ÎNTRE VIE ȘI VEȘNICIE

Într-o adormită păpădie, într-un duh,
sufletul e o pasăre în stuf,
zdrobită de apă,
rănită de zbor.
Câteodată plutesc de parc-aș vrea să mor
și văd edenul
în care mi-aș putea pune polenul.
Câtă ardere, cât suspin
e în această cupă vie,
ca un tulbure vin care știe încă din fruct
ce trebuie să facă pentru ca să fie,
așa cum noi, cei rupți de arcă,
nu mai știm parcă de mult.
Mă amețește dorința asta de eternitate,
de ghindă dusă departe,
de boabă sacră,
de neostoită barcă
ce taie apele luminii cu sete
și cu ardoare,
neștiind că mă doare,
nevăzând cât mă lupt,
cu toate visele dedesubt,
unele sub orizont
și altele în cerul bont.
Dă-mi, Doamne, podul cel mai lung,
până la Tine să ajung,
să merg milenii și să fiu
ceea ce acum nu știu!
Dă-mi, Doamne, pâinea Ta dulce,
să mă hrănească
și să mă dea jos de pe cruce!
Din taina Ta aș vrea să pot bea,
cu căpriorii și cu urșii,
cu lupii răzvrătiți
și cu puii de lei.
Din coasta mea, vino să iei, steaua cea grea
și să-i faci loc în cer
pentru când mă voi fi hotărât
să plec din ea!