violenţele gândului tău abrupt,
schemele abstracte,
rupte din cristal,
puteau să te ucidă.
mărunţită, stătea în tine, iubirea.
aproape docilă.
aproape grea.
dintre bolţi s-au despris îngeri noi,
aripi mari
şi un suflet plăpând.
peste gând
s-a adunat iar noroi
miraculos renăscând,
ca în clipa dintâi.
suntem iarăşi un chip. fir de nisip,
într-o stea.
şi, în pliul de carne,
sfidând parcă sateliţi şi antene,
reaprinsă,
minunea.
MariaBarbu Blog - IDEAL şi CREAŢIE 
Poezia asta imi da o stare de bine si impacare. 😀
Comment by Dana — July 16, 2008 @ 1:57 am
Ce frumos! Imi pare bine ca asta transmite poemul.
Multumesc mult, Dana!
Comment by Maria Barbu — July 16, 2008 @ 1:59 am
@Maria Barbu
Maria, iti multumesc! In poemul tau, am gasit raspunsul, cheia …. pentru sufletul cuiva. 😉
Sa ai o zi frumoasa, Maria! 🙂
Comment by Raluca — July 16, 2008 @ 9:52 am
@Raluca,
sunt teribil de incantata sa aflu ca poezia mea poate “descuia” realitatea!
Comment by Maria Barbu — July 16, 2008 @ 11:42 am
@Maria Barbu
Bonsoir, Maria! 🙂
Sa ma explic, nu vreau sa crezi ca am luat-o razna!
Maria, multumindu-ti inca o data, as vrea sa stii ca asa a fost sa fie, sa te citesc azi dimineata- la cafea, of course 🙂 – si sa ma ajuti cu randurile tale, sensibile dar extrem de precise. 🙂
Am reusit sa patrund, acolo unde nu mai speram. Simteam ca epuizasem toate “armele” . Era atat de simplu! 🙂
Comment by Raluca — July 16, 2008 @ 9:15 pm
@Raluca draga,
nici nu mi-a trecut prin cap sa cred asa ceva despre tine, ca ai fi luat-o razna! De altfel, atunci cand poti gasi adevaruri in poezie e clar ca esti un om iesit din comun, iar eu, poeta, ii iubesc pe acesti oameni!
Comment by Maria Barbu — July 16, 2008 @ 9:21 pm