MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 30, 2008

NOI, NOI, NOI

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:07 am

Căzuse atâta zăpadă, că nu se mai putea ieşi din casă. Maşinile erau ascunse de tot, ceea ce făcea ca look-ul marii metropole să semene cumva cu un idilic peisaj rural. Zăpada nivela totul şi dădea o impresie de puritate şi de curăţenie, atribute pe care Bucureştiul nu le-ar putea primi altfel niciodată.

Elena sări din pat, aproape speriată de lumina aceea neverosimil de albă şi de stratul gros de zăpadă care se depusese pe marginea balconului. Scaunele pe care le uitase acolo erau acum înnobilate cu uriaşe perne albe. Era mirific. Asta o făcu sa fie fericită, deşi dormise foarte puţin şi avea o ciudată durere de stomac. Merse în bucătărioara care semăna cu o chicinetă dintr-un studio tv şi puse ibricul de cafea la fiert.

Îi plăcea să bea acasă cafea la ibric, deşi avea tot felul de aparate pentru cafea filtru sau espresso. Abia după ce ieşea din coconul domestic şi mergea în diverse locuri i se făcea poftă de cafeaua preparată de automat. Elena era genul de persoană care îşi bea cafeaua doar fierbinte şi făcea asta cu plăcere, cu poftă. Numai câteodată fuma şi numai dacă era în compania cuiva cu care să se simtă foarte bine.

Fusese seara târziu la un protocol, unde dăduse peste tot felul de personaje politice, care încep orice frază cu un “eu” pompos, afacerişti dubiosi, care au făcut afaceri cu banii Statului, fufe în căutare de pradă masculină, – că doar imbecilitatea şi sexul se combină perfect! – şi o grămadă de “vedete” autohtone, ceea ce înseamnă ţaţe cu ţâţe siliconate şi tipi arătând a homo, chiar dacă poate nu erau, ceea ce e complet derutant. Stătuse acolo vreo două ore, cu sentimentul că se află într-o lume din care lipseşte inteligenţa, dat fiind că nu putea vorbi cu nici unul dintre indivizii ăia nimic ce putea aduce a intelecţie, şi lipsea, desigur, bunul simţ.

Conversaţiile acelea despre hemoroizii soţilor şi chisturile amantelor o scârbiseră atât de tare încât se întorsese acasă cu o puternică senzaţie de vomă, care îi încleştase fălcile. După multe încercări zadarnice de a se linişti, deşi era foarte târziu, nu se putuse abţine şi îl sunase pe Sorin.

– Hei, Sorin! Te-am sunat pentru că ţi-am “auzit” gândul, adică am simţit că te gândeşti intens la mine.

– Dar mă gândesc tot timpul, să ştii, nu numai într-un moment sau altul. Mereu.

– Daaaaaaaaaaaaaaa!?

– Ce-i cu tine, prostuţo? Îţi simt vocea tremurată. Ce-ai păţit?

– Nimic special, doar că am fost la chestia aia protocolară de la Ambasadă… ţi-am spus încă de la prânz că merg, nu?

– Bun! Şi ce s-a întâmplat acolo?

– Mi s-a făcut silă, de toţi şi toate, de fauna aia grotescă, de tot.

– Fii cuminte! Parcă nu i-ai mai văzut şi altădată pe ăştia… nişte terminaţi… dă-i naibii. Vin să te iau dimineaţă, adică pe la 10?

– Da, abia aştept. Şi fugim, da? Cât mai departe.

– Adică unde?

– Nu ştiu. La munte, sau… la Ploieşti, ca-n Caragiale!

– A, super. Mă faci să râd cu lacrimi. Doamne!

– De ce râzi? De mine? Să ştii că mă supăr şi pun botic.

– Şi ce dacă, nici nu-mi pasă.

– Nu-ţi pasă? Dar vreau să-ţi peseeee? Vrei să plâng?

– Nuuuuuuuuuuuuuu!

– Păi vezi? Asta înseamnă că îţi pasă.

– Bine, dacă zici tu, înseamnă că aşa e.

– Tu ce făceai când te-am sunat?

– Dormeam, e aproape trei noaptea. Nu e toată lumea noctambulă ca tine.

– Atunci eu de ce am simţit că te gândeşti la mine? Şi tu de ce ai zis că aşa este, că tot timpul te gândeşti? Adică şi în somn?

– Da, şi în somn. Mulţumită?

– Da. Acuma poţi să te întorci la nani. Te aştept mâine, abia aştept să fie mâine.

– Abracadabra. Se face mâine, viiiiiiiin. Poate încerci şi tu să faci nani.

– Bine. Promit.

– Aşa. Pupici, noapte bună!

– Te pupicesc, somn uşor!

– Şi ţie. Pa!

– Pa!

Asta vorbiseră azi-noapte. Elena zâmbi aducându-şi aminte de conversaţia lor stupidă oarecum, dar dulce, care îi lăsase o urmă luminoasă în suflet, ca un praf de stele. Îi era atât de dragă vocea lui Sorin, uşor somnoroasă, şi parcă îi vedea gura lui frumoasă, umflată de somn, de parcă cerea să fie pupată. Muşcată!

Gata, acum trebuia să se grăbească pentru că mai era puţin timp până când avea sa vină Sorin şi ea mai avea atâtea de făcut. Adică nimicurile unei toalete feminine, iar ei îi plăcea teribil să se bibilească. Oare unde or sa fugă? Zâmbi şi i se lumină toată faţa. Probabil că undeva la munte, să mănânce la o cabană, să se plimbe în aerul tare şi apoi…., se gândi Elena, şi simţi cum se înfioară de plăcere, anticipând deliciile care o aşteptau de la această escapadă!

(va urma)

16 Comments »

  1. Ti-am mai spus ca imi place foarte mult cand vad un barbat si o femeie cum se rasfata in modul lor unic, si dulce, si placut in acelasi timp, dar de Sorin si Elena imi place la nebunie. 😀
    Si asta nu degeaba. Elena merita sa fie mai presus de orice, iar Sorin a inteles asta. (asta ignorand idiotenia lui masculina prezentata in episodul anterior) 😀

    Comment by Dana — January 30, 2008 @ 12:18 am

  2. @Dana,

    in episodul dinainte sunt convinsa ca a fost ultima lui incercare de a se impotrivi acestei iubiri care il copleseste.
    Iar aici e atat de minunat, parca nu iti vine sa crezi ca e adevarat!

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 12:25 am

  3. Brr… parca si vedeam in fata ochilor toate aratarile alea de la protocol 😆 Frumos fragment.

    Comment by cupcake — January 30, 2008 @ 12:33 am

  4. @cupcake,

    multumesc mult. Venind de la tine, aprecierea asta e si mai valoroasa!

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 12:37 am

  5. Casuta-cuibusor de nebunii , calatoriile spre locuri dragi cu iubitul sunt balsam pentru sufletul Elenei murdarit de prostia, imbecilitatea , aroganta tipilor si fitelor.

    Comment by omu' — January 30, 2008 @ 7:16 am

  6. Maria, ma supar daca o mai trimiti pe Elena sa guste din protocolul ‘mediilor academice’.

    Comment by omu' — January 30, 2008 @ 10:22 am

  7. @omu’

    Nicu, asa este. Exact de acest balsam si avea nevoie sufletelul Elenei.

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 12:33 pm

  8. @omu’

    P.S. promit sa nu o mai trimit acolo, desi obligatiile sociale sunt uneori cea mai grea si mai urata pedeapsa!

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 12:34 pm

  9. se pare ca relatia incepe sa intre pe fagasul dorit de amindoi?

    Comment by mda — January 30, 2008 @ 1:30 pm

  10. Mi-a plăcut la nebunie formularea “coconul domestic”… extraordinară senzaţie, mai ales că-mi este atât de familiară. 🙂

    Aş vrea să provoc o dezbatere pe:
    http://giconet.blogspot.com/2008/01/d-doamne-s-nu-fie-proti.html

    Comment by Bibliotecaru — January 30, 2008 @ 5:56 pm

  11. @mda,

    ase pare, sau cel putin asa spera fiecare dintre ei. Exista insa in aceasta relatie o dulce voluptate a fragilitatii, o bucurie a descoperirii unei complementaritati aproape perfecte, incat temerea mea este aceea ca aceasta relatie poate sa semene cu un drum facut impreuna spre nicaieri, sau, mai degraba, spre sine insusi. Nu implinirea pare sa fie scopul, ci iubirea insasi, ceea ce nu am mai cunoscut niciodata, in nici o alta imprejurare. Bucuria acestui drum, a acestei iubiri de fapt, isi este suficienta siesi si isi creeaza fericirea prin insusi faptul ca se intampla Este absolut senzational, miraculos char!

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 9:23 pm

  12. @Bibliotecaru,

    tu cred ca stai cu un sentiment de pedeapsa in “coconul domestic”. Nici mie nu-mi place sa stau prea mult in acest cocon, pentru ca incep sa ma simt prizoniera. Dar, nu vreau sa il maniez pe Dumnezeu, pentru ca in acest cocon ma simt protejata, iubita, rasfatata, admirata, sustinuta. Este armura mea fata de restul lumii, armura exterioara, pentru ca cea interioara este altceva, altfel, si tu ma intelegi foarte bine.

    Comment by Maria Barbu — January 30, 2008 @ 9:28 pm

  13. Eu recunosc. Îmi este frica de ce se întâmplă afară, am o agorafobie extremă. Se întâmplă asta poate pentru pentru că percep foarte acut răutatea umană în fiecare formă a sa. Înţeleg atât de bine răutatea încât nu mă mai păcăleşte disimularea constructiva implicită a măştii de peste zi. De aceea percep răutatea exterioară mie ca pe o boală molipsitoare. Uneori recunosc colţii acestei răutăţi la mine şi-mi supun interiorul unei şedinţe de exorcizare. Spunea cineva, nu mai ştiu cine, poate chiar eu… că lumea văzută prin ochii unui artist este mult mai înfricoşătoare, cuprinsă de panică şi durere. De fapt frica mea cea mai mare este că aş putea să mă obişnuiesc cu durerea şi mizeria, apoi să devin, la rându-mi, nesimţit. Iată un lucru care ar fi cu adevărat peste limita suportabilităţi mele actuale. Dar dacă ajung nesimţit… voi mai avea puterea să mă dau cu capul de asfalt, ori poate că nesimţirea va acţiona şi aici şi voi continua să trăiesc? Iată drama.

    Comment by Bibliotecaru — January 31, 2008 @ 12:33 pm

  14. Ai dreptate, societatea in care suntem nevoiti sa iesim ne agreseaza de multe ori prin impostura, prost gust sau lipsa de intelegere si cate si mai cate.
    Nu exita orizont mai placut si relaxant decat acasa.

    Comment by radupress — January 31, 2008 @ 5:09 pm

  15. @Bibliotecaru

    dragul meu prieten, eu cred ca exorcizarea se produce, pentru un artist, prin chinul indurat in actul creatiei, prin acel efort de rupere a launtrului pentru a scoate aurul la lumina. Dar, odata cu acel aur iese si zgura, dar ea se arde in efort, nu ramane in opera.

    Comment by Maria Barbu — January 31, 2008 @ 7:56 pm

  16. @radupress,

    aceasta agresiune este teribila, e mai rea decat cel mai rau virus, numai ca noi trebuie sa dezvoltam a anume imunitate, nu sub forma indiferentei sau nesimtirii, ci sub forma constructiva, a hotararii de a schimba acasta realitate.

    Comment by Maria Barbu — January 31, 2008 @ 7:58 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: