MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 21, 2008

SINGURATATEA, LA MASCULIN – fragment de roman

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 5:20 pm

Abia intrase în club şi se aşezase pe scaun că se şi trezi înconjurat de tot felul de farfuzele, care mai de care mai şicoasă şi mai sexoasă. Îl apucă râsul la vederea duduiţelor care se căţărau practic pe el, cu o abilitate pe care nu le-o puteai bănui aşa, la prima vedere. Amuzat la culme, Sorin trase scaunele celelalte de la masă şi le rugă pe duduci să se aşeze. Chiar avea nevoie să-şi mai taie din singurătatea asta fără limite pe care şi-o impusese într-un bolnăvicios avânt de auto-flagelare.

De ce naiba să fie singur, când Elena continua să fie măritată, chiar dacă bărbatul ei stătea în ţară dar o lună-două pe an, şi, în ciuda a ceea ce declara cu dulcii ei ochi înlăcrimaţi, el nu credea că între cei doi soţi chiar nu se întâmpla niciodată nimic. “Poveşti de adormit copii tâmpiţi… şi eu care cred toate astea… eu sunt burlac, pot să fac ce vreau, să mă arunc în orice aventură vreau… să mă îmbăt… să fac sex cu cine-mi place… dar ea? Ea să fie cuminte şi să facă ce trebuie! Da!”

Sorin îsi comandă o tequila dichisită cu un strop de votkă, să simtă cum îi iau maţele foc şi să ardă dracul ăla afurisit din el, asta îşi dorea. Duduiţele se întinseseră peste masă şi pe sub masă, cu mare dexteritate şi începuseră să îl pipăie cu hărnicie, cerându-i însă şi de băut, dar şi nişte gustărele, că erau flămânde, munceau aici, nu glumă… Sorin făcu semn chelneriţei cu bikinei portocalii şi le dădu voie farfuziţelor să comande ce le trecea prin cap.

Muzica era dată la refuz, la mesele celelalte se sărutau unii cu o poftă de mâncare puteai spune, pentru că se devorau pur şi simplu. Trepida totul şi vibraţia pe care o avea scaunul de sub el îl făcea pe Sorin să se simtă şi mai dispus să cedeze băuturii, muzicii şi deliciilor tactile pe care i le ofereau fufuliţele. Era deja un carusel în el care se învârtea din ce în ce mai repede, simţea că îl strâng hainele, totul parcă era prea mic, în timp ce el se apropia de explozie…

… Sună telefonul prelung, de multe, multe ori, iar Sorin nu reuşea să se rupă din somnul ăla greu, bolovănos. Căută sub pernă, găsi scula argintie, sâcâitoare, şi văzu că e ora 13 şi apelul era de la Elena. Nu îi răspunse. Nu putea să se rupă din somnul de plumb, care-i rupea oasele. Se simţea ca după un meci de box, bătut, zdrobit, distrus. Nici nu-şi aducea aminte ce se mai întâmplase la club după ce se dusese cu “fetele” în spatele barului, nu ştia nici ce făcuse acolo, nici cum ajunsese acasă, nu mai ştia nimic. Se rupsese filmul undeva, între un blow job şi o imagine turtită parcă a unei blonde planturoase lângă o brună subţirică şi cu o mutră chinuită.

Dormi din nou, până noaptea târziu, şi se trezi doar ca să bea apă şi să se ducă la baie. Elena nu mai sunase, parcă ar fi simţit că Sorin al ei nu mai era al ei, că se pierduse undeva aiurea, între singurătate şi orgoliu, între dorinţă necontrolată şi asfixie cerebrală…. Lumini roşii şi vineţii îi ardeau pleoapele şi stomacul lui, revoltat, se revărsă. Sorin umplu vasul de toaletă cu ceva care mirosea oribil şi care avea o culoare de otravă… “Dacă nu mor nici acum, nu mai mor niciodată”, îşi spunea el, desfigurat de senzaţia de vomă şi de nemărturisitul sentiment de vinovăţie.

Undeva, la celălalt capăt al oraşului, Elena tremura sub cearşafuri. Avea febră, pentru că luase cine ştie ce viroză de pe undeva, simţea cum îi creşte temperatura şi cum imagini fierbinţi, şi la propriu şi la figurat, se învârteau deopotrivă în capul ei şi undeva, jos, în abdomenul inferior, acolo unde se coace viaţa. Avea frisoane şi prosopul ud pe care şi-l pusese pe frunte se uscase rapid…. Melodia frântă pe care o pusese la telefonul mobil se auzea aiurea, înfundat. Întinse mâna, ca prin apă, şi răspunse.

– Elena, ce faci? Ce-i cu tine? – întrebă precipitată vocea lui Sorin.

– Nu ştiu… mi-e rău… am febră mare…

– Vin la tine, fie ce-o fi, vin în jumătate de oră.

Elena închise telefonul şi căzu într-un fel de leşin… Sorin, acasă la el, nu ştia cum să se îmbrace mai repede. Simţea că făcuse ceva rău, că stricase echilibrul lumii şi al vieţii, se simţea criminal. “Fir-ar a dracului de singurătate, fir-aş al dracului de idiot!” Alergă la maşină, şi porni ca nebunul spre femeia a cărei viaţă i se părea cu mult mai importantă decât a lui însuşi.

(va urma)

Advertisements

January 20, 2008

CE-MI DOREAM SA FIU!

Filed under: Leapsa,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:56 pm

Asta e într-adevăr o leapşă simpatică, de fapt cel mai drăguţ tag pe care l-am primit până acum. Şi asta pentru că Mihnea Georgescu s-a gândit să dea amicilor această leapşă delicată, după ce s-a cam săturat de politică.

Ca să răspund la întrebarea “ce-mi doream să fiu cand eram mică?” va trebui să procedez la un excurs în memoria fetiţei care am fost… Am ajuns astfel la ziua fierbinte de august în care am împlinit 4 ani. Eram deja la mătuşa si unchiul meu, care mi-au fost mai mult decât nişte părinţi minunaţi, şi, cum deja începusem să citesc, – titlurile din ziar, – şi să scriu, – cu litere de tipar!- am şi fost declarată în mod oficial GENIUL familiei.

Dar nu a fost numai atât! Cel pe care l-am numit întotdeauna tata, deşi era unchiul meu, – şi asta pentru că Barbu, tatăl meu biologic, îşi luase zborul spre zări străine, – ei bine, tata a decretat sentenţios că eu voi fi EMINESCU. Şi cam ce credeţi că s-a întâmplat în sufleţelul meu? Vă spun imediat! Din acea zi – şi probabil până în ultima zi a vieţii mele – am ştiut că sunt şi voi fi întotdeauna POETĂ, ceea ce m-a făcut să mă străduiesc perpetuu la formarea mea ca atare, ca un creator de elită, în una dintre cele mai minunate arte din lume.

Când eram preadolescentă, pe la vreo 11 ani, am fost descoperită de profesori că scriu versuri şi, în scurt timp, am fost decretată Poetă cu majusculă, am început să public, nu doar în revista şcolii, ci şi în revista “Ateneu” din oraşul Bacău, mai apoi în “România Literară” şi “Luceafărul”. Foarte curând m-am simţit o profesionistă a acestei arte, am început să scriu zilnic şi premiile literare curgeau pur şi simplu. Premii ale concursului naţional “Tinere Condeie”, al revistei “Ateneu”, al revistei “Luceafărul”, etc, etc.

Deci, mi-am dorit întotdeauna să fiu Poetă şi asta sunt în mod fundamental. Poezia este pentru mine o formă de existenţă, este harul cu care m-a înzestrat Dumnezeu, este motivaţia existenţei mele pe acest pământ. Cât despre celelalte studii, de artă, de teologie, de simbolistică ori de leadership, – în care am reuşit un doctorat pe care l-am făcut cu pasiune, – acestea ţin de provocările existenţei, dar Poezia rămâne pentru mine Arta care mă defineşte, fiindu-mi intrinsecă aş putea spune.

În privinţa valorii creaţiei mele poetice, posteritatea îşi va spune cuvântul, mai mult decât contemporanii! Eu mă raportez permanent la Absolut, nu la elemente transiente. Aşa încât, atunci când scriu Poezie, între mine şi Dumnezeu nu se interpune nimeni şi nimic. Ăsta este adevărul meu, esenţa fiinţei mele, a vieţii mele, şi nu voi abdica niciodată de la asta!

January 19, 2008

APARENTA SI ESENTA ("Ce parem a fi si ce suntem")

Filed under: Dileme,Ideal,Lumea de azi — Maria Barbu @ 5:22 pm

Mi-a plăcut atât de mult această provocare, lansată de Corina Creţu, la care ţin în mod deosebit, încât m-a inspirat să scriu un articol special pe acest subiect. Niciunul dintre noi nu scapă de obligaţia de a face această opţiune fundamentală, trebuind să aleagă între aparenţă şi esenţă.

De altfel, cei mai mulţi dintre noi nici nu sunt conştienţi de această opţiune, ci doar acei câţiva care se străduiesc să îşi prelucreze personalitatea, să îşi construiască un destin, să dea semnificaţie trăirilor personale, ca şi întregii existenţe.

Aparenţa este imaginea pe care ne-o facem despre noi înşine, şi această imagine are repercursiuni atât asupra noastră cât şi asupra celorlalţi. Şi este aşa pentru că, pe de o parte, imaginea noastră despre noi înşine este bazată pe adevărurile noastre, pe care le ştim numai noi, în taina cea mai adâncă a conştiinţei noastre.

Pe de altă parte, această imagine a noastră este imaginea reflectată în ochii celorlalţi, imagine alcătuită cu efort si care cuprinde în general adevărurile noastre cosmetizate, estetizate într-atât încât e posibil ca de multe ori ele să devină irecognoscibile.

Esenţa noastră însă e una singură. Ea este alcatuită din adevărul nostru cel mai curat despre noi înşine si despre lume, din capacităţile noastre reale, din putinţele si neputinţele noastre, din calităţile şi defectele noastre, din talentele şi anti-talentele noastre. Esenţa noastră este fiinţa noastră intrinsecă, în realitatea ei nudă.

Sunt extrem de puţini oameni care au curajul de a face ca imaginea să cuprindă adevărul despre esenţa lor, aşa încât distanţa dintre ce părem a fi (=aparenţa) şi ceea ce suntem cu adevărat (=esenţa) este de cele mai multe ori destul de mare.

Aşa se şi explică dezamăgirile pe care le avem în legătură cu nenumăraţi oameni despre care am crezut că sunt într-un anume fel şi pe care, de aproape, îi descoperim a fi cu totul diferiţi. Aceste dezamăgiri le avem în orice tip de relaţie: socială, politică, familială, sentimentală.

Idealul ar fi ca noi să ne asumăm preluarea esenţei în imaginea pe care o folosim ca aparenţă, pentru că această apropiere dintre aparenţă şi esenţă dă personalităţii noastre nu numai adevăr, ci şi coerenţă, forţă de impact, valoare, dimensiune majoră.

Această asumare a personalităţii noastre în întregul ei poate reprezenta o cucerire fundamentală în efortul nostru de edificare a unei existenţe semnificative, a unui destin relevant, a unor demersuri constructive.

Atât cu caracter individual, cât şi în plan naţional, coerenţa şi forţa adevărului, a esenţei, ar trebui să primeze. Ne-am putea transforma astfel în nişte modele exemplare şi viaţa noastră ar deveni nu doar o înşiruire de întâmplări aleatorii, ci o suită semnificativă de evenimente excepţionale!

January 18, 2008

TANDEM DE LIDERI

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 10:55 pm

A fost de mare efect aparitia presedintelui Ion Iliescu si a fostului premier Adrian Nastase la Antena 3 ! Un exceptional tandem de lideri, sau, cum sa-i mai spun, un tandem de lideri exceptionali. Un moment istoric, asta a fost si sper sa conteze foarte mult si pentru istoria viitoare. Am avut nu doar un foarte puternic sentiment de admiratie, ci chiar de mandrie, sa vad doi lideri politici romani atat de coerenti, de siguri pe competentele lor, de stapani pe idei, dezvaluind o cunoastere extrem de fundamentata a tuturor problemelor politicii romanesti si in acelasi timp viziune politica!

Sigur ca acum vor sari adulatorii basescieni sa ma muste de jugulara pentru ca nu vreau sa vad geniul politic al idolului lor. Ei bine, nici nu se compara bascalia lui Basescu, in nici un fel si in nici un moment, cu seriozitatea si competenta lui Adrian Nastase, ori cu profunda cunoastere politica a unui om de Stat cum este Ion Iliescu. Faptul ca au aparut impreuna este un semnal foarte puternic, este o predare de stafeta politica la nivelul cel mai inalt, fie ca asta le convine portocaliilor, fie ca nu. Cred sincer ca vremea experimentului “sa traiti bine!” a trecut, mai ales ca intregul popor a vazut ca traieste nu doar rau, ci foarte rau, iar Romania de acum este practic teroarea Europei, ca model de criza politica permanenta, ca incoerenta si incompetenta.

Cat despre liderul prezidential de acum, vedem cu totii cat de admirat este peste hotare, mai ales din faptul ca nu il invita nimeni! Asta e semnalul clar al “ilustrei” competente politice care se manifesta la nivelul cel mai inalt. L-am ascultat pe presedintele Ion Iliescu, am vazut ce cunoastere profunda a politicii internationale poseda! Cat despre Adrian Nastase, el are un exercitiu al gestionarii puterii cum nu se mai intalneste in Romania, iar faptul ca este un specialist de forta in relatii internationale il recomanda fara discutie ca viitorul lider prezidential, in mod obiectiv. Cei care incep imediat cu injurii sunt, va puteti da seama, mahalagiii care duc trena mult prea “popularului” presedinte Basescu!

Aparitia in public a acestui tandem de lideri e un semnal puternic si datator de sperante. Chiar cred asta si imi doresc sa se intample de acum inainte numai evenimente care sa ne redea increderea in viitorul politic al Romaniei. Acesti ultimi trei ani au fost atat de dezamagitori, mai ales dupa ce oamenii isi facusera multe iluzii in legatura cu cravatele portocalii! Dar, din pacate, aceste iluzii s-au naruit deja. Trebuie ales un alt drum, o alta cale. Alti lideri. De alta culoare, pentru ca acest portocaliu incepe sa semene prea mult cu un icter politic, care e o boala forte grava. Mortala chiar!

January 16, 2008

JURNALISTII ANTI SUNT MAI BUNI DECAT CEI PRO!

Filed under: Leapsa,Lumea de azi — Maria Barbu @ 3:12 pm

Am preluat acest subiect de la Andrei Chiliman, via Mihnea Georgescu, pentru ca incepe sa devina un subiect fierbinte si chiar periculos. Presa romaneasca s-a impartit in doua tabere din ce in ce mai clar delimitate: presa pro-Basescu si presa anti-Basescu. Ce anume ii face pe jurnalisti sa fie atat de clar pro sau contra? Este oare vorba de propria lor constiinta sau de vreo comanda politica?

Imi pare rau ca trebuie sa recunosc faptul ca atitudinea pro-Basescu este o atitudine partizana, care nu mi se pare deloc a fi spontana ori de constiinta, ci, dimpotriva, pare sa fie mai degraba o misiune, de tipul osanalelor ce i se cantau “Marelui Carmaci” Ceausescu, iar “Noul Carmaci” Basescu le duce mai departe, la o foarte periculoasa “perfectiune”. De ce are nevoie Traian Basescu de asemenea osanale cantate de jurnalistii de palat, ori de ziare devenite oficioase pentru ca nu ies din cuvantul presedintelui? Asta chiar nu inteleg.

Jurnalistii anti sunt, pe cale de consecinta, toti cei care se pronunta, intr-un fel sau altul, impotriva presedintelui Basescu. Acestia sunt in general jurnalistii critici, cei care nu au mintea inflamata de patima, ci cauta sa deceleze in demersurile prezidentiale acele elemente care sunt periculoase pentru politica interna , dar si pentru politica externa. De altfel, Traian Basescu, fiind un lider care e o sursa de crize permanente, nici nu are cum sa nu starneasca aceste critici, de cele mai multe ori justificate.

Ceea ce este insa neplacut, nu doar din punct de vedere estetic, ci si politic, este faptul ca limbajul folosit de jurnalistii pro-prezidentiali este un limbaj agresiv, arogant, demagogic ori chiar mincinos. Ei vitupereaza impotriva oricui este cumva critic la adresa presedintelui, ori impotriva adversarilor politici ai presedintelui, etaland un vocabular aproape grotesc, din care nu lipsesc nici macar cuvintele triviale, asa cum nu lipsesc nici indemnurile criminale, invitand adeseori la exterminara fizica a adversarilor, ceea ce este chiar penal.

Jurnalistii anti-prezidentiali isi cauta cu mai multa grija si cuvintele si argumentele. Ei par sa fie pusi la zid de corul de laudatori si obligati la a-si justifica atitudinea critica, ceea ce ar fi rizibil si ridicol, daca nu ar fi de-a dreptul periculos pentru libertatea de opinie si libertatea cuvantului, care ar trebui sa prevaleze si sa functioneze intr-o democratie adevarata.

E trist ce se intampla in Romania de azi, pentru ca aduce aminte de epoci depasite de istorie, semanand cu epoca bolsevica. De ce e nevoie ca atatia jurnalisti ori intelectuali altfel respectabili sa se plieze, ca la comanda, la aceasta actiune de inaltare la ceruri a conducatorului mult iubit? Chiar nu s-au saturat oare de epoca Ceausescu, atunci cand dictionarul limbii romane parea sa fie insuficient pentru termenii laudativi supremi care ii erau dedicati marelui conducator?

Haideti sa ne regasim echilibrul si ratiunea, sa ne pastram spiritul critic, pentru ca liderii nu sunt importanti ca persoane, ci sunt importanti in functie de serviciile pe care le fac natiunii, de felul in care se pliaza pe interesul national, nu cum isi apara interesul personal ori orgoliul si pivilegiile unei functii pe care nu intotdeauna o merita.

Jurnalistii ar merita sa fie vocile ratiunii si ale natiunii, nu ale unor pasiuni mai mult sau mai putin daunatoare, ori ale vreunui lider cu mandat limitat!

January 14, 2008

ANTI-LEAPSA [ ROMANIA MEA IDEALA ]

Filed under: Ideal,Leadership,Leapsa — Maria Barbu @ 7:14 pm

Am luat de la Phosphoros aceasta anti-leapsa, mai ales pentru ca mi se pare ca pica foarte bine pe momentul acesta de leadership politic super-catastrofal al Romaniei. Redau mai intai textul, ori pretextul (sic!) de la care am pornit:

“Să presupunem că eşti marele, unicul şi grandiosul Imperator al unei utopice, virtuale şi latente Europe unite … de la Atlantic, până hăt departe la Urali. Tronezi maiestuos în Polis-ul aflat în inima Imperiului, mai precis pe plaiurile mioritice şi trebuie să îţi stabileşti planul pe următorii zece ani. Planul tău de guvernare poate cuprinde orientări în toate domeniile, având în vedere că eşti un Imperator absolut şi întrupezi sinteza celor trei puteri din stat: eşti primul dintre legislatori, primul dintre magistraţi şi primul dintre executori.

Tu trebuie să predai raportul acesta celui mai apropiat subordonat, să-i spunem prim-consul al Imperiului. Organizat după structură cvasi-romană, domeniul tău are nevoie de nişte linii generale de funcţionare, nu de detalii (de acestea se vor ocupa funcţionarii mai mărunţi). Planul ar trebui să conţină cam trei linii principale, dar nu se limitează neapărat la acestea, şi anume:

  • organizarea politico-militară a întregului Imperiu şi relaţia sa cu provinciile administrative;
  • organizarea economico-comercială;
  • organizarea socio-culturalo-religioasă;”

Pentru ca este vorba de o anti-leapsa, NU voi respecta ceea ce se spune in textul de mai sus. Nu cred ca Romania mea are nevoie de vreo forma de absolutism, nici macar intr-o asemenea domnie imaginaro-ideala! Asa incat va voi propune FORMULA MEA.

Deci, voi incepe domnia mea, ca Regina Maria a Romaniei ideale. Dupa cum ati inteles, Romania mea ideala face parte dintr-o structura confederativa care cuprinde totalitatea Europei. Aceasta structura ii permite Romaniei sa fie o monarhie deschisa catre formula democratica parlamentara, iar primul-ministru e ales dintr-unul din cele doua partide mari care se confrunta mereu, unul fiind de centru-stanga, celalalt de centru-dreapta. Sublinez mereu acest element de centru, pentru ca nu imi plac manifestarile politice extreme.

Toate confruntarile electorale se fac mai intai in cadrul fiecaruia dintre partide, in interiorul lor avand loc alegeri directe pentru desemnarea celui mai bun candidat, care trebuie sa aiba un sprijin popular de larga majoritate si sa fie o personalitate puternica si pozitiva. Se impune examenul psiho-psihiatric al candidatilor, pentru a nu avea supriza de a ne trezi cu vreun lider politic paranoic, schizofrenic sau cu pulsiuni criminale.

Romania mea ideala are un Parlament bicameral de care este foarte mandra, pentru ca in Camera inferioara sunt parlamentari alesi, in timp ce Senatul, care este Camera superioara, este alcatuit din personalitatile intelectuale de elita ale tarii.

Guvernul este condus permanent de un prim-ministru serios si implicat, care are o totala autoritate. El isi foloseste autoritatea pentru a impune ministri valorosi si competenti, pe care ii sustin si eu fara nici o retinere. Intre mine, ca sef al Statului si primul-ministru raporturile sunt foarte cordiale si pline de respect. Tot ce ii cer unui prim-ministru este ca situatia tarii sa fie echilibrata politic, sa existe o situatie economica buna, societatea sa functioneze corect in toate compartimentele ei, iar pretentia mea este ca accentul sa cada pe un sistem performant de educatie si pe un program de sanatate nationala bine pus la punct si urmarit cu asiduitate.

Justitia functioneaza perfect in Romania mea ideala. Nimeni, niciodata, nu pune la indoiala vreo sentinta, pentru ca exista un respect aproape mistic pentru respectarea legii si pentru onestitatea desavarsita a actului juridic. Acest fapt a determinat scaderea drastica a delincventei si a instaurat in societate primatul legii. Nu se cunosc nici un fel de cazuri de coruptie ori de incalcare a legii, pentru ca sunt la fel de dur sanctionati si inaltii demnitari si simpli cetateni.

Romania ideala nu are armata proprie ci face parte dintr-un sistem de aliante, care functioneaza pe intregul continent confederat. Ceea ce face ca Romania mea ideala sa aiba o pozitie deosebit de respectata in intreaga confederatie este faptul ca promovaza cu asiduitatea cercetarea de varf in toate domeniile tehnologiei, inclusiv militare, fiind de obicei prima in gasirea unor solutii novatoare. Inteligenta romaneasca a devenit un brand de tara care aduce mult mai mult profit decat orice altceva.

Mai e ceva. Religia Romaniei ideale este o religie libera, nu este controlata de Stat. Tot ce ma intereseaza este ca formulele religioase adoptate de cetatenii tarii sa sublinieze in permanenta valorile morale si spirituale care fac din fiinta umana o fiinta superioara tuturor celorlalte. Apelul la constiinta, respectul principiilor moralei indiviuale si ale moralei publice sunt cele care le sunt inspirate cetatenilor nostri, inca de la o varsta foarte frageda, atat in familie cat si in toate formele de invatamant, fie acesta prescolar sau scolar.

Si, pentru ca sunt o Regina ideala a unei Romanii ideale, si accept democratia participativa ca formula subtila, astept sugestiile voastre pentru a imbunatati oricare dintre aspectele sau domeniile despre care v-am vorbit.

January 13, 2008

VOTUL NU ESTE UN ACT DE IUBIRE

Filed under: Dileme,Leadership,Politica — Maria Barbu @ 5:45 pm

Am ramas foarte neplacut impresionata de cuvintele presedintelui Traian Basescu, spuse la sedinta Consiliului Superior al Magistraturii, presedintele scuzandu-si greselile si erorile politice prin cuvintele: “eu am fost ales, cu bunele si cu relele mele”.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cand va intelege domnul presedinte ca votul nu este un act de iubire? Votul este un act de incredere, asa incat aceasta scuza incepe sa sune sinistru. Si spun sinistru pentru ca ea poate continua asa: “m-ati ales, deci trebuie sa suportati orice, sa ma tineti in brate (= in functie) orice as face!”

Daca votul ar insemna un act de iubire, acolo sus la Cotroceni ar fi oamenii nostri dragi, iubitii sau sotii, fii sau fiicele, nepotii sau nepoatele, nu domnul Basescu. Ori, in urma votului, domnia sa a fost investit cu increderea unui sfert din populatia Romaniei sa faca treaba buna, sa fie serios si nu mistocar, sa fie echilibrat si nu criza(n)t, sa fie sobru si nu hlizit, sa fie un model pozitiv si nu unul teribil.

Nu mai spun ca trei sferturi din populatie nu au aratat nici iubire si nici incredere fata de domnul Basescu! Dar ce conteaza aceste trei sferturi din populatia votanta, ce mai conteaza ceva sau cineva atunci cand esti deja acolo sus si poti sa faci tot, dar absolut tot, ce vrei?

Unde ar putea duce o astfel de conceptie, cum este cea dezvaluita de afirmatia presedintelui Traian Basescu? Intr-o singura directie: la dictatura si la un leadership discretionar. Aceasta ar putea fi epoca lui “daca nu-mi faceti pe plac, va scot dosarul si va dau la cap!”

Cineva spunea, zilele trecute: “Ce seamana, domle, Basescu asta cu Ceausescu! Ala ne facea dosare, asta ne arunca-n cap dosarele facute de ala! Ce blestem pe capul nostru!”

Ceea ce spunea acest alegator arata ca omul respectiv si multi altii ca el nu mai vad votul nici macar ca pe un act de incredere, ci ca pe o pedeapsa! Iar asta este ceva extrem de periculos pentru Romania!

January 12, 2008

CRIZE SI CATASTROFE – destin sau scenariu?

Filed under: Dileme,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 12:03 am

Sa mai vorbesc si eu despre ce se intampla acum in politica romaneasca? Ce sa spun? Ce oripilata sunt? Ce caracter distructiv are acest circ? Cine are interesul de a destabiliza permanent echilibrul politic al acestei tari? Si de ce? E un interes personal sau e un alt tip de interes, care presupune ceva mult mai nociv? Exact acum, cand suntem intr-o cursa contra cronometru pentru organizarea Summit-ului NATO la Bucuresti, seful Statului declanseaza o criza de proportii si cu niste consecinte inca greu de anticipat, dar cu siguranta nu doar negative ci posibil catastrofale.

Care ar putea fi ratiunea ascunsa a acestui nou scandal? Sa fie oare Traian Basescu un ageamiu? Un naiv care e mai preocupat de avionase, vaporase si de joculetul lui de-a securistii si procurorii? Sau e mult mai grava situatia? Nu cumva modelul de lider al lui Traian Basescu se sprijina prea mult pe serviciile secrete, acolo unde a reactivat multi securisti bolsevici pe care i-a folosit in timpul crizei ostaticilor? Dar daca acesta este modelul de lider al domnului presedinte, stiti ce presupune asta? Vreti sa va citez din studiile de leadership care au analizat acest model, eminamente distructiv? Cititi si spuneti-mi daca recunoasteti aceste trasaturi, pentru ca, daca le putem regasi la modelul intruchipat de Traian Basescu, atunci nu cred ca e bine deloc.

„În cadrul unui astfel de model de leadership „viciat” de dependenţa de crize, puterea politică se sprijină enorm pe puterea serviciilor de informaţii, pe care le manipulează în scopuri improprii, ilegale şi imorale. O astfel de relaţie strânsă între puterea politică şi puterea acestor servicii nu aduce însă liderului care mizează pe ea nici siguranţă, nici imunitate, nici garanţia unei perpetuări a unui contract ce se dovedeşte de cele mai multe ori a fi extrem de volatil şi de periculos. Această relaţie nu se supune regulilor unei dinamici fireşti, pentru că susţinerea reciprocă se bazează pe manipulare şi pe un raport tensionat pentru supremaţie, din care niciodată liderul nu a ieşit în profit, decât pentru o perioadă limitată de timp.

Această relaţie, pe care liderul mizează prea mult, poate produce în timp o ruptură între liderul politic care o adoptă şi restul societăţii, ruptură care se adânceşte din ce în ce mai mult, până când puterea informaţiilor nu mai susţine puterea politică, devenită periculoasă pentru securitatea naţională, şi serviciile secrete îşi pot face un titlu de glorie din ajutorul pe care îl dau forţelor ce doresc înlăturarea de la putere a liderului prea corupt, ori prea îmbătat de putere şi devenit indezirabil pentru întreaga naţiune. Nimeni şi nimic nu mai poate opri atunci căderea liderului ce se credea atotputernic, şi care, conducând din criză în criză, devine atât de schizoid încât pare să participe la propria sa anihilare.

În strategia de criză a liderului pe care îl vedem ca fiind un model negativ nu sunt cuprinse neapărat şi alternative pentru salvarea sa în caz de eşec politic, pentru că acest model de lider nu are capacitatea de a prevedea un eşec obiectiv ori o cădere personală. Unele dintre simptomele puterii paranoice se regăsesc la lideri care nu suportă existenţa opoziţiei şi care pregătesc minuţios „execuţia” politică a adversarilor, ori la liderii care suferă de o megalomanie împinsă până la limite inacceptabile pe plan internaţional, punând serios în pericol securitatea naţională.

Liderul politic care mizează pe strategii de conducere vicioase, de tipul celei „de criză”, se poate simţi în competiţie cu puterea economică naţională ori cu lideri ai altor importante instituţii ale statului, ceea ce poate declanşa imediat mecanisme de represiune ori de răzbunare, mascate abil sub aparente crize, interpretate demagogic în favoarea liderului respectiv. Liderii de acest fel pot fi mari actori ai scenei politice, lideri cu charismă reală, dar desfiguraţi în fapt de lipsa de morală.”

January 9, 2008

FARMECUL PERSONAL

Filed under: Dileme,Ideal,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:36 pm

Intr-una din zilele trecute, un bun prieten m-a provocat la o discutie despre farmecul personal. De fapt, parea sa fie doar un schimb de complimente, dar incet-incet discutia s-a transformat intr-o analiza adevarata a atuurilor noastre personale, atat in relatiile sentimentale, cat si in relatiile sociale.

Prietenul de care spun e un barbat frumos, elegant si cultivat, dar aceste trasaturi sunt atat de evidente, incat nu mai trebuie mentionate, tot asa cum nici el nu voia sa vorbeasca despre elementele exterioare ale imaginii mele, prelucrate cu grija si, indraznesc sa spun, cu arta!.

Stiti ca sunt leoaica, iar complimentele ori cuvintele frumoase imi fac o nesfarsita placere. Dar nu le vreau intotdeauna doar pe acestea, doar de dragul frumosului expresiv, ci, de cele mai multe ori simt nevoia de adevar. Sigur insa ca adevarurile exprimate elegant imi dau o satisfactie aparte, in ciuda faptului ca nu toate exprimarile elegante sunt chiar adevaruri!

Mai intai de toate, ceea ce m-a surprins atat de placut incat mi s-au inmuiat si coastele, nu doar inima, a fost afirmatia prietenului de care va vorbesc ca farmecul meu deriva dintr-o combinatie de inteligenta, senzualitate feminina si candoare copilareasca. Ei, spuneti-mi voi, care femeie rezista la asa ceva?

Numai ca mie imi venea aproape sa plang, pentru ca cei mai multi oameni trec pe langa mine fara sa vada latura asta copilareasca, ingenua, pura si dornica de joc, dar si de perfectiune ideala. Prietenul meu mi-a marturisit ca in relatia cu mine a descoperit ca i s-a dezvaluit si lui propria latura copilareasca, care persista si in barbatul din el, dar ca i s-a revelat si un comportament patern.

Mi-a placut, pentru ca exact asta si voiam sa ii spun, ca farmecul lui consta intr-o imbinare subtila de barbat-baiat care se rasfata, dar si barbat care stie sa rasfete, cu tandrete si generozitate. Ceea ce e foarte frumos in toata aceasta discutie a noastra e faptul ca amandoi am recunoscut ca am trecut printr-un iad launtric, printr-o perioada chinuitoare, in care sufletul fiecaruia dintre noi parea ratacit intr-o mlastina de resentimente.

Stiti ca se spune ca dupa ce a inviat, Isus ar fi coborat in Iad… Si eu am simtit ca, pentru a face ca sufletul nostru sa invie cu adevarat, trebuie sa coboram in iadul din noi insine, in acest iad personal in care se aduna viciile noastre, pacatele, prostiile pe care le facem, rautatile voluntare ori involuntare, in fine, tot acest zat al trairii banale, iresponsabile si neluminate.

Dar, cum omul este poate singura fiinta care poate genera minune dupa minune, cei mai multi dintre noi reusim sa iesim din acest iad launtric si, dupa suferinta si durere, putem sa ne curatam de mizerie si sa ne luminam.

Tot astfel, in discutia noastra, si eu si prietenul meu ne-am dat seama ca, odata iesiti din iadul personal, ne-am regasit elementele esentiale ale farmecului personal, de fapt acele elemente care definesc fiinta noastra cea mai intima si, desigur, cea mai adevarata!

342mariabarbu.jpg

January 7, 2008

PARABOLA – "Miracolul apei"

Filed under: Ideal,Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 8:00 pm

Nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai băuse nici o gură de apă de izvor. La ei în ţinut, apa fusese otrăvită de ploile acide şi era prohibit să bei apă curentă. Populaţia era obligată să bea apă îmbuteliată, adusă de departe cu maşini speciale, ca să nu existe riscul ca cine ştie ce localnic pus pe căpătuială să fie cumva tentat să facă bani îmbuteliind apa lor rea, punând în primejdie viaţa altora!

Albert era vice-rege al regiunii, în fapt o colonie rămasă în această formulă administrativă printr-un fel de farsă a istoriei, când ţara-mamă nu şi-a mai adus aminte să o elibereze. Moştenise acest titlu de la tatăl său, care murise de o formă dubioasă de cancer, mai degrabă un fel de SIDA, care îl terminase repede. Consiliul elector îl pregătise din vreme pe Albert, care era doar un adolescent subţirel, urât şi ochelarist, suferind de o timiditate bolnăvicioasă. Mai zâmbeşte încă şi acum, când îşi aduce aminte cum era la acea epocă.

Din înălţimea celor aproape 50 de ani, Albert îşi permite să fie generos cu defectele celorlalţi, dar nu cu ale lui însuşi. A ştiut să lupte cu timiditatea sa, cu preferinţa pentru alcool, cu slăbiciunea pentru femei uşoare. Şi a reuşit de fiecare dată să ucidă demonul din sine, convins fiind că un mare lider, aşa cum visase întotdeauna să devină el însuşi, nu-şi poate permite asemenea slăbiciuni, care să-i submineze personalitatea şi să-i maculeze caracterul. Albert este un bărbat bine acum. Maturitatea îi prieşte. Căsătorit cu cea mai bogată fată din ţinut, i-a făcut acesteia trei copii, ca in poveşti.

S-a străduit mereu să împlinească un fel de scenariu ideal, pe care l-a simţit lucrând în sine, mai presus chiar de propriile lui dorinţe. În această dimineaţă de mai, după aproape doi ani de la ploile acide care au otrăvit apele, Albert îl chemă la el pe primul-ministru.

Acesta sosi şi aştepta, cu o atitudine de oarecare condescendenţă.

Da, sire! Vă stau la dispoziţie!

Bine ai venit, Ernst! Am nevoie de tine să găsim împreună o ieşire din această situaţie cu apa. O situaţie care a devenit explozivă, chiar dacă pare un paradox să mă exprim astfel. Am auzit că sunt foarte multe familii care nu fac faţă acestor cheltuieli, impuse de cumpărarea apei. Ce crezi că este de făcut?

Dar, Sire, guvernul a alocat sume uriaşe, tocmai pentru a uşura situaţia familiilor cu venituri modeste.

Pentru Dumnezeu, Ernst! Tu nu vezi în ce situaţie am ajuns? Să îi coste pe oameni apa de băut mai mult decât hrana sau îmbrăcămintea! Trebuie să găsim o soluţie, pentru că oamenii vor prefera să bea apă din izvoarele infectate! Gândeşte-te ce s-ar întâmpla atunci! Toată comunitatea internaţională ne va sări în cap, asta după ce propria noastră conştiinţă ne va sili să ne punem viaţa la dispoziţia oamenilor, indiferent ce ar hotărî aceştia să ne facă!

Sire, exageraţi! Iertaţi-mă că îndrăznesc să vă spun asta! Eu am primit rezultatele ultimelor statistici, şi mi se pare că situaţia este încă sub control.

Încă, Ernst! Dar gândeşte-te că intrăm în vară şi căldurile mari îi vor face pe oameni să vrea să bea tot mai multă apă, şi ce se va întâmpla atunci când nu-şi vor mai putea permite să plătească acest lichid care le întreţine viaţa?

Nu ştiu, Sire!

Ăsta nu este un răspuns, Ernst! Dă-le oamenilor apa gratis în timpul lunilor de vară, altfel vor muri pe capete!

Dar, Sire, dacă le dăm apa gratis vara vor dori să primească şi în restul anului apa gratis, ceea ce ar dezechilibra bugetul de o manieră ireversibilă, înţelegeţi?

Înţeleg, dar nu vreau să moară oameni. De viaţa lor depinde şi viaţa noastră, Ernst, a ta şi a mea, sau tu refuzi să vezi această relaţie directă?

Mărturisesc, Sire, că eu nu văd atât de tranşant realitatea!

Da! Pentru că tu te ascunzi după un mandat care se va termina oricum în curând, în timp ce eu nu mă pot ascunde. Mandatul meu e pe viaţă, Ernst!

Dar, Sire….

Nici un dar, Ernst! Faci cum spun eu, sau demisionezi . Este destul de clar?

Da, Sire. Este!

Primul Ministru ieşi de la vice-rege fără să ştie exact ce are de făcut. După o şedinţă furtunoasă de guvern, organizată în aceeaşi zi, primul ministru a dat apă gratis oamenilor….

Vara trecu greu. Căldurile mari, peste medie, făceau deja victime. Apa dată de guvern nu ajungea nici pe departe. Erau cantităţi insuficiente, iar oamenii sufereau. Mulţi bătrâni şi copii au fost victime. Vice-regele era disperat. Se decise să cheme vraci şi preoţi să le descânte apele. Procesiuni impresionante se făceau zilnic pentru curăţarea izvoarelor. Oamenii de ştiinţă făceau şi ei eforturi să găseacă o modalitate eficientă pentru purificarea apei. Totul părea însă zadarnic, de parcă un greu blestem apăsa peste această regiune.

Vice-regele căzu într-o cumplită depresie. Se simţea vinovat şi nu mai ştia ce să facă. Atunci, îi veni o idee. O chemă la el pe fetiţa oarbă, despre care auzise că ar avea puteri tămăduitoare ieşite din comun. O puse în faţa unui ulcior, plin cu apă otrăvită scoasă din izvor.

Îngeraşule! – îi spuse cu voce dulce vice-regele. Fă ce crezi tu că e mai bine şi curăţă apa asta, şi odată cu ea şi izvorul, şi toate apele de la noi. Salvează oamenii de la moarte, puiule binecuvântat!

Nu mai plânge! – spuse fetiţa oarbă. Nu mai plânge, pentru că uite, eu pun mâna peste apă şi apa se face bună şi vindecătoare. Şi pun mâna peste sufletul tău şi îl umplu de speranţă şi de încredere. Eşti un om bun şi un conducător devotat. Fie ca apa aceasta să îţi vindece şi ţie rănile sufletului! Dă, Doamne!

Cu aceste cuvinte, micuţa împlini un ritual ştiut numai de ea. Apoi, spre stupoarea vice-regelui şi a tuturor celor prezenţi, fetiţa ridică ulciorul cu apă la gură şi bău cu sete. Se şterse cu mâneca bluzei albe de in şi se ridică senină.

E gata! Apa e bună! Fiţi binecuvântaţi!

Fetiţa ieşi din încăpere. Nimeni nu îndrăznea să rupă tăcerea. Atunci, vice-regele apucă ulciorul şi, după o scurtă ezitare, bău şi el apă, lung şi cu sete. Toţi se uitau sideraţi la monarhul acesta, care îşi risca viaţa. Văzură însă că ochii vice-regelui se umplură de o lumină supranaturală.

S-a împlinit un miracol! Apa e bună! Puteţi bea din ea, oameni buni!

Toţi se repeziră să bea, cu o convingere aproape mistică. Simţeau că se produsese într-adevăr un miracol, nu numai în celulele apei, ci şi în sufletele lor. Părea că se terminase o vrajă urâtă, că se risipise un blestem. Erau fericiţi că vor putea trăi de acum încolo fără teamă.

Miracolul apei lucra în ei, aşa cum în fiecare dintre noi lucrează marele miracol al vieţii.

« Previous PageNext Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.