MOARTE DE NOAPTE

Câtă natură a murit în mine,
câte ogoare verzi ori înflorite,
câte păduri cu căpriori și ciute
și niciodată n-am știut opri
această boală a muririi mele.
Pe venele mai mici sunt arcuri mii,
pe multele țesuturi și celule
e parc-un stol de libelule,
ce mă acoperă.
În gând, în carne și în operă
e viață și e soare,
sunt malurile vii,
dar parcă apa moare
și nu știu ce va fi.
Iubirea mea-i ascunsă,
în grote, în pustiu,
acolo unde-i scorpionul viu,
cu ceata lui cea otrăvită.
Mi-e inima mărită
și-ntinsă pe bucutuci
precum o vie ce-i de struguri plină.
Pe Dumnezeu îl las să calce
peste stelele mele opace
și să le-nvie pe cele pustii.
În grădina din mine
e toamna morților vii
sau este vara care iarăși vrea să vină?