Rosen nu existau însă cărți de magie ori prostii de genul ăsta.
– Nu știam că o evreică ar putea să creadă în vrăjitori și vârcolaci, spuse Alin. Mi se pare așa de ciudat să spui toate astea, dar în același timp am senzația clară că ceea ce spui e adevărat, și asta pentru că mă faci să mă înfior atunci când mă privești.
– Poate că e doar fiorul dragostei, spuse râzând Angela, prietena lor. Oricum, și mie și altora ne e destul de limpede că voi doi aveți o anume chemistry între voi, zău!
– Adică… dacă e așa de vizibilă această atracție dintre mine și Matilde înseamnă că și eu sunt un pic vârcolac, nu? Aoleu!!!
Alin glumise, sau voise să glumească, dar râsul lui era mai mult un rânjet, iar expresia ochilor nu era una de veselie ci de groază. Angela era îndrăgostită în secret de Alin, dar știa că nu are nici o șansă în fața atracției magnetice pe care o exercita Matilde asupra băiatului. Era destul ca Matilde să facă cel mai mic semn că ceva nu-i convine și Alin renunța imediat la acel ceva, chiar dacă făcea un sacrificiu pentru asta.
Angela avea impresia chiar că Matilde îi anula voința lui Alin, de parcă l-ar fi hipnotizat instant. Poate că din cauza asta Angela nu o plăcea deloc și de cele mai multe ori îi evita privirea sau, dacă era obligată să îi vorbească direct, se uita la gura Matildei, nu la ochii ei.
– Hai, Maty, tu chiar vrei să ne faci să ne fie frică de tine? – o întrebă Angela.
– Nu asta vreau, sunt chiar sinceră când vă spun ca mă apucă o senzație ciudată în nopțile cu lună plină, pe bune, nu vreau să interpretez vreun personaj.
– Las-o în pace, te rog! – îi luă apărarea Alin.
– Dar nu am spus nimic ofensator, – se disculpă Angela, – vreau doar să înțeleg mai bine ce spune Matilde. Știi că ea dramatizează, așa că mă văd nevoită să dau la o parte acest balast dramatic, în cazul în care el există, desigur.
– Maty nu dramatizează, mie mi se pare mai degrabă ingrijorată sau chiar înfricoșată de ceea ce simte. – spuse, aproape în șoaptă, Alin.
– Da, asta cam așa este, mi-e frică de ceea ce ar putea să se întâmple cu mine, mi-e groază la gândul că aș putea deveni deodată cine știe ce creatură și n-o să mai pot comunica în nici un fel cu oamenii la care țin. – răspunse, tot în șoaptă, Matilde.
– Vrei să stăm cu tine în noaptea asta? Presimți că se va întâmpla ceva neobișnuit? – o întrebă cu duioșie Alin.
– Da, cred că ar fi bine. Chiar dacă vom adormi cu toții buștean până la urmă, dar tot aș vrea să fiți lângă mine. Iar dacă rămâneți cu mine, atunci haideți să ieșim în grădină și să stăm pe băncile alea frumoase de sub nuc, da?
– Sigur că da, cum vrei tu e cel mai bine. – răspunse zâmbind Alin.
Ieșiră toți patru în grădina plină de umbra aproape mistică a nopții calde de vară, aproape dibuind ca să găsească cele două bănci de lemn montate recent sub nucul enorm. Băncile erau față în față, fără ca între ele să fi fost încă montată masa pe care o voia mama Matildei. Se asezară frumos, fiecare pereche pe altă bancă, așa încât fiecare dintre cele două cupluri era un fel de spectator al celuilalt cuplu.
Coroana nucului era atât de bogată încât luna aproape că nu se mai vedea și ceva din fiorul înspăimântător de mai devreme parcă se risipise. Matilde îi luă mâna lui Alin, cu o grijă atât de marcată de parcă ar fi fost din porțelanul cel mai fin. Era felul ei de a fi tandră, nu cu căldură, ci cu grație. Alin o privi lung, cu o atât de intensă iubire, încât fata se înroși brusc și își desprinse mâna de mâna lui.
Dar nu se îndepărtă de el, pentru că simțea nevoia să fie acolo, lângă trupul lui cald și lângă zâmbetul lui bun. În ea se petreceau niște învolburări ale sângelui care o făceau să aibă un fel de spasme, dar făcea eforturi să nu se vadă asta, să nu știe ceilalti ce i se întâmplă de fapt. O durere puternică de coaste o făcu să geamă involuntar și, cu ochii plini de lacrimi, îi șopti lui Alin:
– Mi-e frică, mi-e foarte, foarte frică!
Brațul băiatului o cuprinse pe după umeri și o strânse lângă pieptul lui, încălzind-o și înlăturând pentru moment răceala aceea de moarte care se strecurase în corpul ei.
Se lăsă îmbrățișată toată, cu o tainică speranță că asta o poate salva și închise ochii. Pe sub pleoapele ei treceau un fel de fulgere de lumină albastră, mai ales în partea exterioară a globilor oculari și își strânse ochii cu teamă, gândindu-se că s-ar putea să orbească. Își îngropă fața la pieptul lui Alin, ca și când ar fi fost o apă binecuvântată.
Simțind capul Matildei pe pieptul lui, Alin avu o mișcare naturală de învăluire, parcă vrând să o cuprindă în el, să o apere cu trupul lui de acel ceva misterios și cumplit care ar fi putut să i se întâmple. Îi simțea respirația și avu, nu știa de ce, senzația că fetei îi tremurau dintii și chiar că mușchii feței i se mișcă spasmodic. Nu i se făcu frică, dimpotrivă, simțea cum din el pleacă o puternică energie spre ea, o căldură mare și o lumină pe care aproape că le vedea țâșnind din pieptul lui și învăluind-o pe Matilde.
Angela și Daian stăteau deoparte, uitându-se la perechea îmbrățișată, cu o privire uimită și nerăbdătoare, ca și cum așteptau ca, dintr-o clipă în alta, să se întâmple cine știe ce stranie transformare. Nimeni nu spunea nimic, nici un cuvânt nu strica liniștea grea a nopții. Era o liniște sticloasă, groasă, casantă. După vreo oră de tăcere și nemișcare, Angela și Daian adormiseră deja.
Matilde începu să geamă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai răgușit. Trupul i se zvârcolea din ce în ce mai putermic și fulgerele din ochi erau din ce în ce mai intense și mai dureroase. Alin o ținea la piept, lipită de el, cu fruntea ei transpirată și rece atingându-i bărbia.
Deodată, un țipăt neomenesc sfâșie noaptea și un zgomot de oase rupte parcă ori de copaci prăbușiți îi trezi pe Angela și Daian. Se făcuse aproape dimineață și pe locul unde Alin și Matilde stătuseră îmbrățișați nu mai era decât o băltoacă de sânge negru, închegat și parcă niște vagi urme de țesut, piele ori carne… în rest nimic!
Undeva, departe, un urlet îngrozitor îi făcu pe cei doi să o ia la fugă, în direcții diferite, ca și când ar fi trebuit să fugă de moarte.

Cerul se luminase aproape complet și nimeni nu putea bănui că pământul acela ud și înnegrit ar putea să ascundă o teribilă, îngrozitoare, metamorfoză!

May 14, 2015

NOUL IERUSALIM

Filed under: Literatura,Lumea de azi — Maria Barbu @ 1:57 am

Abia ajunsesem în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Eram nerăbdător să-l revăd pe vechiul meu prieten, Sakis, pe care-l știam de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care noi îl aveam cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă ne-am dat seama că sumele care ne reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul meu, dacă ar fi știut! E o nemernicie că se poate întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți credeam că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vom deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar am aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luam masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziune, unde ne plăcea amândurora să mergem și să luăm somon cu sos de piper verde!
Țineam la Sakis ca la un frate, îl dusesem în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcusem să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luasem în Delta Dunării și-l făcusem să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Îmi era drag că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii de la noi, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis rămânea pentru mine un reper al prieteniei și știam sigur că dacă am nevoie de ceva pot să-l sun și mă va primi în casa lui din Atena, sau puteam da o fugă la Londra să ne întâlnim cu bancherul lui, un englez simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii. Dar acest John avea sânge românesc credeam eu, tot așa cum Sakis credea că are sânge grecesc. Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-i pe englezoi ortodocși fără să știe!
Ajunși la vin și cafele, eu și Sakis ne-am dezlegat limbile și am răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile noastre le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni.
Vorbind pe îndelete, am ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon?
– Da, de ce întrebi asta?
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el.
– Eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la toate viciile posibile. Cum de tolerați toate astea?
– Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Este insuportabil să vezi cum îi manipulează pe oameni, cum îi transformă într-o masă imbecilizată, e revoltător.
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta. Credeam că biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, casa poporului sau parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această tară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu și peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
Ne-am ridicat de la masă după ce am plătit nota și parcă și eu și Sakis eram storsi de energie. L-am dus la hotel pe jos, am mers tăcuți, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, de lângă ASE, iar în holul hotelului ne-am despărțit cu o îmbrățișare tăcută.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine!

casa

March 21, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [11] – OMUL-MAIMUTA

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:28 am

Era soare si un zgomot infernal, sirene nebune si urlete. In intersectia de langa hotelul in care stateam se produsese un accident oribil. M-am ridicat din pat si am inchis fereastra, fara sa ma uit in strada, pentru ca nu-mi placea sa ma las manat de curiozitate ori de cine stie ce pulsiune stupida combinata cu voluptatea de a vedea sange si trupuri sfartecate, asa cum au atatia oameni care se aduna in gramezi masive langa locul oricarei asemenea tragedii. Venisem la Viena special ca sa o reintalnesc pe Lena, fosta mare iubire a copilariei mele de baiat insingurat si romantic. Si sa o ajut intr-o imprejurare dramatica! Inainte sa implineasca 18 ani, Lena a fugit de acasa, din cauza unui tata alcoolic si abuziv dar si ca sa scape de o sora ce parea a fi unica iubire a parintilor ei, satula de rolul de Cenusareasa ce nu avea nici o sansa sa-si schimbe ursita. A fugit cu o familie de sasi care au carat-o ca pe un bagaj, din Romania in Germania si mai apoi in capitala Austriei, unde Lena si-a gasit un job in lumea modei si a reusit sa se intretina singura si sa isi faca pentru o vreme o existenta frumoasa si confortabila, dar fatalmente singura in sufletul ei, pana cand s-a maritat cu un barbat pe care l-a crezut bun si cumsecade. Era destinul ei, era un pattern pe care soarta i-l refacea oriunde s-ar fi dus, era rolul vietii ei, acela de a deveni Cenusareasa. Sotul Lenei, un barbat mult mai in varsta decat ea, era o nulitate ingamfata, care s-a folosit de ea ca de un obiect, o jucarie sexuala de care s-a plictisit insa repede. Cum Lena a continuat sa lupte cu viata si sa-si faca o cariera in lumea modei, batraiorul ei sot s-a bagat si el in industrie, maimutarindu-i nevestei lui toate miscarile. Ori de cate ori Lena reusea sa obtina un job mai bun, un contract mai avantajos sau o pozitie mai importanta, omul-maimuta se misca deindata in exact aceeasi directie, subminandu-i ei reusitele si bagandu-se el in seama cu orice pret. Ani si ani de-a randul Lena nu intelegea de ce nu reusea sa ajunga acolo unde isi dorea, pana cand a realizat ca piedica cea mai mare din viata ei era fantosa aceea de barbat care o imita in tot ce facea, neavand nici atuurile ei si nici capacitatea ei de a suporta realitatea. Atunci ea s-a hotarat sa renunte la cariera, ramasese insarcinata si, dupa o sarcina extrem de dificila, a nascut un baiat cu niste teribile probleme de sanatate. Din acel moment, omul-maimuta, sotul ei, a abandonat-o si si-a facut o cariera a lui, bazata pe un fals grosolan cu care a reusit sa-i pacaleasca niste ani pe unii antreprenori, pana cand a fost dat afara in suturi cam de peste tot. Invidia lui initiala fata de Lena s-a transformat intr-o ura profunda si, intr-o noapte furtunoasa de toamna, a incercat sa o innece in cada mare din baie si pe ea si pe baietelul lor, care avea un handicap sever. Din fericire, Lena a reusit sa se salveze si sa-l scoata din apa si pe puiul acela nevinovat. Intr-un final s-au despartit si omul-maimuta a stat la inchisoare cativa ani. Pentru aceasta minunata femeie ma aflam eu la Viena. Ma sunase disperata ca are nevoie de bani ca sa-si poata externa fiul dupa ce acesta fusese internat intr-o clinica si suferise niste interventii chirurgicale extrem de costisitoare. Bineinteles ca am raspuns apelului ei si am venit cu banii. – Buna, Lena draga! Unde-i baiatul? – E in ambulanta, il vor duce acasa intr-un scaun special, sa nu te superi ca nu te-am lasat sa-l vezi. – Doamne fereste, cum sa ma supar! Spune-mi ce mai pot sa fac pentru voi? – Nimic, deocamdata. Nici nu stiu cum sa-ti multumesc ca ai venit! – Dar ce face omul-maimuta? – Cine? – Omul-maimuta, barbatul tau, tatal baiatului! – Ei, ce sa faca, are o criza de identitate si nu e interesat de familie, vrea sa se recupereze pe el insusi, nu ti-am spus? Dar nu stiam ca-i spui asa, i se potriveste perfect. – Da-l incolo de nemernic! Vad ca ai niste cearcane ca-n filmele horror. – Daaa! N-am putut sa dorm deloc, eram innebunita de teama ca nu voi putea plati spitalul, plus ca Mattheus geme noaptea si se zvarcoleste de parca s-ar lupta cu cineva. – E si el mic si chinuit de soarta. Ai sa vezi c-o sa se faca bine si vei scapa si tu putin de norul asta negru. – Sa stii ca nu baiatul meu ori boala lui e norul negru pentru mine, ci tembelul ala care mi-a distrus viata si sufletul Si culmea e ca nici acum, dupa cate mi-a facut, eu tot nu pot sa-l urasc, in timp ce el ma uraste de moarte. – Te uraste din complex, e un handicapat nenorocit, fara suflet, fara constiinta. – Asa e, din pacate! Lenei i straluceau ochii albastri, plini de lumina si de lacrimi. Ii ramasese trupul frumos si felin si mersul acela specific de catwalk, se simtea in ea imediat manechinul de moda care fusese. Dar ceea ce te facea sa o remarci dintr-o mare de oameni era chipul luminat de o imensa flacara sufleteasca. Se vedea pe toata fiinta ei bunatatea si devotamentu, generozitatea si iubirea ei arzatoare. Am fost in atatea locuri din lume, am cunoscut atatea femei, dar o asemenea minune deom caLena nu am mai intaniti nicaieri, niciodata. Fusese vecina mea cand eram copil si imi insufletise visele de baiat naiv si doritor de iubire. Se simtea inca de atunci, de cand era doar o fetita, acea tandrete nesfarsita care avea sa-i lumineze viata si s-o transforme intr-o eroina a propriei sale existente. Nu stiu de ce Dumnezeu sau ingerii gasesc o asemenea placere sadica de a chinui fapturi atat de valoroase ca Lena, facandu-le sa se combine cu niste oameni dementi si criminali! Parca imi vine sa cred versiunea aceea mitologica cu Fartatul si Nefartatul, adica Dumnezeu si Diavolul, impartindu-si lumea si distrandu-se cu nenorocirile creaturilor umane! Dumnezeu sa ma ierte daca gresesc, dar ma doare de fiecare data cand vad asemenea victime nevinovate, asemenea fiinte umane cu suflete minunate, carora li se intampla o gramada de lucruri cumplite, fara nici o logica, fara nici o justificare, fara nici un sens. In timp ce oamenii-maimuta se simt bine merci si-si vad de vietile lor meschine si imbuibate, fara sa aiba nici un fel de probleme de constiinta!

March 9, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [10] – ZEITA SI MURITORUL

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:30 am

Am putini prieteni, pentru ca nu-mi place sa-mi pierd timpul cu oricine. Am insa o foarte apropiata prietena, Annelise, una dintre cele mai interesante persoane pe care le-am intalnit in viata mea.
O personalitate puternica si vibranta, un om care pare facut sa traiasca in stele dar care face efortul sa fie cu noi aici, pe pamant.
Annelise a considerat ca, desi e un geniu, trebuie sa se marite, sa fie si ea asemenea femeilor obisnuite de pe aceasta planeta, sa aiba un „protector”, adica un sot. In mai putin de cateva zile a inteles ca a facut greaseala vietii ei, dar cum ea insasi e cineva cu totul neobisnuit, a considerat casatoria ca pe un juramant cosmic si nu avea de gand sa se abata de la el.
Au urmat, dupa emotionanta ceremonie de nunta si dupa inevitabilele dezvaluiri prostesti ale bietului om ce-i devenise sot, care era doar un barbat oarecare, aproape sapte ani, pe care Annelise, in geniala ei generozitate, i-a considerat la acel moment foarte frumosi, mai ales pentru ca se vedeau atat de putin incat le era dor unul de celalalt si asta facea ca viata lor impreuna sa fie mereu plina de o anume prospetime.
Dupa acesti sapte ani insa, Annelise si-a pierdut orice interes in a-i mai asculta ineptiile sotului si a decis ca e cazul sa incerce divina experienta materna.
Sarcina i-a prilejuit momente de traire intensa cum nu-si imaginase ca e posibil, dar dincolo de starea ei paradisiaca nu putea sa nu observe cum „viermele” masculin se simtea ignorat si se adancea tot mai mult intr-o lubricitate solitara dezgustatoare.
Pe cel care-i devenise sot il alesese dintre mai multi pretendenti tocmai pentru ca era mai prostanac, mai lipsit de experienta sexuala si intelectuala, dar parea sa aiba totusi o anume inocenta morala… cel putin asa crezuse initial si daca stralucita ei inteligenta o mintise inseamna ca era intentionat, tocmai pentru ca in subconstientul ei exista o nevoie irepresibila de constructie matrimoniala.
Pe sotul ei il banuise de prostie dar nu de vulgaritate, il suspectase de ignoranta dar nu de infirmitate afectiva, il crezuse stupid dar nu lipsit de caracter.
Ei bine, frumoasa si geniala Annelise avea sa vada o transformare ca-n filmele science-fiction, atat de rapida si de clara incat nici acum nu intelege cum din acel barbat pe care credea ca-l cunoaste a putut iesi un monstru cu suflet frigid, un ins fara tandrete, fara intelegere, fara rezonanta, fara frumusete. Devenise un fel de android, care pastrase chipul si statura sotului ei, dar caruia-i fusese inlaturat cu totul sufletul si, pe cale de consecinta, orice manifestare afectiva.
Ce era si mai grav insa parea a fi transformarea barbatului oarecum pur pe care-l stiuse, intr-un ins vicios si lubric, care era excitat la orice alt stimul erotic sau sexual venit de oriunde altundeva decat de la femeia care-i purta copilul si pe care o privea cu ochi glaciali.
In timpul sarcinii cu primul copil, intre Annelise si sotul ei se instalase acea distanta care desparte categoric speciile diferite si abia atunci a inteles ca barbatul acela era pentru ea o pedeapsa perfida a sortii pe care ea insasi o regizase.
Annelise personal trecea insa printr-o transformare de care maimutoiul nu era nici constient si nici interesat. Ea devenea, din ce in cemai mult, un fel de Dumnezeu.
Cel putin asa simtea ea.
Copilul din pantecul ei se facea om si acest proces pe care ea il simtea pana la cea mai mica picatura, pana la cea mai noua celula, era atat de magnific, atat de fascinant, atat de complet divin incat tot ce se intampla in cealalta parte a cuplului nu facea decat sa-i repugne.
Ani de zile dupa aceea, cand Annelise mi-a vorbit despre aceasta transformare a ei intr-o fiinta dumnezeiasca, am realizat amandoi cat de cruda fusese, fara sa-si dea seama, cu barbatul ei, cat il ignorase si-l dispretuise, cat de mult il indepartase, punand intre ei zidul inexpugnabil al unei uriase sile pe care nici nu se mai straduia sa o ascunda fata de el.
Barbatul acela care fusese dulce si tandru se inasprise, se inacrise si incepuse cel mai probabil sa se urasca pe sine si pe ea, deopotriva cu fatul pe care-l purta in pantec si care-l indepartase pentru totdeauna de femeia pe care-o iubise cu toata fiinta lui, pe care-o adorase si o divinizase si care acum nu mai avea pentru el nici cea mai mica unda de sentiment.
Era un barbat disperat, pierdut intr-o singuratate care crestea cu fiecare clipa, exilat din viata femeii iubite si chiar din viata lui insusi. Era un om pierdut. Iar ea il privea cu un nedisimulat, urias, infinit dispret!
Cand i-am spus ce intelesesem eu, privind situatia din perpectiva barbatului, Annelise a izbucnit intr-un plans sfasietor, cu hohote amare care-i cutremurau tot trupul si-i umpleau fata si pieptul de siroaie de lacrimi. Dar nu eram convins ca plansul acela diluvian exprima durerea pentru ce-i facuse sotului ei, sau era durerea pentru ce-si facuse ei insesi, privandu-se de o iubire atat de rara.
Au trecut niste ani de atunci. Eu fusesem plecat in America si trecusem prin niste aventuri care erau sa ma coste si averea si viata si mult timp nu mai avusesem nici prilejul si nici gandul de a vorbi cu draga mea prietena.
Ii trimiteam doar rareori cate un email scurt, cu cateva cuvinte, fiind convins ca ea, cu genialitatea ei, va intelege exact ce se intampla.
Asa a si fost.
Am regasit-o la fel de calda si celesta, la fel de supraumana cum o stiam. Numai ca avea deja trei copii, cu acelasi barbat pe care-l aruncase in alta specie, se imbogatise enorm si apoi daduse faliment, fusese ea insasi iubita de mai multi alti barbati, in timp ce pe nenorocitul de sot il executa culpabilizandu-l pentru o amarata de aventura extraconjugala.
Avea numai fete. Trei. Superbe.
Niciuna nu parea la fel de geniala ca mama lor ci mai degraba din „specia” tatalui, dar le transmisese din nefericire ceva din dispretul ei pentru partea paterna.
Nu mi-a placut ce am vazut si i-am spus-o deschis si fara menajamente. Din cate puteam eu sa inteleg, Annelise era tot divina dar poate ca nu mai avea numai dumnezeire in ea ci prinsese si cativa stropi demonici, cu care se acomodase atat de bine imunitatea ei personala incat nu-i mai simtea ca fiind straini propriei ei fiinte ci ii asimilase intr-un fel aproape infricosator.
Trecusera niste ani dar femeia din fata mea era parca si mai frumoasa si mai aroganta, o aroganta extraterestra cum declara ea cu emfaza, dar care avea in ea ceva straniu.
Era ca si cum isi construise in interior o oglinda in care proiectase o imagine a ei, asa cum si-ar fi dorit sa o vada ceilalti, iar ea, cea adevarata, era ascunsa sub mii de alte straturi pe care nimeni nu le putea vedea ori decodifica.
Am asteptat-o pe terasa unui restaurant elegant, unde-i placea sa vina singura, sa manance delicatese si sa fumeze pe indelete, gandindu-se la ceva numai de ea stiut. Avea un separeu al ei, caci era o clienta fidela si evident cu multi bani, caci felul in care se imbraca si mergea, bijuteriile si tonul vocii o recomandau ca pe o personalitate VIP oriunde s-ar fi dus.
– Annelise, draga mea draga! – i-am spus, imbratisand-o strans, asa cum stiam ca-i place, atunci cand era cu adevarat prietena cu cineva, si cred ca erau numai vreo trei-patru oameni pe planeta asta cu care accepta sa se imbratiseze astfel si nu erau cei cu care facea sau facuse sex vreodata.
– Dragul meu infinit! – imi sopti ea, frumoasa, eleganta, parfumata, fascinanta, perfecta.
– Ce bine-mi pare ca ne vedem azi, e atata soare, parca stie si el cat ne bucuram.
– Bineinteles ca stie.
– Am tinut sa ne vedem acum pentru ca stii ca plec din nou si pentru mai multa vreme si simteam neaparat nevoia unei infuzii divine, de la tine.
– Ah, esti un nemernic neredincios. Am aflat de mama ta, ca a murit, si mi-a parut atat de rau. Cand am cunoscut-o eu era bine, cum de s-a intamplat?
– Ei, inima! Se pare ca mama a functionat in ultimii cinci ani din viata ei cu muchiul cardiac aproape flasc, a fost un miracol medical ca a reusit sa traiasca atat.
– Cred ca ai suferit, nu? Nu te-a crescut ea de tot, dar esti sange din sangele ei totusi.
– Stii ca am iubit-o, de fapt ca am invatat sa o iubesc fiind adult si cand am inteles-o si am pretuit-o pentru ce fel de om era. Dar spune-mi tu ce-ti face familionul?
– Ei, ce sa faca? Fetele au crescut, sotul a plecat pana la urma de acasa si sta undeva, cu mama lui. Tinem legatura, bineintels, nu scap asa de usor de el!
– Annelise, tie nu ti-e mila deloc de omul asta? Ai de gand sa-l strivesti asa, fara nici un regret?
– Nu. Serios, nu! Mi-am dat seama ca a plecat pentru ca era pe cale sa-si piarda mintile. Presiunea mea devenise neintentionata dar el nu mai facea nici o deosebire si facuse o depresie dramatica.
– Mai bine ca a plecat.
– Da, asa m-am gandit si eu. A reusit sa se salveze pe el iar mie mi-a redat acea distanta care m-a facut sa inteleg ce foc devastator am aruncat asupra bietului om.
– Spune-mi sincer, tu-l mai iubesti pe omul asta?
– As putea spune ca da, numai ca eu nu stiu ce inseamna iubire omeneasca. Dar acum, dupa un an si jumatate fara el, am inceput sa vad altfel lucrurile, viata noastra si nu mai las loc vinovatiilor, desi ma mai apuca din cand in cand cate o criza, dar reusesc sa ma stapanesc, pentru ca mi-am dat seama ca-l pot baga in pamant de tot si nu-mi doresc asta.
– E foarte bine ca ai inteles cat de distructiva poate fi apropierea ta daca nu pretuiesti pe cineva. Prin tine inteleg ce inseamna pedeapsa divina.
– De ce spui asta?
– Pentru ca tu, ca si Dumnezeu, poti sa fii si foarte buna dar si ucigatoare, atunci cand iti intorci fata de la cineva. Dispretul tau poate ucide si cred ca asta face si Dumnezeu cand isi intoarce fata de la noi si ne pedepseste.
– Doamne, ce chestie! Nu m-am gandit la asta niciodata.
– Asta pentru ca puterea ta este atat de mare incat nu trebuie sa formulezi ganduri care sa distruga, sunt suficiente sentimentele tale, neformulate in ganduri, care pot sa distruga. Mai ales daca e vorba de sentimente negative.
– Wow! Nici nu stiam ca am puterea asta.
– Ba stii foarte bine, dar inca mai cochetezi cu partea ta umana, lasand libera din cand in cand puterea aia cereasca pe care ai primit-o si cu care poti face si mult bine dar si mai mult rau. Mai bine ai face un efort de reeducare personala.
– Sa stii ca m-am gandit la asta si mi-am propus chiar ca in urmatoarele decenii sa ma ocup de-adevaratelea de stapanirea acestei forte din mine.
– Ti-ai face si tie un bine si omenirii, vorbesc serios, fara gluma.
– Pe tine pot sa te ajut cu ceva?
– Da, ma poti ajuta promitandu-mi ca renunti complet la dispret. E prea mare diferenta dintre specia ta si specia umana si nu e drept sa dispretuiesti pe nimeni care nu are forta ta. Poate ca ar fi bine sa renunti si la aroganta.
– Okeeeei!
– Cand ma intorc din Malta vreau neaparat sa ne vedem, sa te „consult” ca sa vad cum mai stai cu raza ta distructiva. Esti mai rea ca o bomba nucleara, zau!
– Ei, da!
– Hai ca fug la aeroport. Te rog ai grija de omul ala si adu-l langa tine! Merita, iti spun din toata inima. Chiar merita.
– Bine, promit! Fugi acum, love ya!
– Me too!
In timp ce avionul se apropia de frumoasa insula Malta, mi se parea ca „placinta” aceea de pamant era un dar ceresc facut de o zeitate inrudita cu Annelise!

February 22, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [9] – FOTBALUL SI NEBUNIA

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 10:29 pm

Pe Arena Nationala se joaca in nocturna un meci colosal. Dar eu stau acasa cu piciorul in gips, ma uit la televizor si ma simt un ratat. Am intrat ca un imbecil cu masina intr-un calcan de bloc, ce parea sa-mi fi aparut in cale de niciunde, si asta numai si numai pentru ca am acceptat sa-i tin companie unui prieten ce-si inneca amarul in whiskey.
Uite-asa am facut si masina praf si piciorul si mi-a suspendat si politia permisul de conducere. Doamne, cat iubesc fotbalul! Cand eram pustan, mergeam cu tata la meci, pe stadion, ca niste fani adevarati, nu ca fraierii care se uita la fotbal stand pe canapea si umflandu-se cu bere!
Tata fusese in tinerete jucator de fotbal la o echipa de categoria B, dar cu clasa si cu jucatori talentati. Era in stare sa povesteasca un meci in asa fel incat nici o televiziune din lume nu ar fi putut concura cu el, pentru ca-ti putea explica aproape fiecare faza, iti dadea imediat schema miscarilor castigatoare ale echipei favorite si analiza si jocul rivalei. Era fabulos!
De la tata am invatat multe lucruri despe tactica de joc, despre fente destepte, despre fotbalisti celebri. Cand incepeam noi sa vorbim despre fotbal, mama Yana spunea ca vorbim intr-o limba straina, asta pentru ca ea nu intelegea nimic.
Asa am aflat despre stilurile de joc, italian sau anglo-saxon, germanic sau sud-american, artistic sau mecanic, cum le spunea el, despre rolul fiecarui jucator pe teren, despre cat de important era antrenorul si cat de motivati jucatorii.
Daca n-ar fi avut probleme cu alcoolul, poate ca tata ar fi facut o cariera fulminanta in fotbal, dar n-a fost sa fie. Si mai era ceva, ce-l descalifica oarecum, desi, in mod paradoxal era o calitate umana, ca fotbalist ii lipsea ura, ura aceea de moment, care-i face pe adversari sa se loveasca napraznic, ignorand pericolul si uitand ca pot lovi mortal, ceea ce s-a si intamplat uneori.
Tata nu putea lovi, nu avea ura aceea sinistra si nici dorinta de a ucide, la propriu. El avea vointa de a invinge, de a fi mai bun decat adversarii si atat. Dar poate ca aceasta explicatie este doar una care eludeaza teribilul viciu al lui tata, atat.
Cand eram la Londra, imediat dupa ce terminasem un master acolo, l-am reintalnit pe un fost coleg de scoala, care ajunsese mare fotbalist si juca la o foarte celebra echipa englezeasca. Un barbat frumos, atletic, impresionant, dar, din pacate, un om ce fusese dirijat de mic exclusiv catre fotbal si nu avusese nimic altceva in viata.
Cand era inca in tara era adorat ca un idol, se insurase cu o fata extraordinar de frumoasa cu care avea si un baietel, dar de cand juca in strainatate parea sa-si fi pierdut mintile, cel putin asa spuneau apropiatii lui.
Se nascuse intr-o familie saraca, erau vreo zece-unsprezece copii in casa si atunci cand proful nostru de sport le-a spus parintilor lui ca baiatul e talentat la fotbal, nu a mai existat nici o alta optiune pentru el. Se gandeau ca va ajunge fotbalist, va face bani si-i va scoate din mizerie pe toti ai lui.
Culmea este ca asa s-a si intamplat, numai ca la momentul la care l-am reintalnit eu parea de-a dreptul extenuat, avea cearcane vinete sub ochi si o paliditate nesanatoasa.
Ne-am imbratisat frateste, ne-am impuns cu piepturile ca atunci cand aveam zece ani, ne-am regasit parca tot scolari.
– Salut, Dinu!
– Salut, Serbane! Ce faci, batrane, esti mare vedeta?
– Ei, pe dracu! Ma muncesc astia aici ca pe un sclav si nu ma aleg cu nimic.
– Cum adica? Am auzit ca ai un salariu fabulos, cred ca e al doilea din lume, nu? Ai eclipsat pe toata lumea, cred ca vor astia sa-ti ia gatul de invidie!
– Ce bani, frate? Trimit la ai mei cate o caruta cu bani si eu raman aici inchis ca la puscarie, ca astia-s nebuni, te tin in priza tot timpul, nu le pasa c-o sa te arzi dracului!
– Ei, hai, Serbane, nu fii sulfa! Tu esti vedeta mondiala si te smiorcai aici ca un pusti batut de tac-su. Asta-i viata de fotbalist, bani, gagici, lux.
– Du-te, ma, de-aici! N-auzi ca stau ca la puscarie, sunt intr-un cantonament permanent. Nevasta-mea a intentat divort ca nu ma vede cu anii si nu vrea de la mine decat pensie alimentara babana pentru ala mic.
– Auzisem ca ai fost accidentat nasol si ca ai stat mult in spital, e adevarat?
– Da, frate! Mi-au dat astia la gioale de m-au secat. Sapte operatii am facut, aveam niste dureri de-mi venea sa ma jupuiesc singur. Noroc ca mi-au dat medicamente cu poala si m-am potolit, dar ma mai apuca din cand in cand cate-o durere din aia rea, de ma secera, chiar daca sunt pe teren! Nu stiu cat o sa mai rezist pe aici, ca ma urasc al dracu englezoii astia.
– De ce, mai? Ca esti blond si frumos? Ca le dai clase la fotbal?
– Nu stiu, ba. De boi! Nu stiu cine dracu le-a bagat in cap ca in Romania sunt multi tigani si-o tin langa cu prostia asta. Le-am spus eu ce si cum dar astia au creierele spalate, daca le-a bagat cineva o prostie in cap nu le-o mai scoate nimeni, sunt tari de tartacuta.
– Si ce-o sa faci? Pleci in alta parte?
– Da, mai, m-as duce in Italia, ca aia-s baieti mai faini, mai generosi si guralivi, asa ca noi, romanii. Si vor sa-mi dea si mai multi bani si o casa a mea, as fi tratat ca un print, nu ca un sclav.
– Bravo, baiatu’, pai de ce mai stai pe ganduri?
– Nu mai stau, ca e deja aranjata treaba.
– Super. Felicitari si ai grija de tine!
– Pai da, cum sa nu!
Ne-am despartit si cand mi-a strans mana, asa, ca atunci cand eram pusti si bateam mingea in curtea scolii, am avut o usoara strangere de inima.
L-am urmarit cu privirea si marturisesc ca ma simteam mandru ca am vorbit cu el, ca a fost vazut cu mine. Era o vedeta si era chiar pe bune, pentru ca era extraordinar de talentat.
La vreun an dupa ce m-am intors in Bucuresti, intamplarea a facut ca la un moment dat, cand fusesem invitat cu nu mai stiu ce ocazie la ambasada Italiei, sa o vad pe fosta nevasta a marelui forbalist.
Era stralucitor de frumoasa, atat de frumoasa incat ar fi eclipsat orice Miss, dar, spre suprinderea mea, era insotita de un tip care nu avea nimic de-a face cu lumea fotbalului. Auzisem ca-si facuse si ea o cariera in Italia, de actrita de cinema, dar nu stiu cat era de talentata.
Oricum, la cat de frumoasa era, putea sa apara doar asa, ca o splendoare pur si simplu si tot ar fi putut sa faca o cariera in domeniu.
M-am gandit sa intreb totusi si am aflat ca domnul care o insotea era un cunoscut regizor italian, a carui muza devenise si care o distribuise deja in vreo patru-cinci filme care avusesera succes si probabil ca de aici deriva acel urias aplomb cu care se misca ea, ca o adevarata diva si nu ca o fosta sotie de mare fotbalist.
Bravo ei, ce puteam sa spun!
Dar pentru ca veni vorba si de fostul ei sot, am deschis discutia, spunand ca stiam chiar de la el ca voia sa joace in Italia si ma gandeam ca cei de la ambasada stiau mai multe decat mine.
Da, era deja in Italia, la o mare echipa si era adulat si acolo. Numai ca durerile pe care le avea de la multele operatii suferite la picioare ii revenisera si fusese spitalizat de urgenta. Acolo, la spital, s-a aflat ca se droga inca de cand era la Londra, ca sa faca fata durerii probabil, caci facea si abuz de analgezice, dar la acestea adaugase copios cocaina.
Italienii erau generosi si clubul nu facuse nimic ca sa renunte la el, dar se iscase un scandal mare la fosta lui echipa, din Anglia, si acolo fusese turnat de unul dintre fostii coechipieri ca ar fi fost narcoman. Oribil!
Ma gandeam cu stupoare cum se poate ca destinul sa-ti ofere atat de mult talent, atat de multe sanse si apoi sa-ti dea la gioale, la propriu? Sa-ti rupa pivioarele si sa te innebuneasca, sa-ti ia de fapt tot ce ai mai bun si mai frumos si sa te transforme in victima!
Cat de nedreapta e viata!
Intr-una din serile anoste, cand eram obligat sa stau in casa pentru ca la tropice, mi-am dat seama ca trecusera niste ani de cand nu-l mai intalnisem pe celebrul fotbalist, fostul meu coleg de scoala. M-am gandit la el si am simtit nevoia sa-i dau telefon unui prieten comun sa aflu ce mai face, mai ales ca era o lunga pauza publicitara la un film pe care-l urmaream
Amicul nostru s-a amuzat copios ca l-am sunat special ca sa-l intreb de Serban.
– Pai ce, tu nu stiai ca nebunul a renuntat de tot la fotbal?
– Nu, dar de ce a facut asta?
– Nu mai scapa de procese si de amenzi si, in afara de asta, nu putea renunta la droguri si la medicamente. Si, ce sa vezi?
– Ce?
– S-a cuplat cu fata unui mare bogatan si i-a turnat aleia vreo trei plozi. E boier, sta la soare pe iahtul personal si-si baga picioarele in fotbalul lor de rahat. Intelegi?
– Inteleg, cum sa nu! Inteleg ca dupa ce a fost star mondial, acum sta pe purcoiul de bani si nu mai vrea sa faca nimic. Dar eu ma tem ca e un ratat, un nebun de fapt.
– Ei, da, o fi nebun dar ii e foarte bine asa!
Ca sa vezi ce mi-a facut curiozitatea! Mai bine nu stiam ca marele star, care ma emotionase de atatea ori, asa cum ii facuse pe atatia si atatia oameni sa planga de fericire, sta acum ca o besnita la soare si nu-i pasa de propria soarta. Ce nebun!
Dar poate ca nu aveam dreptate. Omul asta nu avusese niciodata posibilitatea sa faca nici o optiune, fusese indrumat spre fotbal, obligat sa joace fotbal, exloatat pana la sange. Nu a avut o viata a lui, construita de el, asa cum ar fi vrut el, ci i-au construit-o altii.
Ei bine, acum, cand e „nebun”, este de fapt beneficiarul propriilor lui alegeri, are o viata pe care si-a construit-o singur, asa cum a a vrut el.
Mi-am dat seama ca dincolo de succesul aparent, de pozitia oricat de inalta pe care o ai in lume, ceea ce conteaza cu adevarat este ceea ce doresti tu de la viata, ceea ce iti doresti tu cu adevarat sa fii si sa ai. Abia atunci poti sa fii fericit. Poate nebun, dar fericit!

February 18, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [8] – LACRIMI AMARE

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:46 am

Dupa ce am cunoscut-o pe Elena, am avut cateva zile de totala deruta. Nu stiam ce sa fac cu timpul meu, nu ma mai regaseam, nu ma mai puteam plasa in propria-mi existenta. Mi se parea ca o forta divina a smuls viata mea de pe orbita dinainte si a aruncat-o pe o orbita noua, cu alt magnetism, cu alte dimensiuni, cu alte conditii.
Ma simteam mare si prost, neindemanatic si inutil. Traiam deja febra indragostirii, atat de intens incat devenisem jalnic, patetic. Si nu mai eram un adolescent, eram deja barbat in toata firea, caci la treizeci de ani traisem zeci de aventuri si relatii, cu multe femei, carora nu doar ca le supravietuisem ci indraznesc sa spun ca nici nu fusesem atins de ele in vreun fel esential.
Cu Elena insa parea sa fie un eveniment cosmic, fizic si metafizic deopotriva, caci se exacerbasera in mine sensibilitati de care nu avusesem habar ca le am si se dezvaluira coordonate ale fiintei mele atat de diferite de ceea ce stiam despre mine incat aveam senzatia ca sunt un strain sub propria-mi figura.
De fapt, eram deja depasit de situatie. La job am invocat o stare gripala si am ramas acasa. Ma uitam la telefon cu privirea fixa si mi se parea ca as putea sa transmit telepatic tot ce simteam, dar nu era asa. Din cate se parea, Elena ramasese complet indiferenta la intalnirea noastra si uitase de mine intr-atat incat, atunci cand in sfarsit mi-am facut curaj sa-i dau telefon, nici nu-si amintea cine sunt.
M-am simtit atunci ca si cand cineva mi-ar fi aruncat o galeata cu gheata in cap. Eram distrus, pur si simplu. N-am mai vorbit cu nimeni toata saptamana, anuntand doar la job ca imi iau concediu medical. Aveam o voce atat de chinuita si de pierduta incat m-au crezut fara probleme ca sufar de o pneumonie cumplita.
Lucram atunci la un proiect dedicat reformarii si restructurarii unui intreg domeniu profesional si faceam asta cu multa pasiune. Eram un lider recunoscut printre colegi, conduceam un colectiv destul de mare si totul mergea struna, caci aveam si capacitate organizatorica si idei inovatoare. Cred ca eram cu adevarat pe creasta valului din punct de vedere profesional.
Absenta mea a facut ca lucrurile sa stagneze, ba chiar sa ajunga intr-o sitatie critica, pentru ca se cerea de catre conducerea ministerului o evaluare a stadiului proiectului, cu tot ce implica asta, resurse umane si materiale, timing de desfasurare, previziuni de dezvoltare si numai eu stiam si puteam sa fac asta.
Bineinteles ca eram constient de dezastrul ce se prefigura daca nu reuseam sa-mi stapanesc teribila inflacarare ori infrigurare pe care o simteam. Stiam ca trebuia sa depasesc cu orice pret starea de confuzie si sa reintru in realitate.
Mi-am facut curaj si i-am dat Elenei intalnire la un restaurant fancy, de care eram convins ca avea sa-i placa. A venit la fix, fara sa intarzie intentionat asa cum fac femeile proaste si fara sa se alinte stupid. Si-a dat seama imediat ca se intampla ceva grav cu mine,
S-a asezat la masa si mi-a luat mana in mainile ei. Erau subtiri si reci.
– Ce-i cu tine, Dinu? Ai febra, delirezi, esti bolnav, nebun, indragostit? Ce e?
– Nu stiu! – am soptit eu, dandu-mi seama ca ma purtam ca o victima, ceea ce-mi distrugea practic orice sansa de a o cuceri pe fata aceea.
– Ba da, stii si te rog sa-mi descrii cat mai exact cu putinta ceea ce simti!
Vocea Elenei era calda dar categorica. I-am spus ca nu ma regasesc, et catera, et caetera. I-am descris practic toata suferinta mea. A trebuit sa-i spun ca totul era din cauza ei.
– Din cauza mea? Dar eu nu ti-am facut nimic. Iarta-ma ca sunt poate brutal de sincera, dar eu nu te-am remarcat in nici un fel la petrecerea aceea a ta. Erai doar un tip dragut care a dat o petrecere de aniversarea lui, mi s-a parut ca esti cam afemeiat si cam arogant, poate chiar cam prostanac, dar atat. Nici una dintre trasaturile mentionate nu te facea sa meriti atentia mea.
– Doamne, Elena! Cred ca-ti par acum un caraghios, un imbecil caruia i se naruie viata pentru ca s-a indragostit de tine,
– Nici nu cred ca te-ai indragostit, pentru ca nici nu aveai cum, nu am comunicat decat protocolar, sau poate ca eu am spart protocolul si te-am uimit cu intrebarea mea despre spiritualitatea crestina, dar ti-am explicat atunci ca era ceva ce ma preocupa profund si care nu avea nici o legatura cu nimeni in afara de mine. Eu cred ca tie doar ti se pare ca te-ai indragostit sau iti doresti sa fie asa, stimulat de cine stie ce fantezie ori dorinta ascunsa de-a ta. E destul de idioata situatia, intre noi fie vorba. Si chiar daca ai fi asa de dramatic de indragostit, sa stii ca asta nu ma obliga pe mine sa-ti acord mai multa atentie decat cred eu ca meriti. Si, iarta-ma, dar cel putin deocamdata, pentru mine nu reprezinti un element de interes. Asa ca te rog sa te calmezi si sa-ti vezi de viata ta! Ok?
– Ne mai putem vedea, sa ascultam niste muzica de exemplu?
– Nu, dragul meu. Acum am o relatie cu un barbat pe care-l iubesc sau cel putin asa cred, ca sa fiu si cu mine la fel de severa cum am fost cu tine. Daca va fi vreodata vreun moment in care destinul ne va intalni cu adevarat, atunci se va schimba situatia, dar pana atunci….
– Iarta-ma, Elena, daca te-am suparat in vreun fel!
– Domnul meu, ca sa ma fi suparat, ar fi trebuit sa insemni ceva pentru mine, ori, din cate vezi, nu se pune problema. M-ai inoportunat doar, dar te scuz pentru asta. Iarta-mi rautatea, dar simt nevoie sa clarific situatia, spre binele tau in principal.
Dupa care se ridica de pe scaun, isi incheie frumos pardesiul absolut splendid cu care era imbracata, isi lua poseta si manusile si iesi linistita din restaurant.
Eu ramasesem ca un prost, ca ultimul fraier din lume. Nici in filmele proaste nu vedeai asa o figura trista si hilara in acelasi timp. Stima de mine insumi era cazuta sub masa.
Daca in clipa aceea, ar fi venit un necunoscut si mi-ar fi tras un pumn in plina fata, nu as fi fost capabil sa reactionez in nici un fel. Eram ca o carpa.
In drumul spre casa, caci mersesem pe jos pana la vila, am revazut intreaga scena a intalnirii mele cu Elena si mi-am dat seama cat de penibil am fost, dandu-ma in spectacol in fata unei femei necunoscute, fata de care facusem probabil o fixatie morbida!
M-am gandit chiar ca o speriasem cu insistenta mea idioata si nu puteam sa nu-i admir calmul exemplar cu care m-a pus la punct.
Cred ca nu mai aveam absolut niciodata nici o sansa cu Elena. Cred ca m-ar fi suspectat toata viata de dementa sau de cine stie ce boala psihica pentru felul in care am actionat.
Cum am putut sa fiu atat de nebun, de inconstient, de iresponsabil? Cum am putut sa declar iubire infocata unei femei cu care abia schimbasem cateva cuvinte? Eram oare nebun si imi cream fantezii in legatura cu o iubire devastatoare pe care imi doream de o viata intreaga sa o traiesc?
Ajuns acasa, am umplu cada din baia mare cu apa si am ramas acolo vreo doua ore. Cand am iesit din cada, aveam impresia ca sunt mai usor cu cateva kilograme, ca m-am curatat de un mal gros si greu
Un prieten binevoitor m-a informat ca iubitul Elenei era mare mahar in guvern, facandu-ma sa fiu si mai timorat decat eram inainte. Ma intorsesem la birou si reincepusem sa lucrez cu un zel exagerat, caci ma ajuta sa-mi golesc capul de ganduri nesanatoase.
Cand eram adolescent, auzisem in micul targ in care crescusem, despre povestea unui indragostit parasit de iubita lui, si care-si taiase venele intr-un fel oribil, macelarindu-se pe el insusi, caci le taiase pe verticala, ca sa se goleasca de sange. Ii reusise asta, a murit innecat in proriul lui sange scurs din el, fara sa mai afle vreodata ca fata pe care-o crezuse pierduta pentru totdeauna a plans amarnic la inmormantarea lui, soptind neintrerupt in batista: „ de ce n-ai stut ca te iubesc? de ce n-ai stiut ca te iubesc? de ce n-ai stiut ca te iubesc?”
Cred ca noi, oamenii, nu suntem capabili sa comunicam, traim inchisi in propriul eu, prizonieri ai mintii sau ai inimii noastre, facand cele mai cumplite greseli tocmai fata de cei cu care ar trebui sa ne construim fericirea.
E ca un blestem al speciei, un blestem pe care zeii l-au aruncat asupra noastra ca pedeapsa pentru ca am vrut cu tot dinadinsul sa fim ca ei si asta i-a infuriat la culme!
In spatele gradinii vilei mele incepe parcul central, cu lacul enorm si halucinant, in apa caruia mi se pare ca salasluiesc tot felul de vedenii, care te atrag spre apa, spre moarte. M-am plimbat o noapte intreaga pe malul acelui lac si parca auzeam apa cum ma cheama in adancuri! Dar m-am gandit ca sinuciderea nu e atat un pacat cat o uriasa, demonica aroganta.
Simti ca ai vrea sa dispari, dar nu pentru ca viata ar fi devenit imposibila pentru tine, ci pentru ca in fantasmele tale iti vezi iubita sau iubitul plangand si suferind cumplit dupa tine si iti asta iti da o satisfactie monstruoasa.
In lunile care au urmat, imi pierdusem orice speranta ca m-as fi putut reabilita vreodata in ochii frumoasei Elena. Facusem o figura atat de grotesc de stupida incat nici apele Iordanului nu m-ar mai fi putut spala.
Dar viata sau destinul nu tin intotdeauna cont de logica liniara si aveam sa inteleg asta la inceputul iernii care avea sa vina.
Imi luasem concediu de sarbatori de la job, dupa ce fusesem intr-o delegatie extrem de obositoare in Canada. Obositoare dar plina de succes si satisfactie, asa ca imi promisesem o odihna binemeritata.
Si unde as fi putut eu sa ma refac cu adevarat decat acasa la mama Yana, la caldura sobei mistice cum ii spuneam eu in gluma, pe care o pazea mama Yana ca un inger razboinic cu linguroiul-sabie in mana.
Ne pregateam de niste sarbatori tihnite si luminoase, dar nu a fost sa fie asa. Tata a facut congestie cerebrala in a doua zi de Craciun si am alergat cu totii la spital sa fim alaturi de el daca, Doamne fereste, se intampla sa se duca in locul acela cu eterna verdeata de care vorbesc preotii la slujba de inmormantare.
Dar tata nu avea de gand sa se duca acolo decat peste inca multi ani si dupa cateva zile am reusit sa-l luam acasa.
Ramasese cu o pareza mai usoara decat crezusera doctorii, asa ca eram bucurosi ca nu s-a intamplat mai rau de atat.
La spital insa, cand asteptam ca medicii sa faca formele de externare pentru tata si sa-l aduca infirmierul cu scaunul cu rotile, m-am intalnit pe holul de la camera de garda cu Elena, plansa toata si tremurand din tot corpul.
M-am dus direct la ea sa aflu ce se intamplase. Am aflat ca erau invitati in localitate de niste prieteni cu care fusesera la ski in Austria. Acolo, iubitul ei avusese un accident pe care il ignorase, dar care dupa cateva zile il facuse sa aiba niste migrene cumplite, pentru ca acum sa fie in coma!
Elena izbucni in niste hohote de plans atat de puternice si de irepresibile incat am simtit nevoia sa o iau in brate sa o linistesc. S-a lipit toata de pieptul meu, cu disperarea celui care stie ca se inneaca daca nu se tine strans de scandura iesita in cale!
Ii simteam degetele cum imi intra in carne, ii miroseam plansul si-i gustam lacrimile. Simteam cum durerea ei urca in mine, facandu-ma sa plang, numai ca lacrimile mele erau amestecate cu o fericire fara seaman.
Intre iubire si moarte, lacrimile devin liantul cel mai durabil.

« Previous PageNext Page »

Blog at WordPress.com.