NOI şi DUMNEZEU

oroarea acestei veri,

calamităţile zilei care curg mereu,

întotdeauna păgâni, tu şi eu,

fugiţi din Eden,

rătăciţii stăpâni ai unei iubiri interzise.

lumea aşteaptă darurile promise

dar zeii se ascund printre tâlhari.

îţi simt gura ca pe o viperă,

şoapta ca pe o lamă.

la gâtul meu sari

şi-mi deschizi sângele

şi mi-l desfaci în petale de bujor.

tu ştii că niciodată n-am să mor

şi poţi să-mi faci ce vrei.

lumină şi întuneric, diavoli şi îngerei,

ca nişte anotimpuri se succed şi se întrepătrund.

trăim un destin deschis,

pare chiar operaţie pe cord profund

şi nimeni nu mai înţelege nimic.

numai noi parcă zărim un pic

ceva din aripa lui Dumnezeu,

mai bătrân, mai păgân, mai îndepărtat

de această lume sinistră din care singur a plecat.

iubirea noastră

e o iubire tristă

şi vastă.