MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 21, 2016

LABIRINT

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 3:17 am

Mica urbe era adormită sub soarele de august. În partea asta de țară, verile nu sunt neapărat toride, dar e o căldură din aia grea, ca o sferă enormă răsturnată peste oraș. Totul e cald și somnoros, lent și parcă moale, viața însăși se prelinge ca o miere consistentă, alunecând încet, onctuoasă și dulce.
Lângă opulenta reședință a avocatului Herea se află o altă casă splendidă, cu un destin cel puțin straniu. E o casă albă și foarte mare, cu uși și ferestre negre, făcută cumva în stil colonial, foarte neobișnuit în zonă, dar ceea ce o face absolut unică este grădina, concepută de un jardinier francez, adus special de primii proprietari ai casei, care aveau șapte copii, șase băieți și o fată, care se făcuse de o frumusețe neverosimilă la vârsta adolescenței.
Cum grădina casei era construită ca un labirint, frumoasa fiică se așeza exact în centrul acestuia, tolănită pe un fotoliu luxos și aștepta ca frații săi să reușească să ajungă la ea. Mai târziu, frații și-au adus și prietenii, iar prietenii lor i-au adus pe alți prieteni și drumul prin grădina labirint, până la frumoasa așezată în centrul grădinii, dura ore și ore, de multe ori prinzându-i noaptea pe băieții care încercau, chiar și la lumina lunii, să găsească drumul prin acel desiș demențial.
Din păcate, joaca s-a transformat în tragedie și chiar în mai multe tragedii, căci unii dintre băieți nu au mai ieșit niciodată vii din labirintul grădinii. Peste mai mulți ani, chiar frumoasa fată avea să moară de o tuberculoză netratată la timp și casa a fost vândută și revânduta de mai multe ori, până când nimeni nu a mai vrut să o cumpere, căci întotdeauna labirintul din grădină făcea noi victime.
Era un labirint blestemat, iar casa a rămas pustie și s-a ruinat din cauza lui, căci nimeni, absolut nimeni, nu mai avea curaj să intre acolo.
În timpul nopților de vară se auzeau sunete ciudate din labirint, ca niște gemete surde ale unor oameni chinuiți într-atât încât obosiseră de moarte și se stingeau acolo lent și inexorabil.
Spre toamnă, domnul avocat Herea a fost angajat printr-un intermediar să consilieze un notar pentru a face actele de cumpărare a acelei case stranii și până în ultimul moment nu a avut habar cine erau cei care deveniseră noii stăpâni ai casei cu labirint blestemat.
Când a coborât din mașină în piața mare a târgului medieval, unde-și dăduse întâlnire cu noii proprietari în persoană, domnul Herea fu șocat să vadă că era vorba despre un bătrân țigan, care se prezenta ca fiind bulibașa unui trib țigănesc care se aciuase de multe zeci de ani pe dealul din partea de răsărit a orașului.
Acum erau foarte bogați, căci Banca Națională le cumpărase gălețile pline cu monezi de aur și cu cine știe ce alte obiecte, toate făcute din aur. Erau putred de bogați, cum se spune pe aici. Dar erau și un neam de oameni frumoși, cu femeile înalte și blonde cu ochi negri și cu bărbații șateni cu ochii verzi.
Avocatul dădu mâna cu bătrânul bulibașă, care era un om educat și înțelept, cu maniere demodate dar ireproșabile. Omul emana un miros de chihlimbar încins la soare, de iarbă uscată ori de fum fîn și era extraordinar de curat îmbrăcat, chiar elegant, ca un personaj de film aproape.
– Cum de ați avut curaj să cumpărați casa asta, despre care știți că se spune că e blestemată, mă rog, nu casa în sine, ci grădina, labirintul?
– Mie nu mi-e frică de nimic și de nimeni, domnule avocat!- răspunse bătrânul bulibașă, răsucindu-și mustața lungă și trăgând cu nesaț dintr-o pipă prețioasă, în care ardea un tutun extrem de aromat.
– Dar știu că dumneata ai copii și nepoți, cum veți face să locuiți acolo și să folosiți și labirintul, căci nu se poate ajunge la curtea mare cu pășune din spate decât dacă treci prin labirint și știu că voi aveți și cai din ăia scumpi, care au nevoie de pășune proaspătă. Știu chiar că sunt acolo în spate niște grajduri foarte dichisite.
– Păi tocmai caii ăștia reprezintă curajul nostru, domnule Herea.- răspunse bulibașa, cu glasul calm și ușor răgușit.
– Cum adică, ce secret e ăsta? E o vrăjitorie? – întrebă totalmente surprins domnul avocat Herea.
– Ah, nu, nu e nici o vrăjitorie. Dar caii sunt animale cu un alt fel de deșteptăciune decât a noastră și se orientează perfect prin orice fel de desișuri, păduri, drumuri întortocheate. Noi am și verificat asta, înainte de a ne trimite notarul la dumneavoastră și am reușit să trecem cu toții prin labirint, dar numai călăre pe cal. Așa că ne vom urca pe cai și vom ajunge în grădina mare cu grajdurile din spate. Odată ajunși acolo, vom sparge zidul într-o parte și vom face o poartă, ca să se poată intra direct pe acolo, dar deocamdată vom intra prin labirint.
– Extraordinar, foarte deșteaptă idee!- rosti cu o admirație nețărmurită domnul Herea.
Așa că, în scurtă vreme, toată lumea s-a obișnuit cu casa colonială locuită și nu se mai vorbea despre blestemul labirintului. Se făcuse între timp iarnă, o iarnă din aceea siberiană aproape, cu ger și viscol, ceva cumplit, că nici nu mai puteai să ieși din casă fără să simți că te ia vântul pe sus și te duce la capătul pământului.
Locuitorii credeau că era cea mai cumplită iarnă care se abătuse peste ei, pentru că de vreun secol nu se mai pomeniseră asemenea nămeți uriași și asemenea geruri. Mulți spuneau că au auzit lupii urlând în pădurile din partea de vest a orașului și parcă o insidioasă dar temeinică frică se furișase în sufletele și casele oamenilor.
Nici școlile nu au funcționat în iarna aceea și nici magazinele nu prea au fost deschise. Oamenii făceau cu rândul și încărcau mâncare într-o camionetă și treceau pe la fiecare casă, lăsând câte ceva de mâncare.
Dar în marea lor majoritate erau oameni gospodari, care aveau cămările pline cu cârnați și șuncă, cu dulcețuri și magiun, cu conserve și murături, cu zacuscă și fructe uscate, cu făină și mălai, iar ouă aveau de la găinile pe care le culcușiseră bine ca să nu înghețe. Aveau ce mânca și au reușit să treacă sănătoși și întregi peste iarnă.
La începutul lunii martie a ieșit și soarele și au început să se dezghețe zăpezile alea uriașe. Curgeau streșinile, cădeau țurțurii enormi și oamenii începură să iasă din casă, cu prudență și cu oarecare spaimă, că nu știau niciodată ce putea să cadă de pe acoperișuri, așa că făcuseră cărări pe mijlocul străzilor.
Într-o sâmbătă, pe la prânz, domnul avocat Herea se întâlni pe poteca de zăpadă înmuiată cu preotul paroh din acea parte a orașului. Părintele paroh era un bărbat cam la cincizei de ani, fiu și nepot de preot, un om cu har, care slujea la catedrala din centru, care era de fapt o biserică ortodoxă foarte mare, căreia locuitorii îi spuneau catedrală, ca să facă față concurenței catedralei catolice construite recent, chiar lângă biserica centrală.
Părintele Pintilie fusese foarte gras, aproape obez, cel puțin așa și-l amintea domnul Herea, dar acum părea neverosimil de suplu, deși purta peste sutană un cojoc frumos și bine lucrat, căci omul avea și o tăbăcărie din care scotea bani frumoși, dar o trecuse pe numele ginerelui, ca să nu se spună că popa e bogat.
– Bună ziua, părinte, ce-ai slăbit așa de tare peste iarnă? Ai făcut foame, n-a fost nimeni la biserică? – întrebă cu o veselă ironie domnul avocat.
– Bună să vă fie inima, domnule Herea!-răspunse părintele mucalit. Au fost vreo doi-trei moșnegi și vreo trei-patru babe în iarna astă la biserică, dar mai mult am slujit singur, că eu am ajuns mai ușor de la casa parohială din curte decât putea ajunge la biserică oricine din oraș. Ba chiar am tras la lopată singur, că s-a îmbolnăvit și a murit clopotarul care făcea treaba asta înainte.
– Vasile? Dar ce-a pățit săracul?
Da, Vasile. Nu știu exact ce s-a întâmplat și chiar acum merg acolo să văd ce și cum a fost cu povestea asta, că din câte spune nevasta lu’ Vasile ai putea înțelege că l-a mâncat cine știe ce fiară diavolească pe bietul om.
– Cum adică?
– Apăi, Leana, nevastă-sa, zice că Vasile s-a dus înainte de Crăciun la casa albă a bulibașei să împrumute niște bani, ca să aibă de sărbători, că știți că țiganii au bani mulți și dau cu camătă, parcă ar fi ei jidovii cei noi din târgul ăsta.
– Știu, părinte, că-s bancheri, cum să nu știu.- râse domnul avocat Herea.
– Da, bancheri nu glumă! Și Leana zice că Vasile a luat de la bulibașă vreo două mii de lei și au avut niște sărbători îmbelșugate, dar imediat după anul nou a venit la ei la poartă unul dintre puradeii țiganilor și i-a spus lui Vasile că-l cheamă bulibașa la el. Leana l-a văzut pe ăla mititel zgribulit de frig, că avea pe el doar o cămășuță și-un sumănel rupt și era desculț, ori așa i s-a părut ei. L-a luat pe copil în casă, i-a dat să mănânce mămăligă cu cârnați și o cană de lapte cald, l-a îmbrăcat și l-a încălțat cu haine de la copiii ei iar ăla mic, poate că era extenuat de frig ori se încălzise bine, a adormit la ei pe pat. Femeia nu s-a îndurat să-l trezească și l-a ținut la ei peste noapte.
Între timp, Vasile se dusese la bulibașă și se făcuse noapte afară și se făcuse dimineață și el nu mai venea. Femeia era moartă de grijă. Băiețașul care rămăsese la ei peste noapte s-a trezit, a mâncat, a spus săru’ mâna și-a plecat spre casa cu labirint. Peste vreo jumate de ceas, Leana l-a văzut la poartă pe copil, cărându-l cum putea el pe bărbatul ei, Vasile, care părea leșinat ori beat mort. Leana a vrut să țipe la Vasile, dar a văzut că era bătut și învinețit și nu putea vorbi deloc. I-a mulțumit copilului care a spus că l-a luat pe nenea din nămeții de lângă biserică și a plecat la el acasă.
– Și, ce s-a mai întâmplat? – întrebă cu o nedisimulată curiozitate avocatul.
– Păi, ce să se mai întâmple? Leana mi-a spus că Vasile a zăcut mult și nu a mai putut vorbi deloc și nu s-a mai putut ridica din pat. Peste vreo două săptămâni a murit, dar cum chiar atunci a fost viscolul ăla nebun de nu se putea ieși din casă deloc, femeia l-a îmbrăcat frumos pe bărbatul ei, l-a pus într-un giulgiu făcut dintr-un cearșaf de pat și l-a băgat în zăpadă, chiar în fața ușii, că mai departe nici nu putea ajunge din cauza nămeților cât casa. Când a început zăpada să se topească, Leana a ieșit cu o lopată să-l scoată pe Vasile și să-l aducă la biserică ca să-i slujim și să-l îngropăm creștinește.
– Și?
– Și culmea este că nu l-a mai găsit! Eu de asta mă duc acuma la bulibașă să văd dacă cineva de la ei a luat cumva mortul, deși nu cred că aveau de ce și nici cum să facă asta.
– Bineînțeles că nu aveau cum.
– Bine, părinte, mai vorbim când se curăță cum trebuie zăpada asta. Numai bine!
– Să fiți sănătos!

După vreo lună de zile, când orașul revenea încet la viață după iarna aceea de coșmar, avocatul Herea a fost chemat la procuratură unde i s-a spus că polițiștii au găsit în labirint vreo doisprezece morți. Dar ce era teribil de ciudat era faptul că toți erau îmbrăcați și încălțați cu lucruri noi și înveliți în giulgiu, plus că era evident că fuseseră congelați în zăpadă.
Bulibașa și toți din familia lui au fost cercetați, dar nu s-au găsit nici un fel de dovezi că ar fi fost implicați în această stranie poveste.

Mult mai târziu s-a aflat că toți cei găsiți în labirint fuseseră anterior să vorbească cu bulibașa despre împrumutul de bani pe care-l făcuse fiecare. Nu s-a găsit însă nici o legătură între această vizită și moartea oamenilor, iar locuitorii urbei nu vorbeau decât în șoaptă despre asta, căci nimeni nu avusese curajul să spună la poliție că inșii ăia ajunseseră la casele lor zdrobiți în bătaie sau în alt mod și că de aceea și muriseră.

Nu spuneau nimic nici despre labirint, mai ales după ce auziseră cu toții urlete neomenești dinspre locul acela sinistru!

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: