ATUNCI, ACUM, CÂNDVA

Vai, îmi smulg penele și solzii,
chiar pielea, învechită, terminată.
Nu mă mai reprezintă
pe mine cea de azi,
o reprezintă pe cealaltă,
care am fost în alt prezent,
de-acuma ars.
Nu vreau să am nimic fals,
nici trup, nici suflet
și nici minte,
deși ea mi-o ia mereu înainte
și mă leagă de cea care voi fi.
Poate o să mă împac cu mine într-o zi,
acea ce voi fi fost,
cu cea care m-așteaptă,
mereu mai sus cu-o treaptă.
Cărările din mine se-ntretaie,
sunt parcă eu mereu multiplicată,
precum o apă
care-a țâșnit altădată din munte
dar azi e cuminte și curge unsă,
ca mai apoi,
învolburată și plânsă,
să se transforme-n șuvoi.
Magia mea e-n jocul ființării,
al lui a fi și va fi fost,
într-o tresărire de aripă, într-o bătaie de clipă,
e-o străfulgerare de infinit.
Din gândul meu plecat,
ai și sosit pe prag,
dând în vileag
oglinzile-amintirii.
Numai Dumnezeu știe rostul iubirii,
noi doar trecem prin spini,
năpădiți de ciulini,
alungați de vânt.
Din bucata mea de pământ se face stea
și din picătura de șoaptă
se face marea poartă.