MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 27, 2008

DE CE NE AUZIM DOAR PROPRIUL ECOU?

Filed under: Cultura,Dileme,Ideal — Maria Barbu @ 4:04 pm

O sa ziceti ca am innebunit ca il citez pe Patapievici, dar fac asta nu atat pentru  ca are dreptate in ceea ce spune in fragmentul acesta, ci mai ales pentru demagogia crunta  si pentru actiunea din realitate, care contrazice complit acest adevar exprimat aici. Demersurile lui, ca si ale grupului din care face parte, sunt absolut contrare fata de ceea ce afirma, atat de serafic, in acest text!

“Intr-o lume in care aproape toti vocifereaza, in care tot mai putini se pot smulge din orbire ideologica, intr-o lume in care prea putini mai stiu sa asculte si altceva decat sunetul propriei voci si in care nimeni nu pare dispus da cedeze la argument ori sa pretuiasca buna-credinta, sper ca prezenta carte sa poata aduce un moment de calm al discutiei si de seninatate a valorilor.” Asta e ceea ce, foarte frumos, spune Patapievici, in “Despre idei & blocaje”.

Si pe mine ma asurzesc tipetele fara argumente ale celor din jurul meu, ma infricoseaza agresivitatea lor ideologica si intoleranta exprimata in termeni triviali si nu contenesc sa ma intreb de ce noi, romanii, ne auzim doar propriul ecou?

Asta ne impiedica sa vedem ca si altii au dreptate, chiar daca exprima adevarul in formule poate inconvenabile pentru noi. Aceasta incapacitate de a accepta si intelege ceea ce spun si altii ne handicapeaza, transformandu-ne in autisti, abandonandu-ne in inchisoarea unui ego supradimensionat morbid si nu creativ.

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Pentru ca dincolo de adevarurile noastre particulare, individuale si inevitabil trunchiate, sta Adevarul. Doar raportandu-ne la acesta ne vom putea scutura de mazga launtrica, adunata in atatia ani de prostratie, de obnubilare, de autism. Numai asa ne putem tolera ecourile vocilor, facand din lupta de idei o lupta nobila, de spirit, si nu o incrancenata devorare sangvinara.

Advertisements

14 Comments »

  1. Maria, ai mare dreptate, din pacate.
    Simt tragismul situatiei si stiu cat este de dificil cand oamenii indarjiti nu asculta argumentele. Cand oamenii refuza o confruntare reala apeland strategic la subterfugii si manipulari ideatice.
    Stiu, din pacate…

    Comment by gabitzubitzu — January 27, 2008 @ 7:21 pm

  2. Se spune că de fapt nu ne auzim vocea noastră exterioară ci un sunet reflectat ajunge, în final, şi la urechea noastră. Teoretic poţi să te auzi fără a spune ceva, acesta este autismul în faza de dinainte de a fi numit boală. Lumea noastră interioară, acel vorbit de unul singur, visul cu ochii deschişi, ascultarea raţională în confuzie cu o realitate exterioară, dublarea personalităţii, schizofrenia… Doamne câte denumiri date eliberării barierelor! Ajungem că şi în noi să fie o persoană care vede, una care aude, una care miroase, una care pipăie, una care intuieşte. Şi în noi se ceartă auzul cu vederea, intuiţia cu olfacţia şi toate cu acest pipăit rugos. De fapt toate măsoară timpul şi mişcarea. Fără mişcare nimic nu ar fi, decât linişte şi frig.

    Comment by Bibliotecaru — January 27, 2008 @ 7:46 pm

  3. @gabitzubitzu,

    eu tot mai sper ca ne putem schimba.

    Comment by Maria Barbu — January 27, 2008 @ 8:12 pm

  4. @bibliotecaru,

    iti duci aminte ce se spune in ‘Conditia umana’ a lui Malraux? Ca propria voce ne-o auzim cu gatlejul, nu cu urechea. Dar tu ai inteles despre ce ecou vorbesc, despre propriul nostru orgoliu care ne face sa credem ca numai noi avem dreptate si cine nu gandeste ca noi = nu e cu noi, deci este impotriva noastra! Asta a dus la situatii tragice, dupa cum stii foarte bine.

    Comment by Maria Barbu — January 27, 2008 @ 8:15 pm

  5. Invata sa asculti, dar nu cu urechile. Ma rog, nu stiu de ce spun asta, dar ai dreptate 🙂

    Comment by oanastoicamujea — January 27, 2008 @ 8:49 pm

  6. @Oana,

    asa este. Urechile aud, nu asculta. De ascultat, acultam cu creierul. Ori. mintea este cea care da toleranta sau intoleranta la ceea ce asculti, la ideile celorlalti.
    Este perfect adevarat ce spui.

    Comment by Maria Barbu — January 27, 2008 @ 8:54 pm

  7. “— Dacă a ieşit bine, de ce aţi schimbat-o ?
    — N-a fost schimbată. E chiar vocea ta. De fapt arareori se întîmplă ca cineva să-şi recunoască propria voce cînd o aude pentru prima oară.
    — Fonograful o deformează ?
    — Nu-i vorba de asta. Toţi recunoaştem vocile celorlalţi. Nu sîntem obişnuiţi să ne auzim propria voce.”
    Într-adevăr, omul ajunge să fie un abstract defectiv tocmai pentru că este dominat de egoism, sursa tuturor păcatelor. Desigur, am moştenit asta de pe vremea când bătaia era animalică, pentru mâncare. Poate nu ar fi trebuit să renunţăm la modelul perfect al omului pur.

    Comment by Bibliotecaru — January 27, 2008 @ 10:27 pm

  8. Cred că sunt din ce în ce mai dese momentele în care nu vrem să ne mai auzim decât pe noi. Departe de lume, atunci când ajungi în iatacul tău, te interesează mai puţin ceilalţi supuşi ai vieţii. Ai cărţile tale, muzica ta, scaunul tău, până şi lumina bate aparte pe birou sau la tine în suflet. De ce să…de ce să te mai dezici de ceea ce deja ştii că nu ai de unde să mai capeţi? De tine, adică?
    Şi uite aşa, Maria, spun eu cum că societatea asta minunată, în continuă decădere şi dezintegrare, a reuşit să aducă egocentrismul la statut de amantă.

    Comment by DeMaio (www.demaio.info) — January 27, 2008 @ 10:39 pm

  9. @bibliotecaru,

    nu noi am renuntat la modelul omului pur, ci modelul acesta nu mai incape in noi. Spatiul interior al omului contemporan in general, si al romanului in special, este din ce in ce mai mic.

    Comment by Maria Barbu — January 27, 2008 @ 11:57 pm

  10. @DeMaio,

    super artistic exprimat!
    Ai dreptate.

    Comment by Maria Barbu — January 27, 2008 @ 11:58 pm

  11. Buna Maria, dupa cum ai vazut, am protestat cum am crezut de cuviinta impotriva exceselor trivialului. E drept, unei injuraturi nu ai ce sa ii opui decat o injuratura si mai grosolana. Cum nu ma ocup cu acest fel de a dialoga, am renuntat. Desi, mi-a ramas ca un cui in cap privirea acelui tanar – indurerata si dsperata – care spunea ca nu e de acord deloc cu ce se intampa in lumea asta, privire de om insetat de un adevar care sa-l merite pe de-a-ntregul. Am adresat aceasta intrebare domnului Iliescu, la final – cum intrebarile mele au fost “cuminti” nu au prezentat niciun interes pentru presa – daca nu cumva acest gen de comunicare – prin blog – adanceste insingurarea. Si ma preocupa in continuare aceasta maniera “demiurgica” de a aborda problematica sociala. Nu cumva am intrat, fiecare, intr-o miscare centripeta care se accelereaza din ce in ce “frangand” si agatnd de pe margini ceea ce vine tangential universului nostru? Oare nu cumva ne putem pierde sufletul in acest demers de cucerire a comunicarii? Nu cumva sistemul acesta – inventat de cineva – caruia noi avem impresia ca-i suntem stapani ne stapaneste, ne seduce si ne subjuga? Nu cumva nu noi slujim “blogosferei” ci blogosfera ne foloseste? Ce zici?

    Comment by Gabriela Savitsky — January 28, 2008 @ 2:17 pm

  12. Am uitat să ascultăm.
    Trebuie să învăţăm că adevărul nu este al unui individ sau a unui grup
    Adevărul are multe faţete, dar puţini sunt în stare să le pună cap la cap.
    Când expunem adevărul nostru, de multe ori deformăm realitatea, căci luăm în considerare numai aspectele care ne convin

    Comment by George Gross — January 28, 2008 @ 3:27 pm

  13. @Gabriela,

    e foarte legitima temerea ta. Eu sunt convinsa ca mediul virtual a fost inventat ca o forma de subjugare a sufletului si a mintii celor care intra in el. Faptul ca suntem toti inregistrati si depistati fara probleme ne transforma in victime sigure. Si asta este doar aspectul tehnic, deci superficial, al problemei. Toata inventia virtualului este supusa unui regim faustic, ne vindem sufletele, in numele comunicarii, cand de fapt aceste suflete sunt mixate de un sistem aproape diabolic, care ne foloseste trairile si ideile, pentru a se perpetua pe sine. Aceasta vampirizare isi arata deja efectele morbide si chiar letale. Sunt milioane de copii si adulti in lume deja dependenti de virtual, iar in unele cazuri exceptionale, excesul de virtual duce la schizofrenii grave, ori chiar la moarte subita. Intr-un fel straniu, paradoxal, suntem victimele dorintei noastre de iesire din solitudine, iar exacerbarea solitudinii insasi este un efect la care nu ne-am asteptat. Am ajuns sa avem simulacre de comunicare, simulacre de traire, simulacre de iubire. Vom ajunge in curand sa avem simulacre de viata.

    Comment by Maria Barbu — January 28, 2008 @ 7:43 pm

  14. @George,

    faptul ca oamenii de azi au pierdut in cea mai mare parte legatura cu Divinul a facut sa pierdem si certitudinea Adevarului absolut, ale carui fulguratii le putem surprinde in adevarurile noastre individuale. Raportarea la Adevarul transcendent ne-ar face mai atenti la incapacitatea noastra funciara de a poseda Adevarul, si ne-ar ajuta sa ii ascultam cu mai multa atentie pe ceilalti, ale caror adevaruri ar putea fi complementare adevarurilor noastre.

    Comment by Maria Barbu — January 28, 2008 @ 7:46 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: