MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 12, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [4] – IERUSALIM

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:06 am

Fusese o iarna oribila, urata, umeda, improprie, capricioasa si stupida. La noi iernile sunt de obicei coerente, friguroase, puternice si sanatoase, dar asta fusese parca o iarna falsa, de imprumut si ne facuse sa ne dorim cu ardoare sa se termine odata, sa vina primavara, lumina, caldura, verdeata si gata!
Iubirile mele erau tot mai subrede, nu reuseam sa ma opresc la niciuna si parca teama mea de abandon crestea cu fiecare iubire, facandu-ma sa fug exact cand iubita mea credea ca m-a cucerit definitiv. Ei bine, tocmai acest definitiv parea sa ma sperie cel mai tare si sa ma determine sa-mi fac in graba bagajele si sa plec in cele patru zari, cu o dorinta de libertate uriasa, de parca m-ar fi tinut in cusca si in lanturi, nu in brate calde si iubitoare.
Eram un monstru macho sau doar un barbat sensibil, care nu putea sa se desprinda de traumele propriei copilarii, de teama de a nu fi iubit, de spaima de a fi abandonat si lasat prada singuratatii? Nu stiam atunci si nu stiu nici acum.
Sunt multe cotloane in sufletul meu pe care ma feresc sa le cercetez, temandu-ma de suferinta ori preferand sa ma protejez prin simpla eludare a unor dureri pe care le stiu atat de bine dar pe care nu le-as recunoaste nici daca mi-ar pune cineva pistolul la tampla.
Viata mea era impartita intre iubirile trecatoare si jobul stabil, singurul care ma facea sa ma simt ferm si de neclintit, puternic si dominator. Aveam neaparata nevoie de acest sentiment al puterii personale si al dominarii situatiei. Nu faceam analize si nu ma intrebam de ce simt asa sau altfel, ci pur si simplu lasam existenta sa curga firesc, cu meandrele ei cu tot, pr ferand seninantatea si echilibrul unei situatii incerte ori periculoase.
Am preferat mereu lumina intunericului, optimismul pesimismului, coerenta incoerentei, armonia si seninatatea, in dauna discordantei si a depresiei. Dar la acel moment, de inceput de primavara, parca toate trairile, interioare ori exterioare, capatasera proportii hiperbolice.
Ma intorsesem doar de cateva zile de la Ierusalim. Fusesem acolo cu treburi importante, cu o delegatie guvernamentala, de politicieni si militari. Aveam o agenda foarte incarcata si cele cateva zile cat a durat aceasta deplasare oficiala mi s-au parut lungi ca niste saptamani.
Poate ca la Iersusalim timpul trece mai incet, pentru ca ingerul lui Dumnezeu are o trompeta magica si sufla in ea dilatand timpul. Nu stiu. In orice caz, acolo am simtit ca imi sunt extrem de cunoscute locurile, aerul, lumina, atmosfera, totul, de parca as mai fi trait candva pe acele meleaguri si spiritul meu le recunostea si se bucura.
Am profitat de o pauza de o ora si am mers la Zidul Plangerii. Eram insotit de un ofiter in civil care nu ma scapa din ochi si ma insotea absolut peste tot. A ramas respectuos in spatele meu, in timp ce eu ma apropiam de zidul miraculos, langa care erau sute de oameni care psalmodiau rugaciuni si cu degete tremurande strecurau biletele in crapaturile zidului, de parca ar fi existat in vreun fel posibilitatea ca Dumnezeu Insusi sa primeasca aceasta corespondenta.
Si crestinii au mostenit convingerea asta ciudata, ca-si pot scrie pe biletele dorintele si dandu-le preotului aceste biletele ar fi putut cumva sa ajunga la Dumnezeu. In fine, naivitatea oamenilor in materie de credinta este infinita si asta e trasatura pem care si mizeaza religiile, transformand mase de oameni maturi in niste insi cu o naivitate copilareasca, capabili de a accepta si crede aproape orice li se spune.
Stiu, veti spune ca spiritul meu critic este exagerat si ca e o piedica in calea comunicarii cu Divinitatea, dar eu nu am simtit niciodata ca ar fi asa, ci dimpotriva. Dar hai sa ne intoarcem la Ierusalim, la Zidul Plangerii, in fapt zidul Marelui Templu, un vestigiu al unei epoci stravechi in care credinta, iubirea si puterea se contopeau intr-un fel remarcabil.
M-am apropiat si eu de Marele Zid, zambind superior, avand probabil genul ala de expresie neincrezatoare pe care noi, oamenii moderni, ori postmoderni, o purtam pe figura ca pe o masca pe care am uitat sa o dam la o parte. Ajungand chiar langa zid, am simtit imboldul de a ma ruga, de a spune in gand ce-mi doresc ori ce visez sa realizez si, din obisnuinta omului educat de crestini care ating icoanele, am atins si eu zidul, caci nu aveam naivitatea sa pun vreun biletel intr-o crapatura sau alta.
Am intins deci mana si am atins zidul, cu ochii inchisi caci ma rugam si, deodata, tot corpul mi-a fost strabatut de un curent electric de inalta tensiune. Fusesem electrocutat si aruncat pur si simplu departe de zid de o forta si de o energie incomprehensibila. Eram speriat, uluit, cu ochii in lacrimi. Toti ceilalti credinciosi se oprisera si ei din rugaciune si se uitau la mine ca la un extraterestru. Mie imi tremura tot corpul dar nu ma puteam misca de acolo.
Atunci s-a apropiat de mine ofiterul care ma insotea si cu delicatete m-a atins cu bratul lui pe spate, facandu-ma sa-mi revin in simtiri. Am reusit sa ma misc si am plecat de acolo, cu intensa convingere ca am fost strabatut de o forta divina. Nu m-am putut stapani si, la dineul oficial, am invocat aceasta intamplare, iar unul dintre generalii israelieni, crescut in Maroc si probabil foarte credincios, m-a privit cu adanca intelegere.
Reintors in tara si avand cumva avantajul departarii, am redevenit mai sceptic si m-am gandit ca era probabil in interiorul portiunii de zid pe care am atins-o vreun instrument electric iar eu aveam probabil mana umeda, sau era ceva mai complex. Am elaborat chiar o intreaga teorie in legatura cu o roca de provenienta cosmica, despre care mi se parea ca citisem nu stiu pe unde ca ar fi fost fragmentata si impartita intre marea piramida din Egipt, un alt fragment s-ar afla le Mecca, incastrat in Kabba, iar al treilea ar fi fost pus la temelia sau in interiorul Marelui Templu de la Ierusalim.
Oricum, pe mine m-a schimbat radical intamplarea aceea. Am devenit mult mai prudent in a-mi afisa spiritul critic in legatura cu credinta, ba chiar am ajuns la concluzia ca e multa stupiditate, ignoranta si aroganta in aceasta atitudine asa-zis critica.
Sigur ca orgoliul personal m-a impins sa interpretez aceasta intamplare ca pe un semn pe care Dumneze Insusi, sau Cosmosul, Natura, Destinul, mi-l dau mie direct, facandu-ma atent la misiunea mea pe acest pamant.
Cand m-am intors, ma simteam epuizat sufleteste si energetic, asa ca m-am dus acasa la mama Yana, sa ma lecuiasca ea cu o ciorba de loboda si cu sarmalute, cu papanasi garnisiti cu smantana dulce ori cu clatite cu branza si stafide.
Aveam nevoie sa regresez intr-o varsta anterioara, ca sa ma simt inocent si protejat, ca sa uit de responsabilitatile pe care trebuie sa mi le asum. Stiam insa ca va dura putin aceasta fuga de realitate si de soarta si ca in curand avea sa ma prinda din nou valul inspumat al oceanului meu existential.
Intors in capitala, aveam sa aflu ca secretarul meu murise intr-un tragic accident de masina, un accident ramas completamente neelucidat, dat fiind ca se produsese pe la ora doua noaptea, undeva intre Bucuresti si Ploiesti, iar despre el se stia ca era genul de om care nu s-ar fi ridicat din pat dupa ora unspe seara nici pentru a salva lumea.
Ce cautase Grigore, caci asa il chema, pe soseaua Bucuresti-Ploiesti in acea noaptea fatidica la o ora neverosimila pentru el, care era un om cu un program de somn atat de exact incat era de neconceput ce anume l-ar fi putut atrage acolo. In afara de asta, nu se stia cine il lovise, caci faptasul fugise de la fata locului, iar dupa urmele de cauciucuri nu poti afla numarul masinii ori cine era la volan.
Chiar scena accidentului era suspecta spuneau medicii legisti, caci, credeau ei, ranile lui nu corespundeau cu pozitia in care fusese gasit cadavrul.
Primul-ministru ma chema in biroul lui si-mi spuse:
– Te rog sa nu faci tam-tam in legatura cu accidentul lui Greg, desi stiu ca-ti place la nebunie sa-ti dai cu parerea, dar acum nu e cazul.
– De ce-as face asta? Nu eram aici si nu stiu nimic despre ce a fost.
– Lasa, ca te cunoaste o lume intrega si stiu toti cat de bun esti la elaborat teorii despre orice. As vrea sa ramana intre noi, ca secret absolut. Vreau sa stii ca am fost informat ca Greg avea legaturi cu un serviciu strain de informatii si orice comentariu din partea noastra ar fi complet neavenit.
– Cine? Greg? Nu se poate!
– Stiu cum te simti. A fost si prietenul meu si mi-e greu sa inteleg situatia, dar nu ne putem expune inutil. Pot sa contez pe tine, nu-i asa?
– Bineinteles.
Am iesit din biroul primului ministru cu o senzatie de vertij, cu sentimentul ca nu mai inteleg nimic si pe nimeni. Dar nu era treaba mea sa fac speculatii pe tema asta.
La mai putin de o saptamana de la acest eveniment oribil, m-au anunatat ca am fost desemnat sa conduc o delegatie speciala care mergea in Israel si ca numele meu a fost solicitat special de catre un celebru general al departamentului de aparare de acolo.
Ochii negri si stralucitori sai frumosului marocan imi venira in minte. Am avut un fel de presentiment ca ceea ce mi s-a intamplat la Zidul Plangerii va ramane perpetuu in mine si va avea o influenta pregnanta asupra a tot ceea ce avea sa se intample in sufletul meu si in viata mea.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: