MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

December 13, 2011

FORMĂ, FUNCȚIUNE, CONTEXT ȘI SEMNIFICAȚIE

Filed under: Arhitectura,Cultura,Semiotica — Maria Barbu @ 10:23 pm

În arhitectură, forma se prezintă sub două aspecte esențiale. Primul aspect este acela al formelor arhetipale sau fundamentale, care apar în obiectele de arhitectură din toate timpurile. Arhetipurile formale sunt cele mai perene și cele care permit chiar și unui ochi neavizat să deceleze o construcție ca fiind arhitectură și nu un conglomerat aleatoriu de materiale. Formele arhetipale sunt prezente în analiza semiotică a arhitecturii ca simboluri formale arhetipale. Felul creativ în care arhitectul le utilizează și le emfazează este cel care dă analizei semiotice posibilitatea de a le surprinde bogăția de semnificații și să dezvăluie intențiile stilistice ale autorului.

Există și interpretarea conform căreia elementele formale arhetipale ale arhitecturii sunt de fapt elementele fundamentale, adică pereții, acoperișul, coloanele, podeaua, deschiderile, ceea ce este corect, atât fizic cât și în sensul în care formalul arhetipal este formalul simbolic!

Pentru că este suficient să schițezi câteva elemente simbolice cum sunt cele enumerate mai sus ca să coagulezi deja semnificația unei case, a unui edificiu.  Un pătrat cu un triunghi deasupra și niște decupaje dreptunghiulare sau  niște linii verticale și un semicerc, toate acestea fac parte și din geometria sacră arhetipală și din geometria formală a arhitecturii.  Tot ele sunt cele care coagulează cel mai rapid schema simbolică a unei compoziții arhitecturale.

Al doilea aspect formal al arhitecturii îl reprezintă formele decorative sau ornamentale,  adică acele elemente formale care pot să lipsească  fără să pericliteze în mod esențial construcția, dar a căror prezență și armonie sau dizarmonie dă coloratură de stil limbajului arhitectural.  Am utilizat aici termenul  decorativ în sensul în care era folosit în latină încă de Aristotel și mai târziu de Vitruvius, ca decorum, adică element apropriat scopului edificiului respectiv, dar punându-l în ecuație cu termenul ornamental devine deja un surplus, ceva care poate fi utilizat în sens retoric, stilistic.

Dacă formele fundamentale intră categoric în relație directă cu funcțiunea, formele decorative sau ornamentale sunt oarecum independente de această servitute.  Se știe că până la funcționalismul doctrinar al modernismului, problema funcțiunii nu intra în nici un fel în estetica  arhitecturii, tot așa cum nu se punea problema elementelor tehnologice constructive în analiza estetică a unei opere de arhitectură.

În analiza frumosului arhitectural, esteticienii au luat și iau în considerație   elemente legate de formă, proporții, armonii și corelații între elemente, suprapuneri de limbaje și de semnificații, eludând însă foarte multe elemente funcționale, contextuale și chiar simbolice și retorice, fără de care nici un fel analiză nu mai poate fi una semnificativă.  Semiotica recuperează însă acest deficit prin analiza conotativă.

Sigur că au existat și momente de revelație, în care relația dintre expresivitatea formală,  semnificația simbolică și realitatea concretă s-au dezvăluit într-un mod spectaculos. Dacă în  teorie forma și funcțiunea pot fi analizate separat, în realitatea concretă relația dintre formă și funcțiune este practic inseparabilă și indestructibilă. Rolul lor însă poate fi diferit. Pot avea o pondere egală, dar există numeroase cazuri în care forma și funcțiunea au o pondere diferită.

Dacă în modernism funcțiunea prevala categoric asupra formei, în arhitectura actuală,  mai mult decât în orice altă epocă, există o asemenea enormă emfazare retorică a expresivității formale, în spirit postmodernist, încât funcționalitatea pare că aparține mai mult aleatoriului.

Funcțiunea poate ajunge și în situația de a dicta forma, participând direct la expresivitatea retorică a acesteia, așa cum se întâmpla în arhitectură modernistă, sau căpăta mai mult un accent secundar, regăsindu-se în culisele obiectului de arhitectură, ca în postmodernism, iar analiza denotativa nu are voie să eludeze acest aspect, nivelul funcționalității fiind extrem de important în orice analiză a arhitecturii, fie aceasta estetică, semiotică sau poetică.

În Poetică arhitecturii, am afirmat că există cinci niveluri obligatorii de referință: nivelul materialității, nivelul funcționalității, nivelul contextualității, nivelul estetic și nivelul poetic.

Din aceste cinci nivele decelabile într-o analiză, trebuie să spunem că primele trei sunt utilizate de analiză semiotică denotativă, pentru că se referă la elementele fundamentale ale limbajului arhitectural și a felului în care acesta răspunde la o realitate dată, într-un mod creativ particular, în timp ce ultimele două nivele țin desigur de analiza conotativă, pentru că ele aduc în prim plan elemente de percepție și receptare, de trăire și interpretare a arhitecturii, care țin de cel care contemplă și care depind eminamente de nivelul de cultură al acestuia.

Am apreciat că nivelul poetic este superior celui estetic, pentru că nu se raportează doar la frumusețea formală ci și la conținuturile spirituale și la trăirile sublime ce nu pot fi explicitate de estetică.

Dacă ne referim însă la nivelul oarecum ingrat al funcționalității, din perspectiva analizei semiotice însă, funcționalitatea nu mai apare neapărat ca participantă directă la formularea retoricii formale ori simbolice, ea coroborându-se cu elementele tehnologice, împreună cu care reușește să susțină, dar în subsidiar, formularea expresivității. Cu excepția arhitecturii sacre sau a celei administrative.

Am putut regăsi, tot în subsidiar, funcționalitatea atunci când am definit cele cinci sfere, configurate de spațiul arhitectural. (vezi Poetica Arhitecturii – Maria Barbu)

Și totuși, în realitatea curentă, funcționalitatea apare oarecum în prim plan, intrând însă în ecuație cu elementul economic și financiar, care sunt extrinseci arhitecturii. Dar nu trebuie uitat faptul că funcțiunea este de foarte multe ori, ca să nu spun întotdeauna, cea care determină în mod fundamental conceptul creativ al unei opere de arhitectură, fiind dealtfel element intrinsec al acesteia.

Chiar și pentru un magician precum Calatrava, e o diferență vizibilă între o gară și un aeroport, ceea ce subliniază magnific valoarea funcțiunii! Sigur că în forma gării vom remarca prezența elementelor formale simbolice, specifice universului arhitectural al acestui creator, obsesia coastelor, care trimit la miticul Leviatan și la eroicul Iona, omul care reușește să iasă din pântecele monstrului! Superbă metaforă! La aeroport însă vom găsi și aripi!

 

 

 

 

 

Santiago Calatrava – la Gare de Lyon

 

 

 

Santiago Calatrava – Aeroportul din Denver

Aici intervine legătura, de data aceasta directă, între funcționalitate și inspirație, iar inspirația, adică ideea inițială a unui proiect, este baza conceptului. Asta se știe și trebuie acceptat că atare. În nici un caz nu putem eluda creația, arhitectura fiind, înainte de orice, o artă ce are la bază un act creator, care constituie nucleul însuși al conceptului. Nivelul estetic al interpretării unui obiect de arhitectură privește tocmai această dimensiune creativă, artistică, în timp ce nivelul poetic privește trăirea.

Atunci unde situăm analiza semiotică? Așa cum afirmam și anterior, cred că analiza semiotică trebuie să aibă în vedere toate celelalte niveluri, pe care le parcurge în cadrul acelei părți care definește analiza denotativă. În cadrul acesteia trebuie văzut și materialul și funcționalul și contextualul, ca și elementele compoziționale care răspund acestora.

Abia în partea de analiză conotativă sunt decelate  modalitățile estetice în care autorul a răspuns la cerințele obiective și impactul intelectual și estetic al respectivei realizări artistice. Și, desigur, tot în analiza conotativă ar putea fi amintită și poetica, trăirea pe care o induce respectiva operă de arhitectură în privitor și, tot aici, se fac analogiile pe care cel care face analiza le are în funcție de propriul său univers intelectual și cultural, în funcție de propria personalitate și competență. Tot aici se face analiza retorică și simbolică, desigur în funcție și ea de ariile accesibile celui care analizează!

Scriam în paginile anterioare despre înlocuirea conceptului de adevăr cu cel de verosimilitate, fapt care a dus la devieri de interpretare a tuturor artelor, inclusiv a arhitecturii. Dacă moderniștii făceau apologia adevărului în arhitectură, accentuând pe o anume sinceritate frustă în utilizarea materialelor și pe relația directă care se stabilea între formă și funcțiune, eludând elementul de expresivitate estetică, devenită superfluă , postmoderniștii au negat acest adevăr de tip modernist, ignorând faptul că adevărul mai înseamnă și semnificație și conținut intelectual, moral și spiritual.

Ei au înlocuit pur și simplu adevărul cu verosimilul, ceea ce transformă în fals multe dintre relațiile ce privesc fiecare nivel în parte al analizei unui obiect de arhitectură. În paginile anterioare, am făcut analiza relației dintre semiotică și teoria proxemică, care înseamnă acceptanța sau non-acceptanța unei apropieri  de persoane sau obiecte și am accentuat faptul că pentru opera de arhitectură proximitatea, sau contextul, este o condiție esențială.

Contextul îl face pe arhitect să își lărgească aria de analogii și chiar inspirația să preia ecourile formale, dar și tradiționale, istorice ori spirituale ale unui sit anume, ale unui context aparte!

Care e diferența de semnificație în funcție de diferențele de raportare la material, la funcțiune, la context? Sunt diferențe semnificative. În funcție de material de exemplu, semnificația poate fi una specială sau una comună. Când Frank Gehry a învelit Muzeul Guggenheim din Bilbao în titanium, nu cred că a fost doar pentru că materialul este hiper-rezistent, ci această hiper-rezistență a titaniumului transformă muzeul în acea corabie ideală, care va străbate eternitatea, purtând în pântecele ei operele de artă care, deși pieritoare ca material, sunt eterne ca valoare!

 

 

 

 

 

 

Frank Gehry – Muzeul Guggenheim din  Bilbao

În raport cu funcțiunea, am dat cele două exemple din opera lui Calatrava, gara și aeroportul, unde frumusețea formală se construiește pornind de la un nucleu conceptual, în care funcționalitatea este definitorie. Locuințele își axează frumusețea formală pe un concept în care locuirea ca definire psiho-socio-filosofică și existențială se suprapune cu funcțiunea, în așa fel încât arhitectul poate interveni în însuși modelul de viață al celor care vor locui în respectiva casă, îmbogățind-o și dându-i valențe estetice, culturale și spirituale superioare.

O casă modernistă minimalistă își obligă locatarii să își remodeleze existența într-o direcție de epurare și de purificare gestuală, iar conceptul de locuire într-o astfel de casă pune problema unor raporturi severe, serioase și pure cu propriile habitudini și cu propria existență. Se simte aici sobrietatea japoneză și modul de viață auster și riguros! Îmi place această puritate aproape monahală a spațiilor, care fac din definirea celor cinci cercuri despre care vorbeam într-un capitol anterior să se redefinească, sfera personală fiind atât de perfect epurată și de sobră, încât pare imposibil să se întâmple ceva lipsit de morală în astfel de spații!

Iar în raport cu contextul, este clar că într-un fel se configurează o operă singulară, cum este o vilă sau chiar o clădire sacră, care nu se raportează la context decât în mod excepțional, în timp ce clădirile laice fac asta permanent. În ce fel se poate raporta la context arhitectura sacră? Poate la natura văzută ca și context, așa cum face Tadao Ando cu Biserica Luminii (Church of the Light) din Osaka. Numai o inspirație divină îl putea conduce pe Tadao Ando spre o asemenea perfecțiune! Atâta puritate, atâta desăvârșire emană această operă de arhitectură, încât simți cu adevărat că acea cruce făcută din Lumină este Prezența Divină!

 

 

 

 

 

Tadao Ando – Church of the Light- Biserica  Luminii

 

Criteriul contextului funcționează mai ales în textură urbană, și   e sigur că Pei a știut ce înseamnă a pune o piramidă de sticlă în mijlocul Parisului, dar a vrut să șocheze pe de o parte și să atragă atenția asupra unui monument ce se încărcase de tristeți vetuste, cum era cazul Palatului Luvru.

 

 

 

 

 

 

 

Când a fost conceput cartierul Defence s-a simțit nevoia unei prudențe față de imaginea definitorie a Parisului și a fost construit ca o alveolă separată a marii metropole, de care este legată prin Marea Poartă, sau Marele Arc, ca și când această ar face trecerea dintre două universuri diferite, ceea ce, în bună parte, chiar este adevărat!

 

 

 

 

 

 

 

Sunt două istorii diferite, două stiluri diferite, două imagini ale umanității!

(fragment din cartea ” SEMIOTICA ARHITECTURII sau Arhitectura ca filosofie a Libertății”)

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: