MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

December 17, 2011

LACRIMI – parabolă

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 2:35 am

Între soții Antonov nu mai era de mult nici un fir de iubire, dar interesul financiar îi făcea să fie solidari în conducerea firmei lor comune. Dintr-o mică firmă de familie, care dintr-un apartament de bloc făcea legătură între cei interesați de anumite obiecte și producătorii de resort, firma lor ajunsese în zece ani la o cifră de afaceri comparabilă cu a unei fabrici de automobile.

      Vladimir și Ania aveau și un băiețel, deja școlar, a cărui afecțiune și-o disputau cu ferocitate, adversitatea lor devenind astfel din ce în ce mai încrâncenată. Se iubiseră cândva cu pasiune, dar o pasiune scurtă, ținând mai mult de trup decât de suflet, așa încât atunci când Ania deveni mamă, soțul ei nu mai vedea în ea o femeie iubită, ci doar un obiect casnic, de a cărui utilitate nu era foarte lămurit la început.

       Din bărbatul tandru și fermecător de la începuturile poveștii lor nu mai rămăsese nimic, nici măcar rutina vreunui gest mecanic de mângâiere, așa cum faci cu un animal de casă. De partea cealaltă, Ania cea drăgălașă și dulce și răsfățată se transformase într-o femeie aspră, cu vocea poruncitoare și cu un interminabil chef de ceartă. Acum însă era în pericol firma lor, amenințată de guvern că va fi scindată și împărțită între mai mulți acționari, așa încât făcură în mod spontan front comun.

 –      Ce-și închipuie nemernicii ăștia de la guvern că le vom da rodul muncii noastră, al sacrifiiilor noastre așa, pe degeaba? Dar ce suntem noi, asociație de caritate?

 –      Păi da, frate, auzi! Cică e inadmisibil că o singură firmă familială să aibă asemenea profituri uriașe, de parcă nu le-am fi făcut noi, ci ni le-ar fi dat ei și noi am stat doar degeaba, la cerșeală!

 –      Nu știu cum dracu fac ăștia de nu se mai satură de luat, că bugetul îl sug, taxele la fel, șpăgile curg tot la ei în conturi…  numai noi cât le-am dat limbricilor ăstora! – tună și fulgeră Vladimir.

 –      Lasă dragă, că și eu câte neveste de demnitari am cărat cu mine la Paris, la Milano, la Londra, de-am îmbrăcat toate tzoapele de la cele mai renumite branduri! mi se face greață când mă gândesc! – adăugă și Ania cu lacrimi de furie în ochii ei minunat de albaștri.

         Chiar în seara aceea însă, amândoi s-au supus cerințelor guvernului, au alcătuit un consiliu de administrație și au băgat o mare parte din firma deja gigantică pe un consorțiu alcătuit dintr-o mulțime de firme off shore, create sigur în străinătățuri și cu sediul în diverse insule exotice, ei fiind în spatele acestor misterioși acționari anonimi. De fapt, toți cunoșteau șmecheria, dar cum la fel făceau și ceilalți, guvernul se prefăcea că îi crede și că firma va avea acționariat multiplu, cu investitori străini și că ei, Antonovii, nu vor fi decât niște administratori loiali!

        Minciuna ajunsese în toată țara o politică oficială, nici nu mai era cazul să se ascundă sau să se streseze. Cine nu știa să mintă,  gata, veneau urgent procurorii dirijați de sus, de la Nașul mare și-l săltau pe respectivul, băgându-l la zdup ca infractor periculos! Frumos de tot, cu televiziuni la poartă, cu tot tacâmul! Între puterea politică și cea a unor Antonovi deveniți prea tari se ducea un război greu, de mai mulți ani  și încă nu se știa cine va câștiga.

         Numai bieții oameni obișnuiți, cu familii amărâte, își duceau de pe o zi pe alta necazurile, fără să aibă problema conflictului afectiv pe care-l aveau Vladimir și Ania și cu atât mai puțin nu duceau grija grea a unei firme de miliarde, grija unui bănet prea gogonat, care să supere guvernanții! Deci, s-ar putea spune că ei erau fericiți, săracii! Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, spusese Cristos și fiecare moment al istoriei i-a dat și-I dă necontenit dreptate!

         Între timp, băiețelul Antonovilor, exasperat de atmosfera de ură din familie, fugise de acasă, luat de niște elevi mari care se duceau la munte să facă alpinism. Neștiind nimic despre băiat, Ania și Vladimir aflară cu stupoare că e de negăsit și începură cu presiuni pe poliție, pe salvamontiști, pe directorii școlari, pe toată lumea. Copilul lor era, simțeau ei așa, în mod instinctiv, în pericol și nu-l putea ajuta nimeni ! Însă, în ciuda urletelor înfuriate sau disperate ale celor doi părinți, nimeni nu a putut lua legătura cu copilul.

        Doar o familie, a unuia dintre elevii mari, a aflat de ce au plecat cei din  grup la munte și știau cu aproximație cam  pe unde ar putea să înnopteze. Lanțul relațiilor sus-puse funcționa perfect, dar în cazul ăsta nu prea mergea ca la afaceri. Copiii erau de negăsit, pentru că nu ajunseseră la nici o cabană din zonă și nici nu puteau fi văzuți din elicopterul cu care Vladimir Antonov se și dusese în recunoaștere.

        Era o noapte neagră și urâtă, cu luna scunsa de nori și cu o atmosferă sumbră, ca o presimțire rea. Începuse și ploaia și căutarea devenise imposibilă. Lăsară totul pentru a doua zi în zori, dar nici căutările ulterioare nu dădură vreun rezultat. Parcă-i înghițise pământul pe copiii ăia, cu bocanci cu tot! Foarte târziu, în noaptea următoare, Ania primi un telefon de la mama unuia dintre elevii mari. Femeia plângea și printre suspine spuse că i-a fost găsit băiatul zdrobit de o stâncă și că nu știe despre ceilalți.

 –      Vladi, Vladi, scoală-te, hai să căutăm baiatul! – strigă Ania cu glas răgușit.

       Vocea cu care-l trezise pe Vladimir nu mai era a Aniei, doamna cea învățată să comande, ci era vocea disperată a unei mame care presimte ceva cumplit în legătură cu puiul ei. Vladimir s-a urcat în elicopter iar Ania a pornit să colinde spitalele. Abia spre dimineața următoare a dat de un doctor de la urgență care i-a spus că i-au fost aduse trei corpuri de adolescenți, dar aflate într-o stare de asemenea distrugere fizică încât nu crede că ar putea fi recunoscuți.

     Înainte însă ca Ania să înceapă să urle de durere, doctorul îi spuse că în sala de operație mai era un copil, pe care încercau să-l salveze, deși șansele erau minime. Doctorul nu știa cine era copilul și nici nu putea să intre acolo, așa că o sfătui pe Ania să aștepte terminarea operației pentru a-l vedea.

       Numai Dumnezeu știe cum au trecut cele vreo două ore, până când au ieșit doctorii, cu fețele desfigurate de oboseală. Între timp sosise și Vladimir și amândoi Antonovii se repeziră la doctori cu niște figuri deformate de plâns.

 –      Nu știm cine e copilul, dar…. trăiește! – asta a fost tot ce a mai putut să îngaime doctorul care-l operase.

      Când targa pe care era copilul a fost scoasă din sala de operație, cei doi s-au aruncat  în genunchi să-i vadă fața.  Era, ah….  era chiar băiatul lor și soții Antonov inzbucniră în hohote de plâns, îmbrățișându-se spasmodic, în timp ce copilul operat era dus la reanimare!

Advertisements

1 Comment »

  1. […] la patinoar: cella   maria barbu   ulise  zamfir  oana  vania  iulian ragnar  leonard florentina tony marius  adrian voicu  […]

    Pingback by desenez o câmpie de gheaţă | absolut obişnuit — December 17, 2011 @ 9:10 am


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: