MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 26, 2011

MIRACOL – parabolă

Filed under: Fictiune,Parabola — Maria Barbu @ 2:59 am

Se apropia Crăciunul și încă nu dăduse nici o ninsoare, de parcă undeva în cer se produsese un blocaj și creierul cosmic uitase anotimpul. Era o vreme urâtă și murdară, rece și lipsită de orice fel de freamăt. Tot ceea ce știa Natasha despre magica apropiere a Crăciunului era acum contrazis cu răutate parcă și cu o teribilă negare a sărbătorii.

        Strângându-se mai bine în haina scurtă de blană,  Natasha își stăpâni cu greu un fior rece care îi tăia parcă niște vertebre, făcând-o să se simtă ca o papușă dezarticulată.

–      Doamne, ce vreme urâtă și rea! O să ajung acasă și o să scot din dulap cutiile cu globuri și beteală pentru brad, deși mai sunt câteva zile până când o să-l împodobim de-adevaratelea, dar am neapărată nevoie de sclipirile acelea jucaușe, ca să-mi luminez sufletul.

     În casa doctorilor Zenoviev nu fusese niciodată atâta liniște înaintea Sărbătorilor.  Acum însă părinții Natashei erau plecați în străinătate, la un congres medical, iar îngrijitoarea casei, care făcea și oficiul de bucătăreasă, era bolnavă tare, doborâtă la pat de o viroză de care nu mai putea scăpa. De-aceea din casa lor nu venea binecunoscutul miros de cozonaci ori de varză călită, așa cum era de obicei înainte de Crăciun.

          Doctorul Zenoviev făcuse câteva operații revoluționare și acum era invitat peste tot în lume, să explice cam ce găsise el în viscerele celor pe care îi scăpase de niște tumori maligne considerate letale, dar care dispăruseră cu desăvârșire sub bisturiul lui Lev Zenoviev. De când devenise ateu, deși nu-și dorise deloc asta, doctorul nu mai avuesese parcă nici o tragere de inimă pentru casă și familie, pentru nevasta lui cea frumoasă ori pentru Natasha, unica sa fiică.

          Deși era deja un bărbat matur, trecut de cincizeci de ani, doctorul nu crezuse că i se mai poate întâmpla ceva atăt de neprevazut cum era pierderea credinței. Se întâmplase brusc, în timp ce opera o fată venită dintr-un sat de munte, și care, crezând că e însărcinată, purtase cu mare grijă și cocoloșise în trupul ei o tumoare perfidă, care creștea asemenea unui foetus. În timp ce o curăța pe biata femeie de sinistra ei sarcină, doctorul începuse să se certe în gând cu Dumnezeu, căruia îi reproșa că poate lăsa să se intâmple astfel de lucruri.

         Și pentru că Dumnezeu nu putea sau nu voia să ii răspundă, Lev renunță la credință, declarându-se din acea zi ateu și gata.

         Natasha nu îl înțelegea deloc pe tatăl ei. Când era mică îl vedea rar și dacă întreba de el, mama ori bunica îi răspundeau imediat că tata e doctor și e foarte ocupat să salveze viețile oamenilor bolnavi. Pentru Natasha, meseria tatălui ei o făcuse să creadă că a fi chirurg e la fel cu plecarea într-o cruciadă, că doar doctorul se luptă cu răul din bolnavi așa cum cruciații se luptau cu liftele păgâne!

           Între timp, Natasha, ea însăși studentă la medicină în anul patru, înțelesese că medicina e o cruciadă numai pentru anumiți doctori, care au această vocație a luptei cu răul fizic. Dăduse examen la medicină dintr-un fel de ambiție ori dintr-un fel de dorință de a se apropia de tatăl ei, deși înțeleapta de maică-sa, care era medic pediatru, îi spusese că nu există nici o cale de apropiere de acel om.

          Dar Natasha nu punea prea mare preț pe ce spunea mama ei, pentru că se învățase de când era mică de tot ca maică-sa să o trateze pentru bolile copilăriei, să îi dea medicamentele făcându-i un program special, personalizat și făcând-o să aibă impresia că medicina pe care o practica mama era ceva domestic, în timp ce medicina pe care o practica tata era ceva eroic!

          Nici nu-și dăduse prea bine seama când și-a schimbat totuși această părere, deși nu îndrăznise să și-o schimbe chiar complet. Mama ei reușise să pună la punct un tratament pentru copiii atinși de boli grave, cum ar fi reumatismul infecțios și îi trata cu o ușurință și o jovialitate care te făceau să crezi că nu există nici un efort în munca ei și nici o oboseală, deși avea lungi perioade în care muncea și câte 20 de ore pe zi.

      Acum plecase cu soțul ei la acel congres pentru că aveau fiecare ceva de spus acolo, iar Natasha rămăsese bosumflată acasă. Abia ajunsă în pragul casei enorme, Natasha simți în nări aroma de scorțișoară și de cozonac proaspăt scos din cuptor.

       Descuie ușa în fugă și se repezi la bucătărie, crezând că are iluzii olfactive dar în fața sobei de faianță trona mama Zoia, bucătăreasa, cu mânecile suflecate și mâinile băgate în vasul mare de aluat și cu obrajii înroșiți de căldură. Se vindecase ca prin minune, nici ea nu știa cum, și parcă o voce din piept îi spusese să se ducă la casa Zenovievilor și să le faca niște cozonaci de Crăciun cum numai ea știa să facă.

–      Doamne… mamă Zoia, ce minune că te-ai înzdrăvenit! Eram așa de suparată că o să fie un Crăciun urât și parcă fără binecuvantare … ce bine-mi pare că ai venit, ești un înger!

–      Nu-s înger, fată dragă, că nu-s îngerii așa de grași ca mine! Dar îs o bucatareasă strașnică! Acuma stai cuminte că mi se ard cozonacii! – spuse dolofana bucătăreasă, trebăluind cu pricepere.

        Natasha se duse in living, fredonând fericită și desfăcu larg una dintre ușile glisante ale dulapului untuliu, mare cât perete. Acolo țineau ei decorațiile și globurile și tot ce aveau pentru bradul de Crăciun. Veselia fetei parcă făcea și mai strălucitoare sutele de globuri de toate culorile care umpleau multele cutii, rod al unor străduințe artistice ale Natashei, care tenta în fiecare an câte un design aparte pentru pomul de Crăciun. Pusese într-un an numai globuri mov și beteala lila și argintie, altădată globuri maronii și de culoarea cuprului cu beteală aurie și brun-roscată… și tot așa.

       Natasha puse muzică și dansând ușor, cu mișcări feline, desfăcea din cutii și selecta pentru acest Crăciun numai globurile de culoarea vinului rubiniu și beteala cu un auriu greu, profund, ca aurul vechi. Afară se întunecase și sunetul telefonului mobil o scoase din reverie cu o anume brutalitate.

        Spre uimirea Natashei era tatăl ei cel care o sunase, ca să îi spună că se vor întoarce chiar în ajunul Crăciunului, cu un avion de după-amiază.

–      Aveti grijă să nu vă ciocniți în aer cu sania lui Moș Crăciun! – glumi Natasha, care era atât de bine dispusă, cu tatăl ei, ceea ce se întâmplă extrem de rar de altfel.

–      Naty… aș vrea să îți spun un secret… – șopti tatăl ei și Natasha deveni deodată foarte atentă și serioasă.

–      Ce e, tată, ce  vrei să-mi spui?

–      Copilă dragă, știi că eu mi-am pierdut credința și… am suferit pentru asta, dar….  Nu știu cum să-ți spun… aici, în munții ăștia ai Elveției, unde nici nu credeam că vine vreodată Dumnezeu, m-am întâlnit din nou cu El și ne-am împăcat … și asta mă face foarte fericit. Am primit și o medalie la congresul ăsta…. Asta voiam să-ți spun.

–      Bravo, tati, mă bucur așa de mult pentru tine… și pentru noi, de fapt, pentru că mama știi cât a suferit că tu vorbeai așa de rău de El…Tare mă bucur! – spuse Natasha emoționată și cu o anume uimire în glas.

       Se simțea de parcă i se luase o povară de pe suflet, o povară de care nici nu fusese conștientă, o greutate care îi făcuse viața mai întunecată. Natasha simți că îi vine să plângă și se duse la fereastră, dădu perdeaua la o parte și se uită, așa, cu ochii înlăcrimați, spre poarta grădinii din fața casei. Mai întâi nici nu realiza, dar apoi înțelese că afară ningea cu fulgi mari de tot și zapada se așternea moale și groasă, ca o dumnezeiască binecuvantare peste lume.

–      Doamne, Dumnezeule, ce frumos! Ce frumos!

     Fugi repede la bucătărie și, fără să rostească nici un cuvânt, o îmbrățisă strâns pe mama Zoia, care nici nu avea nevoie să știe ce s-a întâmplat. Îi era de  ajuns că fata era fericită și simțea că dincolo de bucuria ei era ceva mult mai înalt și mult mai minunat.

        În noaptea de afară se petreceau tot felul de mici miracole, cu fiecare stea de zăpadă și parcă stelele de pe cer se transformau în ceva umed și înduioșat, curgând pe pământ în mici fragmente de lumină albă și pură. Părea că zăpada nu era doar o simplă zăpadă ci un fel de mântuire și binecuvantare venită după multă suferință și după multă îndurerată căutare.

2 Comments »

  1. “Frumuşelul” Zinoviev nu era iubitul Marelui Lenin? :)))

    Comment by Mihnea Georgescu — November 28, 2011 @ 10:40 am

  2. Cel de aici nu are treaba cu Lenin, dar o fi vreun blestem al numelui si al pacatelor acestuia!

    Comment by Maria Barbu — December 4, 2011 @ 2:29 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: