MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 16, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [7] – TRAUME SI VINDECARI

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:27 am

Am fost si am ramas un visator. Genul ala pierdut in filmul interior, care merge pe strada dar nu traieste in realitatea de aici si acum, ci in realitatea din capul lui, unde e poate o furtuna si o casa care se desface in vant, sau cine stie ce alte lucruri.
In mintea mea am parcurs o mie de vieti, am avut zeci ori sute de cariere, am luat premii si medalii, m-am insurat de o mie de ori si am divortat de doua mii, am avut sute de copii, regate si imparatii. In mintea mea, in visul meu, sunt si etern si infinit.
Acolo, in visul nostru de trezie salasluieste Puterea lui Dumnezeu.
Prima mea experienta de vis interior cred ca s-a intamplat cand inca nici nu eram la scoala. Era o dupa-amiaza in care mama Yana ma obliga si pe mine, ca si pe ceilalti copii ai familiei, sa dorm dupa masa de pranz.
Ea ne aseza pe fiecare in patul lui, ne invelea frumos, ne dadea comanda suprema „Dormiti!” si iesea din casa, continuand sa trebaluiasca prin curte. Din cand in cand, intra usor si ne verifica, ca sa se asigure ca nimeni nu iese din cuvantul ei.
Si nimeni nu indraznea sa faca asta. Nici macar eu. Cum insa ritmul meu fiziologic si mental cred ca era diferit de al celorlalti copii, nu-mi era niciodata somn si nu reuseam sa adorm dupa pranz oricat de mult m-as fi straduit.
Asa ca am invatat sa inchid ochii pentru a nu o supara pe mama Yana si a-mi crea nenumarate scenarii in minte, in care desigur eu eram protagonistul si eroul, ceea ce-mi dadea un sentiment de intensa bucurie.
Atunci am devenit visator, si, asa cum avea sa-mi spuna una dintre iubitele mele care-mi era si colega de facultate, se parea ca nu voi reusi sa traiesc cu adevarat decat atunci cand aveam sa renunt sa visez in plina trezie.
Pe mine insa nu ma complexa deloc visarea asta cvasi continua care ma facea sa par un ciudat, ci ceea ce ma durea era acea trauma pe care incercam necontenit sa o ascund, in spatele ecranului miraculos al mintii, pe care se proiectau filmele mele, dorintele mele, iluziile mele, iubirile mele, amagirile mele.
Mi-am elaborat si dezvoltat cu maiestrie aceste filme interioare. Cred ca datorita lor am si reusit sa trec peste marea trauma a copilariei mele, momentul in care mama m-a dat de la ea, trauma care a ramas in barbatul adult care am devenit ca o gaura de glonte, care-a strapuns pieptul, inima chiar, si a iesit pe partea cealalta.
Nici succesele mele scolare de exceptie, nici cariera mea din ce in ce mai importanta si mai profitabila, nici toate iubitele, ori calatoriile, ori distinctiile, nimic nu a reusit sa acopere gaura aceea de glonte din pieptul meu, care durea ori de cate ori era atinsa, fie chiar si cu rasuflarea.
Singurul tratament care functiona cu adevarat era visul interior, treaz dar in extaz, nici nu stiu cum sa-l numesc, dar pe mine m-a salvat de la depresie, de la disperare, de la ratare.
Sigur ca nu as putea recomanda, asa ca un psiholog ori ca un psihiatru, cuiva care sufera de o trauma din copilarie sa se trateze cu visul lucid, nu, nici vorba. Fiecare om isi gaseste in propria existenta solutiile cele mai bune la problemele sale.
Lucram la un moment dat cu o echipa de specialisti veniti din Statele Unite si depasiseram cu mult orele de program. Trebuia sa rezolvam ceva si nu se potriveau piesele, ne sfatuiseram, cazuseram de acord pe o anumita solutie care parea sa rezolve totul, dar se dovedise ca in practica nu mergea deloc ceea ce noi consideraseram a fi solutia ideala.
Mark, seful team-ului american, ma trase de maneca si-mi spuse:
– Dinu, te rog sa nu te superi, dar am impresia ca voi, romanii, nu stiti ce inseamna limita. Indiferent de situatie, voi mergeti pana dincolo de limita si daca asta pare sa functioneze o data sau de doua ori, nu poate sa functioneze pentru o viata intreaga. M-ai pus intr-o situatie extrem de neplacuta fata de echipa mea, i-ai facut pe baieti sa se entuziasmeze, sa creada ca au gasit rezolvarea perfecta si uite ca nu merge si trebuie sa o luam mereu de la capat. Tu ai vrea sa stam cu totii pana dimineata cum am mai stat si zilele trecute, dar nu se poate, man! Avem o singura viata si ea merita traita si ca s-o traiesti trebuie sa stii cand sa te opresti si sa nu-ti epuizezi energia vitala asa, aiurea, degeaba. Intelegi ce vreau sa spun?
– Inteleg, Mark. Sorry ca am trecut peste tine ca lider, dar sincer am crezut ca o sa iasa perfect totul si… hai sa plecam acasa, adica eu acasa si voi la hotel, sa ne odihnim si de maine vedem cum ajungem la o solutie rezonabila! Ok?
– Ok.
Americanii au plecat sa se odihneasca, dar mintea mea de roman care nu are liniste pana nu epuizeaza toate variantele, pana nu simte ca i se scurge materia cenusie pe birou in cautarea unei solutii, nu m-a lasat sa ma odihnesc. Pe la ora sase dimineata gasisem solutia si o si testasem si vazusem ca merge.
Am mers la baie, am lasat apa rece sa curga si mi-am bagat capul sub jetul de apa rece ca gheata. Apoi m-am sters cu prosopul, indelung, asa cum imi facea mama Yana cand eram copil.
Ma simteam complet odihnit si renascut, de parc-as fi dormit zece ore, iar eu nu inchisesem ochii nici macar o secunda. Pana cand Marc si team-ul lui aveau sa soseasca la ora noua dimineata, eu am inchis ochii si am „vizionat” un film interior, in care totul iesea perfect si aveam succes, unde se intamplau numai chestii minunate.
Cand au venit americanii, am deschis ochii, m-am ridicat si eram plin de energie si entuziasm. I-am spus lui Marc ce solutie am gasit, le-am aratat si celor din echipa cum am rulat testarea si am lucrat toti ca sa fim gata pana la ora standard de plecare de la birou.
Inainte sa plecam, Mark m-a tras deoparte.
– Nu stiu cum faci tu, sau cum faceti voi, romanii, de reusisti sa va extenuati si dupa aceea va reveniti ca prin minune! Sunteti o specie aparte, un neam mistic, asa cum imi spusese mie un prieten, al carui bunic se trage din Romania, de undeva de prin munti. Sunteti tari de tot, bro!
– Thanks. Poate ca ai dreptate, suntem foarte tari, numai ca nu stim sa ne pretuim intre noi si lipsa asta de pretuire face ca totul sa fie ca un miliard inmultit cu zero, face tot zero. Norocul nostru ca vin unii din strainate, asa ca voi, si au obiectivitate si pot sa ne pretuiasca.
– O sa tin minte asta!
Ne-am despartit strangandu-ne mainile si imbratisandu-ne frateste. Terminaseram un proiect din care niste unii din tarile noastre aveau sa castige milioane, pe care nu aveau sa le imparta cu noi, dar bucuria de a fi reusit sa facem ceva important, care sa iasa grozav, era mai presus de orice.
Practic, orice problema are o rezolvare, trebuie doar sa ai incapatanarea si rezistenta si rabdarea si inteligenta sa o cauti si sa o gasesti.
Tot asa si cu traumele. Toate au un tratament, trebuie doar sa ai puterea sa sapi adanc in tine, pana gasesti gaura aceea de glonte, care e trauma, si sa o astupi cu ceva, cu ceva care sa te readuca deasupra, sa te faca sa te simti si chiar sa fii un invingator.
Am iesit din gaurile mele launtrice, am astupat locul si s-a facut zid. Nu as recunoaste niciodata, nici macar fata de mine insumi, cat mi-a fost de greu, dar am reusit sa gasesc tratamentul.
Parca o aud pe mama Yana, care venea cu linguroiul, gata pregatita sa-mi arda una peste locurile moi.
– Dar trezeste-te o data din somn, copile, si du-te sa iei paine neagra, ca aia-i ieftina si mare si va ajunge la toti, iar la Brukner se inchide daca nu fugi acuma!
Brukner era un neamt, nascut si crescut in Romania dar provenind din niste nemti adevarati ramasi aici de pe timpul Primului Razboi mare. Fusesera niste amarati, le murise tatal si nici nu aveau ce pune pe masa, iar maica-sa, nemtoaica mandra, nu voia sa ceara de la nimeni ajutor, pana cand unul dintre plozi, flamand si bolnav, s-a stins. Atunci, nemtoaica a uitat de mandrie si s-a bagat sluga la brutarie, ca sa-si poata hrani si creste copii, ca nu mai voia sa piarda niciunul
A invatat atat de bine sa faca paine, ca si-a deschis in cativa ani propriul ei cuptor, unde facea paine neagra cu seminte si paine alba cu cartofi, dupa reteta nemteasca si cu faina romaneasca.
Toata suflarea targului s-a dus sa cumpere de la Frau Brukner paine din aia mare de tot si calda si buna si cu coaja groasa si crocanta.
Femeia aceea gasise leac pentru saracia ei si fusese in stare nu doar sa se hraneasca pe ea si pe copiii ei, ci reusise sa hraneasca tot targul din munca mainilor ei.
La fiul ei cel mare, devenit brutar de soi, ma trimitea mama Yana, caci paine aceea era ieftina si mare si buna si putea sa hraneasca toate gurile flamande din familia noastra numeroasa.
Asa se facea ca durerea unuia poate fi tratamentul altuia si totul merge mai departe, asa cum a lasat Dumnezeu sau natura sa se implineasca.
Cred ca tocmai lucrurile acestea simple si usor de inteles, care fac viata sa fie nu doar suportabila ci si traibila cu adevarat, sunt cele care mi-au marcat cu adevarat copilaria si viata si nu traumele, caci e mai sanatos si mai in firea lucrurilor sa privesti plinul si nu golul, sa vezi continuarea si viitorul si nu ruptura si sfarsitul.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: