MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 14, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [5] – MAREA MEA IUBIRE

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:17 am

M-am ferit cu mare grija de atasamentele emotionale si pana la treizeci de ani am reusit sa ocolesc iubirile si suferintele inutile. Poate ca faceam asta de teama, in fine, stiu cum e cu sindromul abandonului, dar nu asta e important acum.
Ceea ce simt neaparat nevoia sa evoc este marea mea iubire, aparuta de nicaieri, in seara zilei in care implineam treizeci de ani. Cum nu sufeream in nici un fel de complexul varstei, am reusit sa trec onorabil de stupida varsta a adolescentei si sa ma avant cu optimism in varsta adulta.
Am invatat si am reusit sa-mi fac o cariera, iar trecerea anilor nu m-a preocupat in nici un fel, caci aveam satisfactii erotice din plin, iar viata mea profesionala si sociala era atat de bogata, incat nu-mi lasa timp de nici un spleen imbecil.
Eram un barbat tanar si chiar frumos, inalt si cu o alura aristocratica mai mult decat atletica, ceea ce le atragea pe fetele si femeile inteligente si le filtra, indepartandu-le, pe pitipoancele cu care oricum nu aveam de ce sa-mi pierd timpul.
Si totusi, in dimineata zilei in care-mi aniversam trei decenii de viata, am simtit ca am atins un anume apogeu al existentei mele si asta imi dadea nu neaparat vreo emotie, ci mai mult o stare de satisfactie si de bine.
Parca pentru a marca acest apogeu, am avut inspiratia de a-mi invita cateva dintre fostele iubite la acea petrecere aniversara care se anunta de-a dreptul monstruoasa.
Cum preocuparile mele intelectuale dar si profesia in sine ma pusesera in relatie cu foarte multi oameni, am reusit sa am relatii bune cu multi dintre ei, folosindu-ma de amplul evantai de cunostinte feminine ca sa-mi imbogatesc permanent cuceririle amoroase, iar pe de alta parte, pentru a avea practic oricand companioni de pahar ori de discutie, alesi din atat de diversa, ca sa folosesc un eufemism, tagma masculina.
Era clar ca ma simteam bine, ca eram stapan pe viata mea si pe lumea pe care mi-o apropriasem cu usurinta ori cu straduinta, dar intotdeauna iesisem invingator si asta imi dadea un aplomb deosebit in tot ce faceam.
Ma simteam foarte tare!
Era o seara ploioasa de septembrie rece. Imi asteptam musafirii imbracat ca un lord, primisem deja nenumarate bunatati de la firma de catering de la care-mi placea sa comand, bauturile umpleau vitrina frigorifica, dulciurile stateau deja supraetajate, iar menajera, care facuse treaba toata ziua, isi pusese broboada pe cap si se pregatea sa plece.
Toata casa era luna. Locuiam atunci intr-o vila splendida, ce apartinuse candva unui var indepartat al uneia dintre iubitele mele si pe care ea il convinsese sa mi-o vanda mie, caci provincialul din mine voia sa stearga orice urma de posibil praf nearistocratic.
Voiam sa dau impresia unui adevarat gentleman, imi si inventasem de altfel un arbore genealogic nobiliar si cum intotdeauna noblesse oblige, banii mei fusesera investiti in asa fel incat sa alcatuiasca un blazon si o avere care sa-mi dea o aura de noblete si mister, asa cum ravneam inca din copilarie.
Poate ca aceste eforturi de a ma reinventa, ca aristocrat si nobil veritabil, aveau ceva de-a face si cu dorinta mea de a mari distanta dintre mine si restul lumii, pastrandu-mi singuratatea ca pe un atu la care nu voiam sa renunt.
Sau poate era doar un anume autism rezultat si din cine stie ce tara a personalitatii mele, dar si din eforturile fabuloase de autoeducatie si de autodisciplina la care ma supusesem ani de-a randul.
Invitatii mei se buluceau deja pe usile impozante ale salonului aproape princiar in care se dadea petrecerea, iar eu urmaream cu satisfactie toata acea fauna umana care sosea cu daruri uriase, pe care eu le primeam ca un nobil feudal caruia supusii ii aduc nu doar prinosuri de adoratie ci si daruri materiale care sa consfinteasca supunerea lor desavarsita.
Aberam, ce mai!
Ma simteam din ce in ce mai excitat de toata acea imbulzeala, poate ca si bausem cam mult, eu nefiind obisnuit sa fac asta, pentru ca ma feream de alcool, mai ales la intalnirile oficiale, de teama ca as putea sa o iau razna si sa spun cine stie ce adevaruri care trebuiau ocultate, din diverse motive.
Unii dintre amicii mei, iesiti pe balconasul rotund al foisorului cu care se mandrea frumoasa mea vilisoara, cred ca trasesera deja niste ierburi ori cine stie ce prafuri, pentru ca pareau a fi in al nu stiu catelea cer. Habar n-aveau de ei si de restul lumii. Nu degeaba se spune ca drogatii sunt „high”.
Eu nu consumasem nici atunci si nici de atunci incolo, niciodata, vreun drog, in primul rand pentru ca nu ma tentau in nici un fel si-i consideram tembeli pe cei care faceau asta, dar aveam si un alt motiv, practic identic cu acela care ma facea sa nu consum alcool. Dar alcoolul era prohibit pentru mine in imprejurari oficiale, in timp ce drogurile le consideram prohibite in mod absolut.
Muzica urla, lumea dansa, eu ma bucuram ca stau intr-un select cartier rezidential unde ceilalti sunt si ei in casele lor la o departare eleganta si sanitara, asa incat puteam savura fara probleme petrecerea mea destul de nebuna si cu un anume caracter de adio, de parca urma sa plec la razboi.
Ochisem deja vreo doua-trei femeiusti pe jumatate amortite de alcool, imbracate elegant dar provocator, pe care le dansasem cu evidenta intentie de a le simti trupul si pe care aveam de gand sa le explorez cu mai multa atentie dupa petrecere.
Imi invitasem si fosti colegi de facultate si actuali colegi de job, erau laolalta si artisti si diplomati si afaceristi, sportivi sau burtosi, rafinati sau nesimtiti, era o imbarligare de directii si de profiluri umane de te cruceai pur si simplu.
Doar eu tronam deasupra tuturor ca un mic dumnezeu si asta ma facea sa ma simt extraordinar.
La un moment dat, aproape de miezul noptii, dupa ce noi toti eram deja de cateva ore ambalati in muzica, bautura, mancare si pipaiala sinistra, se auzi soneria de la intrare, extrem de stridenta si clara, in pauza dintre doua bucati muzicale perverse.
Am coborat sa deschid si, spre surprinderea mea, in prag imi statea un cuplu de amici pe care si uitasem ca i-am invitat, insotiti de o fata sau femeie, nici nu stiam ce sa cred, cu un aer de o asemenea noblete si desavarsire incat am ramas mut pur si simplu, pentru mai multe secunde decat permitea protocolul in asemenea situatii.
M-am prezentat singur, desi nu era cazul, caci eu eram gazda si la mine venisera amicii, iar fata misterioasa a zambit cu oarecare condescendenta si m-a pupat usor pe obraz, naucindu-ma.
– La multi ani, iubite print! – spuse ea cu o voce insa destul de rece incat sa-mi vina sa-i spun diamantina.
– Multumesc, printesa! – am raspuns eu, folosind prima formula care-mi venise in minte.
– Ti-am adus bomboane, mi s-a spus ca esti pasionat de dulciuri si cum nu stiam ce dar sa iti fac, pentru ca nu ne cunoastem deloc, am crezut ca ceva dulce e cel mai potrivit! – spuse frumoasa cu ochii usor oblici, intanzandu-mi o cutie fastuoasa de bomboane extrafine, asa cum intr-adevar imi placeau mie.
– Oh, sunt impresionat, sincer! – am balmajit eu cateva cuvinte banale, neinspirate si prostesti, dar foarte potrivite cu modul in care ma simteam in acele momente.
Nu stiu de ce, dar simpla aparitie a Elenei, caci asa o chema pe frumoasa abia sosita, ma transformase subit din stapanul lumii in cel mai umil servitor al acestei misterioase aparitii.
Intre timp, ea se instalase pe un fotoliu de piele, isi insusise o scrumiera mica de cristal si fuma o tigara din aceea subtirica, maronie si mirosind a cirese. Parea incantata de tigara si privea cu o evidenta curiozitate la fauna umana atat de bogata si de diversa ce umplea salonul casei mele, reusind sa prinda cu privirea parca tot spatiul acela mare, ca de sala de bal.
Eram nauc. Nu reuseam sa-mi reintru in ritm, nu ma mai regaseam in propria-mi casa si la propria-mi aniversare, devenisem parca in mod straniu spectatorul propriului meu eveniment si aceasta rasturnare de perspectiva facuse sa-mi dispara tot alcoolul din cap si–mi limpezise creierul, ca printr-o magie.
Am incercat sa o privesc cu mai multa atentie pe Elena. Era imbracata intr-o rochie pe care eram sigur ca o vazusem intr-una sau alta din reviste, o rochie a carei eleganta provenea si din croiala si din material, dar mai ales din culoarea dulce, ca o spuma de capuccino.
Avea totul perfect asortat, dar ceea ce mi-a atras in mod special privirea au fost bijuteriile ei, eu trebuind intr-un anume fel sa ma specializez in domeniul giuvaergiei in efortul meu de a-mi crea un profil aristocratic.
Pe mana stanga, frumoasa Elena purta un inel cu trei briliante mari, iar pe inelarul mainii drepte avea doua inele, deasemenea cu briliante, albe si galbene. Cred ca privirea mea intarzia pe bjuterii din cauza emotiei intense pe care o simteam, atat de puternic incat, in momentul in care i-am privit fata, am simtit ca ajung la o febra de o mie de grade.
Trebuia sa recunosc ca nu mai avusesem niciodata vreun model feminin asa cum era ea, o roscata naturala cu parul bogat prins intr-un coc rasucit, cu ochii verzui, dar cu gene negre, poate naturale sau poate date cu mult rimel. Iar gura….
Nu mai gaseam cuvinte in minte. Buzele ei carnoase prindeau tigara intr-un fel care ma facea sa lesin. Nu mai stiam de mine.
Eram oare prea ametit de alcool? Eram atat de disperat dupa femei incat o noua aparitie putea sa-mi blocheze sistemul de autoaparare?
Incercam sa-mi mut privirea de la ea, sa nu ma creada vreun frustrat libidinos si sa-i repugne insistenta mea. Nu mai avusesem niciodata asemenea rezerve, trebuia sa recunosc.
Un vechi prieten, arhitect si rugbist, matahalos, haios si afemeiat, se apropie de mine si ma intreba:
– Batrane, ai ceva pus la cale cu puicuta cea noua sau ma dau eu la ea?
– Esti nebun? Nu vezi ca mi-au cazut ochii-n gura?
– Ei hai, ca tu mai ai vreo suta de gagici din astea.
– N-am frate, lasa-ma-n pace! Pe asta o vreau eu, n-o dau la nimeni! Ia din cele vechi!
– Dar ce, ba, e vreo masina cu tipla pe ea, de ti-au iesit asa ochii din cap? Da-te dracu’ de nebun!
Temandu-ma ca amicul meu, un cunoscut cassanova de Dambovita se va apropia de Elena, m-am dus eu direct la ea, invitand-o la dans desi bucata era pe sfarsite. Fata a fost destul de surprinsa, dar a zambit si a acceptat.
S-a terminat melodia dar eu nu i-am dat drumul. A inceput o alta, pe un ritm tembel, dar eu o tineam lipita de mine, cu o disperare care ar fi putut sa o sperie, dar pe care nu o puteam controla.
– Nu vrei sa ne odihnim putin, sa stam de vorba? – ma intreba ea delicata cand s-a terminat si a treia melodie.
– Bine, sigur. Iarta-ma ca sunt asa necioplit. De obicei ma dau mare domn, dar asta seara am dat-o-n balta!
– Nu-ti face probleme. E ziua ta, esti coplesit de emotie, implinesti o varsta venerabila! – spuse Elena cu umor, reusind sa ma faca sa ma mai relaxez putin.
Ne-am asezat alaturi pe o canapea si datorita finetii ei si a unei rabdari iesite din comun, Elena a reusit sa ma faca sa leg o discutie, in ciuda tensiunii din toata fiinta mea.
Se facuse aproape dimineata, invitatii incepusera sa plece si eu nu ma puteam desprinde de vraja acelei fapturi, de mirosul ei, de apropierea ei, de vocea ei.
Deodata, Elena se ridica in picioare si spuse ritos:
– Pot sa te intreb ceva?
– Bineinteles. – am spus eu frematand, cu convingerea ca urmeaza acel moment senzual care o transforma pe o necunoscuta in femeia care-si va desface trupul si sufletul pentru tine.
– Stii cumva care e diferenta dintre ortodoxie si catolicism din perspectiva mantuirii?
M-am uitat la ea ca la o extraterestra. Nici nu intelesesem de fapt ce voia sa spuna, dar totul era atat de departe de tot ceea ce putusem eu presuspune, incat cuvintele imi inghetasera in gura.
Am dat din cap a negatie, simtindu-ma idiot si neputincios. Atunci am realizat ca ramaseseram singuri, caci intre timp plecasera toti invitatii, care-si luasera ramas bun de la mine, in timp ce eu paream sa fiu la mii de kilometri departare.
Cred ca aveam o expresie ciudata si probabil destul de tampa, caci Elena ma privea, iar expresia ochilor ei s-a schimbat rand pe rand de la mirare la neincredere, de la teama la un anume fel de compasiune.
S-a ridicat usor, s-a apropiat de mine si, prinzandu-mi fata cu degetele ei fine, m-a sarutat pe gura lung, tandru, coplesitor.

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: