mă gândesc la nucul
din grădina bunicului,
la sentimentul de Eden,
la misterul cuprins în cuvântul grădină,
aproape la fel ca-n iubire,
are ceva etern.
aş putea să reiau lumea de la-nceput
şi să te caut în mine,
coastă din coasta mea,
să fiu eu cea dintâi, să fiu Eva
făcută de mână lui Dumnezeu,
şi să te stăpânesc.
cu biciul,
cu lanţul,
cu flacăra,
te-aş domoli, te-aş însângera
şi-apoi te-aş lăsa
să pleci.
oriunde.
numai că în grădină primordială,
nici măcar să fii liber nu poţi,
tot aşa cum în iubire
eşti ca un copac:
cu cât mai mult primeşti
cu-atât eşti mai sărac.
poemul asta spune adevarul despre lume, din pacate.
iar aici, am eu impresia ca (să fiu eu cea dintâi, să fiu Eva/făcută de mână lui Dumnezeu,/şi să te stăpânesc./cu biciul,/cu lanţul,/cu flacăra,/te-aş domoli, te-aş însângera/si-apoi te-aş lăsa/să pleci.) -> exprimi cat de superioara (spiritual, intelectual) te simti si esti desigur oricand si fata de oricine. iar partea asta e foarte interesanta 😀
Comment by Dana — March 14, 2010 @ 7:52 pm
@Dana draga,
ma bucur f mult ca ai interpretat partea asta a poemului in sensul figurat, ca dominare arhetipala!
Comment by Maria Barbu — March 14, 2010 @ 9:55 pm