MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

May 17, 2015

TAINICA METAMORFOZĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:26 am

Lumina lunii se strecura delicată, ca un șarpe subțire, pe sub perdeaua scurtă și dantelată. Era lună plină și Matilde glumea spunând că îi vine să urle ca lupii de fiecare dată când era luna așa de mare și de întreagă pe cer. De fapt nu îi venea să urle doar, ci simțea și un fel de fior pe toată șira spinării, un curent electric straniu făcea să își simtă vertebrele gata de zbor
– Cine știe, poate că în altă viață am fost vrajitoare sau lupoaică, sau poate că am fost câteva secole și vârcolacă! – spunea adesea râzând Matilde prietenilor săi care o priveau și uimiți și oarecum ambarasați de aceste afirmații ciudate.
– Ei, vorbești aiurea! – îi răspundea fratele ei, care, deși simțea exact la fel, nu avea niciodata curajul să își exprime așa de liber și de clar senzațiile, parcă fără nici o jenă de nimeni.
În asemenea nopți cu lună plină se întâmplau cele mai stranii evenimente în toată lumea. Morți ciudate, fenomene paranormale abundau în buletinele de știri și parcă un fior general străbătea planeta însăși, supusă unei atracții magnetice căreia nu i se putea împotrivi.
Privind-o pe Matilde aveai totuși impresia stranie că s-ar putea să spună adevărul. Alin era prieten cu frații Rosen de când erau cu toții la grădiniță și știa că avusese, chiar și atunci, când erau foarte mici, o ciudată teamă de privirea fetiței dulci și inocente, cu fețișoară delicată dar cu ochi reci și adânci ca niște prăpăstii care păreau că te sorb înăuntru. Fuseseră și colegi de clasă Alin și Matilde, numai fratele ei, Daian, care era cu doi ani mai mare, era mereu înaintea lor, ca într-o cursă al cărei secret păreau să-l știe doar ei.
In familia Rosen era cultivată o ierarhie foarte strictă. Tatăl era singurul care lucra și aducea bani în casă, familia era înstărită dar nu exista nici un fel de libertate ori de așa zisa democrație. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să vorbească tare în prezența domnului Rosen. Doamna Rosen, în schimb. era atât de gureșă încât cu greu reușeai să mai strecori câteva cuvinte printre șuvoaiele sale verbale. Gospodină talentată dar nu foarte curată, doamna avea mereu nevoie de servitoare pentru a-și putea îndeplini îndatoririle.
Domnul Adolf Rosen lucra la o mare bancă și era mereu îmbrăcat în costum negru și cu o cămașă de un alb imaculat. Niciodată înainte Alin nu ințelesese de ce domnul Rosen purta numai cravate negre, ca într-un doliu păstrat perpetuu. Acum însă, în ultima vreme, citise niște chestii pe internet care îl făcuseră să se gândească la domnul Rosen și la cravatele lui negre și parcă întrezărea un fir de adevăr ce părea că i se ascunsese mereu până acum.
În casa lor văzuse Alin pentru prima oară cărți de cunoaștere secretă, cu texte inițiatice, care se spune că exprimau adevăruri pe care doar foarte puțini oameni pe lume le cunoșteau. În afară de serviciul lui la bancă, domnul Rosen nu făcea decât să citească, mereu și mereu aceleași cărți, cu o expresie de mirare pe figură și cu o ușoară încovoiere melancolică a umerilor lui slăbănogi. În biblioteca din casa Rosen nu existau însă cărți de magie ori prostii de genul ăsta.
– Nu știam că o evreică ar putea să creadă în vrăjitori și vârcolaci, spuse Alin. Mi se pare așa de ciudat să spui toate astea, dar în același timp am senzația clară că ceea ce spui e adevărat, și asta pentru că mă faci să mă înfior atunci când mă privești.
– Poate că e doar fiorul dragostei, spuse râzând Angela, prietena lor. Oricum, și mie și altora ne e destul de limpede că voi doi aveți o anume chemistry între voi, zău!
– Adică… dacă e așa de vizibilă această atracție dintre mine și Matilde înseamnă că și eu sunt un pic vârcolac, nu? Aoleu!!!
Alin glumise, sau voise să glumească, dar râsul lui era mai mult un rânjet, iar expresia ochilor nu era una de veselie ci de groază. Angela era îndrăgostită în secret de Alin, dar știa că nu are nici o șansă în fața atracției magnetice pe care o exercita Matilde asupra băiatului. Era destul ca Matilde să facă cel mai mic semn că ceva nu-i convine și Alin renunța imediat la acel ceva, chiar dacă făcea un sacrificiu pentru asta.
Angela avea impresia chiar că Matilde îi anula voința lui Alin, de parcă l-ar fi hipnotizat instant. Poate că din cauza asta Angela nu o plăcea deloc și de cele mai multe ori îi evita privirea sau, dacă era obligată să îi vorbească direct, se uita la gura Matildei, nu la ochii ei.
– Hai, Maty, tu chiar vrei să ne faci să ne fie frică de tine? – o întrebă Angela.
– Nu asta vreau, sunt chiar sinceră când vă spun ca mă apucă o senzație ciudată în nopțile cu lună plină, pe bune, nu vreau să interpretez vreun personaj.
– Las-o în pace, te rog! – îi luă apărarea Alin.
– Dar nu am spus nimic ofensator, – se disculpă Angela, – vreau doar să înțeleg mai bine ce spune Matilde. Știi că ea dramatizează, așa că mă văd nevoită să dau la o parte acest balast dramatic, în cazul în care el există, desigur.
– Maty nu dramatizează, mie mi se pare mai degrabă ingrijorată sau chiar înfricoșată de ceea ce simte. – spuse, aproape în șoaptă, Alin.
– Da, asta cam așa este, mi-e frică de ceea ce ar putea să se întâmple cu mine, mi-e groază la gândul că aș putea deveni deodată cine știe ce creatură și n-o să mai pot comunica în nici un fel cu oamenii la care țin. – răspunse, tot în șoaptă, Matilde.
– Vrei să stăm cu tine în noaptea asta? Presimți că se va întâmpla ceva neobișnuit? – o întrebă cu duioșie Alin.
– Da, cred că ar fi bine. Chiar dacă vom adormi cu toții buștean până la urmă, dar tot aș vrea să fiți lângă mine. Iar dacă rămâneți cu mine, atunci haideți să ieșim în grădină și să stăm pe băncile alea frumoase de sub nuc, da?
– Sigur că da, cum vrei tu e cel mai bine. – răspunse zâmbind Alin.
Ieșiră toți patru în grădina plină de umbra aproape mistică a nopții calde de vară, aproape dibuind ca să găsească cele două bănci de lemn montate recent sub nucul enorm. Băncile erau față în față, fără ca între ele să fi fost încă montată masa pe care o voia mama Matildei. Se asezară frumos, fiecare pereche pe altă bancă, așa încât fiecare dintre cele două cupluri era un fel de spectator al celuilalt cuplu.
Coroana nucului era atât de bogată încât luna aproape că nu se mai vedea și ceva din fiorul înspăimântător de mai devreme parcă se risipise. Matilde îi luă mâna lui Alin, cu o grijă atât de marcată de parcă ar fi fost din porțelanul cel mai fin. Era felul ei de a fi tandră, nu cu căldură, ci cu grație. Alin o privi lung, cu o atât de intensă iubire, încât fata se înroși brusc și își desprinse mâna de mâna lui.
Dar nu se îndepărtă de el, pentru că simțea nevoia să fie acolo, lângă trupul lui cald și lângă zâmbetul lui bun. În ea se petreceau niște învolburări ale sângelui care o făceau să aibă un fel de spasme, dar făcea eforturi să nu se vadă asta, să nu știe ceilalti ce i se întâmplă de fapt. O durere puternică de coaste o făcu să geamă involuntar și, cu ochii plini de lacrimi, îi șopti lui Alin:
– Mi-e frică, mi-e foarte, foarte frică!
Brațul băiatului o cuprinse pe după umeri și o strânse lângă pieptul lui, încălzind-o și înlăturând pentru moment răceala aceea de moarte care se strecurase în corpul ei.
Se lăsă îmbrățișată toată, cu o tainică speranță că asta o poate salva și închise ochii. Pe sub pleoapele ei treceau un fel de fulgere de lumină albastră, mai ales în partea exterioară a globilor oculari și își strânse ochii cu teamă, gândindu-se că s-ar putea să orbească. Își îngropă fața la pieptul lui Alin, ca și când ar fi fost o apă binecuvântată.
Simțind capul Matildei pe pieptul lui, Alin avu o mișcare naturală de învăluire, parcă vrând să o cuprindă în el, să o apere cu trupul lui de acel ceva misterios și cumplit care ar fi putut să i se întâmple. Îi simțea respirația și avu, nu știa de ce, senzația că fetei îi tremurau dintii și chiar că mușchii feței i se mișcă spasmodic. Nu i se făcu frică, dimpotrivă, simțea cum din el pleacă o puternică energie spre ea, o căldură mare și o lumină pe care aproape că le vedea țâșnind din pieptul lui și învăluind-o pe Matilde.
Angela și Daian stăteau deoparte, uitându-se la perechea îmbrățișată, cu o privire uimită și nerăbdătoare, ca și cum așteptau ca, dintr-o clipă în alta, să se întâmple cine știe ce stranie transformare. Nimeni nu spunea nimic, nici un cuvânt nu strica liniștea grea a nopții. Era o liniște sticloasă, groasă, casantă. După vreo oră de tăcere și nemișcare, Angela și Daian adormiseră deja.
Matilde începu să geamă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai răgușit. Trupul i se zvârcolea din ce în ce mai putermic și fulgerele din ochi erau din ce în ce mai intense și mai dureroase. Alin o ținea la piept, lipită de el, cu fruntea ei transpirată și rece atingându-i bărbia.
Deodată, un țipăt neomenesc sfâșie noaptea și un zgomot de oase rupte parcă ori de copaci prăbușiți îi trezi pe Angela și Daian. Se făcuse aproape dimineață și pe locul unde Alin și Matilde stătuseră îmbrățișați nu mai era decât o băltoacă de sânge negru, închegat și parcă niște vagi urme de țesut, piele ori carne… în rest nimic!
Undeva, departe, un urlet îngrozitor îi făcu pe cei doi să o ia la fugă, în direcții diferite, ca și când ar fi trebuit să fugă de moarte.

Cerul se luminase aproape complet și nimeni nu putea bănui că pământul acela ud și înnegrit ar putea să ascundă o teribilă, îngrozitoare, metamorfoză!

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: