MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

December 17, 2007

RE-NASTEREA

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 9:10 pm

Deschise cu grija uşa salonului, apăsând cât mai delicat posibil pe clanţa cam dură. Deîndată ce intră acolo, fu izbită de lumina care invada spaţiul mic, făcând ca toate obiectele din salon, inclusiv patul şi omul care zăcea acolo, să aibă un aer neverosimil, ceva între SF şi anime. Elena nici nu-şi dădu seama că păşea pe vârfuri, într-un efort total de a fi silenţioasă şi, dacă se putea, chiar invizibilă.

Se apropie de patul metalic cu teamă şi cu o emoţie atât de intensă încât îi tremurau genunchii, dădu perdeaua de hârtie la o parte şi… îl văzu pe Sorin, zăcând cu ochii închişi, cu pieptul gol şi plin de tuburi care îl legau la diverse aparate.

Simţi că ochii îi ard de lacrimile care îi şiroiau şi întinse mâna să îl atingă pe cel pentru care sufletul ei se înfiorase şi se făcuse străveziu, ca la îngeri. Elena îşi dorea să atingă gura aceea tristă şi atât de dragă, dar când degetele ei atinseră buzele lui Sorin şi le simţi reci şi uscate, izbucni într-un nestăpânit hohot de plâns.

Îi venea să alerge afară şi să dispară în lume, să nu mai ştie nimic, să nu mai aibă nici memorie şi nici sentimente. Parcă speriat de dorinţa ei neexprimată, trupul lui Sorin tresări şi, din pieptul frumos chiar şi acum când era prabuşit în somnul acela comatos, ieşi un suspin prelung.

În pragul uşii, printr-o ciudată coincidenţă, se oprise doctorul, care era complet siderat de faptul că, deşi nu răspunsese la nici un fel de medicaţie, trupul lui Sorin răspundea la plânsul Elenei, ca la o chemare la viaţă care era mai presus de orice.

“Doamne, ce miracol!”, – şopti doctorul şi intră în salon, apropiindu-se timid de cuplul acela straniu, alcătuit dintr-un bărbat care zăcea şi o femeie care plângea. Elena îi luase mâna lui Sorin şi îi săruta palma, cu o pioşenie şi o nesfârşită duioşie, iar mişcarea aproape insesizabilă a degetelor bărbatului îi părea doctorului un miracol neverosimil.

Îşi dădu seama că pacientul pe care îl crezuse irecuperabil începea să se trezească la viaţă, să reînvie, căci acestea erau simptomele revenirii din comă a bărbatului pe care el îl primise spulberat de accidentul acela cumplit, şi care, deşi conştient înainte de operaţie, intrase în comă abia după aceea, spre disperarea medicilor şi a tuturor asistentelor, care aveau un copleşitor sentiment de vinovăţie.

Femeia plângea fără oprire la căpătâiul iubitului ei şi îi mângâia în neştire mâinile şi pieptul, ca şi cum de mângâierile ei şi de intensitatea iubirii exprimate în acest fel ar fi depins viaţa lui şi a ei deopotrivă.

Tresăririle trupului lui Sorin deveneau din ce în ce mai vizibile, şi, parcă pentru a-l ului complet pe doctorul care înţepenise acolo fără să poată scoate nici un cuvânt, mâna dreaptă a bărbatului făcu un gest clar de a prinde mâna femeii, ţinând-o captivă.

“Iubitul meu, iubitul meu….”, – murmura într-o litanie fară sfârşit Elena, lăsându-şi mâna acolo, în mâna reînviată a lui Sorin, ca şi cum ar fi putut rămâne aşa pe vecie, într-o cununie dincolo de viaţă şi de moarte.

Între timp, doctorul ieşise din salon ca să îşi anunţe colegii de evenimentul fericit al revenirii la viaţă al celui pe care îl crezuseră pierdut. O stare de bucurie aproape frenetică se răspândi printre cadrele medicale care suferiseră profund de brusca şi complet inexplicabila intrare în comă a acestui pacient, despre care fuseseră convinşi că numai o minune îl mai poate salva, şi se părea că această minune se şi produsese.

(va urma)

December 16, 2007

psalm-colind

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 6:09 pm

am poposit în Bethlehem,

şi sunt pribeag şi-mi caut stirpea.

mă zdruncină istoria şi clipa,

dar mă-ntăresc din nou în Semn.

fâşia mea de pânză pentru Prunc

e albă şi curată,

şi viaţa mea ar trebui păstrată

ca, peste El, cu nestemate s-o arunc.

sunt spaimele tăcute-n acest ceas,

s-au risipit ereţii

şi văd cerul.

presimt împresurându-mă misterul,

pe care duhul Tău l-aduse pe pământ.

christmas_card_2003.jpg

December 15, 2007

PARABOLA – "Imunitate"

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 7:27 pm

Ceea ce povestea Mama Lina era de-a dreptul şocant, dacă nu luai în consideraţie faptul că evenimentele se petrecuseră cu multe decenii în urmă, într-un mediu rural ultra-conservator, care ascundea multe trăsături primitive, de o brutalitate înspăimântătoare.

Femeia, care era acum octogenară, se născuse într-o familie numeroasă, aşa cum erau toate la vremea aceea. Dintre cei treisprezece copii, ea era al cincilea născut, fiind prima dintre fete. Ierarhia familiei era pe atunci extrem de bine definită şi respectată.  Părinţii erau ca nişte zeităţi, iar fraţii ori surorile mari deveneau la rândul lor nişte semizei cu puteri aproape discreţionare asupra fraţilor mai mici.

 Mama Lina se purta încă şi acum ca o împărăteasă în exil, dispreţuind din răsputeri metropola, mediul urban părându-i-se un fel de boală socială pe care trebuie să o suporţi, dar nu e obligatoriu să o şi accepţi. Bătrâna era deşteaptă, orgolioasă, cu o natură critică exersată decenii de-a rândul, astfel încât, atunci când te aflai în faţa ei nu prea puteai să îţi ridici privirea fără un anume efort.

Foarte pricepută la oameni, Mama Lina, căreia nu-i fusese dat să zămislească ea însăşi, crescuse mai mulţi nepoţi şi nepoate, copii ai surorilor şi fraţilor ei, pe care îi făcuse oameni mari, respectaţi în lume, cărora avusese grijă să le inducă un orgoliu şi o demnitate inflexibile, dublate însă  şi de o privire critică. Unul dintre băieţii crescuţi de ea ajunsese contra-amiral, şi se lupta acum să sară pe treapta superioară, altul era director general la o fabrică unde nu se întâmpla nimic fără ca ochiul lui de vultur să vadă, făcându-şi astfel mai mulţi duşmani decât prieteni, dar fusese învăţat că nu are neapărat nevoie de prieteni, ci, mai ales, de duşmani deştepţi care să îl stimuleze.   Avusese Mama Lina grijă de asta.

Printre copiii crescuţi de Mama Lina, cea mai mică era o fată, la sufletul căreia bătrâna se străduise mult să ajungă, deşi nu-i stătea în fire să facă asemenea efort. La vremea când o luase pe fetiţă, Mama Lina era la vârsta la care i-ar fi putut fi bunică adevărată. Fata era singura rămasă dintre gemenele născute de o soră mai  mică a Mamei Lina, o soră căreia îi putea fi mamă, căci se născuse când Mama Lina era deja măritată, soră pe care o dispreţuise întotdeauna, deşi, în adâncul cel mai adânc al sufletului său, o şi invidiase.

Avea copila aceea o semeţie înnăscută, care o provoca pe Mama Lina, de parcă autoritatea şi puterea ei ar fi fost puse mereu la încercare.  Fetei îi plăceau cărţile  şi ideile, ceea ce făcea ca Mama Lina să nu o poată controla şi domina, nefiind pricepută în asemenea lucruri şi având un respect grozav pentru cărturari.  Mama Lina simţea însă că trebuie să îşi consolideze autoritatea prin ceva suplimentar şi căuta înfrigurată, condusă de o anume teamă că fata va scăpa în lume înainte ca ea să o poată învăţa să îşi asigure o distanţă critică sănătoasă faţă de oameni şi situaţii.  S-a decis să o cheme pe fată la ea, rugând-o cu frumosul să asculte o poveste din copilăria plină de peripeţii a bătrânei.

                                         Ţuţulica,  te-am chemat să îţi povestesc ceva ce mi-am adus acum aminte şi despre care cred că trebuie să ştii şi tu!    îi spuse Mama Lina fetei,  chemând-o pe numele ei de alint.

              Despre ce e vorba, Mamă Lina?

              E o poveste din copilăria mea. Ascultă! Când eram eu mică, fratele nostru cel mare era dejabărbat, căci mămăica îl născuse când era încă o copilă, şi după el a pierdut vreo trei prunci. Voia să plece la şcoala sanitară şi tata  nu voia să-i dea voie să plece de nebun în lume, lăsând averea familiei şi toată treaba pe seama străinilor, pentru că tata avea nevoie de  ajutor.

               Ce dictator era bunicul!

               Aşa era atunci. Aşa trebuia să fie un tată. Dar chiar şi aşa, cunoscându-l pe tata ca pe un om dur, frate-miu nu voia să asculte de nimic, şi tata obosise să mai strige la el. Atunci, l-a rugat   să se apropie de el, şi, înainte chiar ca fratele  meu să-şi dea seama, tata îi pusese la gât un    şarpe mititel ca o lamă de cuţit, care l-a muşcat repede şi adânc. Frate-miu a dus mâna la gât, a  deschis gura să spună ceva, dar, în loc să vorbească, a scos un horcăit, şi s-a prăbuşit la pământ. Tata l-a dat la o parte cu piciorul şi a plecat de acolo.

             Hai, Mamă Lina, ce spui dumneata acolo? Ştiu că unchiul n-a murit  tânăr, ci a trăit şi el mult!

              Da! – răspunse bătrâna. Stai să îţi spun mai  departe. Mama noastră, mămăica, aşa cum îi ziceam noi, s-a repezit ţipând disperată spre băiatul ei, şi, neştiind ce să facă, a luat apă de la fântână şi i-a spălat cu apa aceea îngheţată  faţa şi gâtul.

               Şi ce s-a întâmplat?  Şi-a revenit?

               Fratele meu s-a trezit greu din otrava aceea, ca   dintr-o moarte. Pe seară, când tata a venit acasă de unde fusese plecat, l-a văzut pe băiat viu şi i-a zis că de-acuma nu o să i se mai întâmple niciodată nimic, căci a trecut deja prin moarte.

              Şi nu a mai plecat de-acasă?

              Ba a plecat, dar numai după moartea tatii!

              Şi eu ce trebuie să înţeleg din asta? Că bunicul a vrut să îi facă o imunitate fizică pentru a-i da o lecţie de loialitate, sau că a lăsat destinul să hotărască?

             Înţelege ce vrei! Tu eşti deşteaptă şi ai să înţelegi că puterea, în viaţă, trebuie dovedită, nu lăsată să fie călcată în picioare de nimeni, nici chiar de copiii tăi.

             Nu cred că ai dreptate, Mamă Lina! Puterea unui om e cu atât mai mare cu cât el poate înţelege că există şi posibilitatea ca această putere să îi fie contestată. Dacă nu înţelege  asta, înseamnă că nu-i un om cu adevărat   puternic. Poate că bunicul avea alte gânduri.

             Poate!

             Să zicem că ar fi vrut să îl facă pe unchiul imun la frică, pentru că sunt convinsă că ştia că şerpişorul ăla nu avea o muşcătură mortală.

             S-ar putea ca tu să înţelegi mai multe decât mine , copilă! 

… Mama Lina trebui să se dea bătută. Fata asta îi era superioară într-un fel natural şi fără efort, şi îi dăduse ea însăşi o lecţie.   Oricum, a trecut mult timp de atunci. Acum, fata cea dragă a Mamei Lina a ajuns foarte departe, şi este o femeie cu o personalitate puternică şi cu o valoare recunoscută. Mamei Lina, care e bătrână de tot, îi place totuşi să creadă că este foarte mult şi meritul ei.       

December 14, 2007

INOCENTA PRESEDINTELUI: reala sau… trucata?

Filed under: Dileme,Lumea de azi — Maria Barbu @ 1:54 am

Dupa ce s-a batut cu pumnii in piept pentru succesul relatiei sale cu Voronin, presedintele Basescu incaseaza tocmai de la acest “bun prieten”, de o buna bucata de vreme, numai lovituri in figura. Si nu in figura domniei sale, ci in figura Romaniei. Si ce gaseste presedintele ca trebuie facut? Sa puna gaz peste foc prin declaratii care, decodificate corect din punct de vedere diplomatic, ar duce la o stare de conflict intre cele doua tari, considerate pana nu demult a fi surori.

Ce s-ar putea ascunde in spatele unei asemenea atitudini a presedintelui Basescu? Oare numai deja mult prea invocatul sau temperament, lipsa de educatie… politica, inocenta sau… Doamne fereste ! participarea constienta la vreun scenariu anti-romanesc sau, si mai urat, anti-european, Mama Russia vizand sa loveasca Uniunea Europeana prin intermediul Romaniei? Altfel, ce Dumnezeu pot sa insemne aceste aberatii, aceste permanente gafe de politica externa, aceste distorsionari care vin din zona serviciilor secrete externe, atat de dragi presedintelui Basescu si atat de apropiate, ori chiar subordonate, lui insusi?

Traim oare un moment istoric in care se pregateste dezmembrarea Romaniei? Ori terfelirea ei pana intr-atat incat Europa sa ne debarce scarbita, desi in documentele Uniunii Europene nu exista clauza de iesire din comunitate? Suntem din ce in ce mai siderati. Asistam oare la implinirea cu succes a unui plan diabloc secretat de superinteligentele cancelarii moscovite si plasate Romaniei via America, care geme inca de spioni fosti sovietici, super antrenati si programati pentru distrugere fara scrupule? Nu mai stim ce sa credem. Sa fie oare o conspiratie si-un tradator sau doar un produs al imaginatiei si un biet inocent?

UNIVERS PARALEL

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:02 am

Elena şi-ar fi dorit ca momentul acelui sărut să se prelungească infinit, dincolo de această lume, într-un univers în care gurile lor să poată rămâne unite etern.

De ce fusese atât de dulce, atât de răcoritor, ca un răspuns la o sete neîmplinită de-o viaţă? De ce îi dăduse oare acel sărut dacă ştia că totul se va sfârşi atunci şi acolo? Sau poate nu ştia. Femeia din ea ţipa şi se răsucea ca o leoaică rănită. Nu mai putea de sete, şi toată dogoarea ei nu mai putea fi stinsă decât de acea gură.

Renunţase la somn şi chiar la mâncare. Renunţase la prieteni, la petreceri, la iubiţii dinainte, la plăcerile pe care le cultivase, renunţase la tot ce era în afara acelei guri minunate, în care găsise izvorul.

Cine erau ei ca să strice ceea ce Dumnezeu făcuse să fie atât de bun? “Ei” erau cel mai ciudat model de cuplu din acest univers, deşi păreau perfecţi pentru eternitate. Diferiţi ca înălţime, ca vârstă, ca poziţie în lume, ca …aproape tot, cu excepţia esenţialului. Erau făcuţi să fie fericiţi şi se simţeau aşa chiar şi numai pentru că respirau alături.

Erau acel model de cuplu care poate deschide fericirea eternă doar cu un zâmbet, erau doi oameni făcuţi să renască printr-un sărut. Copii ciudaţi ai unei alte lumi, nici el, nici ea nu-şi găsiseră jumătatea în altă parte. Dar nu voiau sau nu erau în stare să vadă că tocmai ei doi împreună alcătuiau întregul. Un singur sărut al lor putea reface universul!

Câte cupluri oare se puteau lăuda cu asta? Şi totuşi continuau să se chinuiască şi să rabde de sete, convinşi că prostia acestei lumi nu le putea accepta fericirea.

Într-una din nopţi, răzvrătindu-se, femeia îşi zdrobi sânii cu furie, îşi zgârie coapsele, îşi muşcă buzele până la sânge.

N-o să mai las nimic întreg. O să-mi distrug făptura! Dacă nu e să fie a ta, atunci, nu mai e pentru nimeni! – repeta ea în neştire, continuând să se mortifice.
Nu, n-o să faci asta, pentru că tot ce ai îmi aparţine! – se auzi vocea gravă a lui Sorin din umbra holului lung pe care alerga femeia înnebunită de dorinţă.

Femeia se întoarse, cu faţa răvăşită, cu sânii sfârtecaţi şi se aruncă în braţele celui după care tânjea cu disperare. Gurile lor se uniră într-un sărut adânc, prelung, definitiv. Trecuseră parcă într-un univers paralel.

(fragment reeditat)

December 12, 2007

INTALNIRE LA VARF

Filed under: Ideal,Leadership,Lumea de azi — Maria Barbu @ 9:48 pm

Astazi, un eveniment politic de mare anvergura s-a produs cu ocazia lansarii ultimei carti (vol. 3, 4 si 5) a lui Adrian Nastase, “Romania dupa Malta”. Valoarea intelectuala a lui Adrian Nastase si pertinenta ideilor exprimate in cartile sale sunt dincolo de orice discutie. Ceea ce m-a impresionat mai presus de orice a fost evenimentul remarcabil al intalnirii la varf a celor mai straluciti oameni politici de dupa 1989: Ion Iliescu, Adrian Nastase, Petre Roman. Am fost impresionata in sensul ca am interpretat acest fapt ca fiind un semnal de recoagulare a energiilor politice de cel mai inalt voltaj, care sa duca la o miscare politica de anvergura, capabila sa determine schimbarea reala a vietii politice romanesti, care in ultimii trei ani s-a degradat atat de mult incat aceasta a inceput sa semene cu un camp imund, un fel de Glina politica pe care s-a cocotat impunator si chiar imperial Traian Basescu.

Deci… asta voiam sa va spun. Merita sa fim din nou optimisti si increzatori. Se intampla ceva pozitiv si benefic undeva in stelele politicii romanesti, iar aceste evenimente merita urmarite cu atentie si chiar sprijinite de cei responsabili si implicati in destinul Romaniei sau preocupati de interesele romanesti si de felul in care istoria nationala se construieste. Si e foarte important sa se construiasca semet si solid. Eu asa cred si orice mi-ar spune altcineva nu ma va convinge niciodata si in nici un fel sa renunt la acest ideal national cu care se intalneste, pe dimensiuni emotionale, istorice, biografice, culturale si identitare, destinul meu personal.

December 11, 2007

DIN NOU ACASA

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:14 am

“Nu ştiu ce să fac. Înnebunesc numărând norii”, îşi spunea în gând Mike, în timp ce avionul cu care se întorcea în ţară pierdea din altitudine, apropiindu-se încet dar sigur de solul pe care părea că abia aşteaptă să îl atingă. Mike fusese destul de mult timp plecat, poate prea mult, după cum credea el, şi acum aştepta cu emoţie să se întoarcă acasă, adică în apartamentul său de burlac, pe care numai venirea Elenei îl încălzea cu adevărat.

Pe Elena nu o văzuse de vreo două luni şi asta îl făcea să se simtă neliniştit şi oarecum nesigur de el, pentru că ştia de ce e în stare femeia asta, care putea să îl schimbe de pe o zi pe alta cu un inel, cu o colecţie de haine ori cu cine ştie ce nou şi interesant individ , cunoscut în împrejurări mai artistice decât îl cunoscuse pe el.

Mike îşi dorise mereu şi îşi mai dorea încă să o ia pe Elena de tot lângă el, numai că statutul de soţie îi repugna Elenei mai mult decât orice şi asta îl intriga la culme. El ştia foarte bine că practic toate fetele, care deja sunt femei, abia aşteaptă să se mărite, aruncând-se cu înverşunare aproape pe bărbaţii mai bine plasaţi social ori financiar. Numai Elena, nu. Ea se măritase de când era încă o puştoaică, când abia împlinise 18 ani, şi era sătulă de jocul ăsta chinuitor de-a căsnicia.

Dar Mike o voia doar pentru el, lângă el, numai cu el, ceea ce era atât de departe de ceea ce îşi dorea Elena, încât nici nu mai avea curaj să îi mai spună asta decât ca un fel de apropouri timide. Dar acum se hotărâse: o să îi pună problema foarte tranşant şi…. Şi dacă tot nu vrea, ce va face? Va continua acest joc pe care îl prelungeau de vreo şase ani deja, şi care îl exaspera pur şi simplu pe Mike. El voia să o ia pe Elena la Dublin cu el, de câte ori mergea acolo, dar aceasta îl întreba râzând: “Dar ce sunt eu, valiză?”

Gata! Avionul aterizase deja şi pasagerii se ridicaseră, bărbaţii îşi aranjau cureaua, iar femeile, mai discret, sutienul, iar Mike se amuza să vadă cum fiecare părea să se considere ferit de privirile celorlalţi, de parcă ar fi fost după vreun paravan sau după vreun colţ. Încet, încet, avionul se golea, şi Mike însuşi reuşi să coboare şi inspiră cu nesaţ aerul de-acasă. Pentru că Bucureştiul era, pentru el, acasă. Iar apartamentul lui însemna acasă la el, adică locul personal, intim.

Ieşind din aeroport, Mike a căutat un taxi, şi urcându-se în el, îşi deblocă rapid telefonul şi o sună pe Elena. După ce telefonul sună prelung, Elena răspunse dulce şi alintată, pentru că îi citise deja numele pe telefon. Mike îşi simţi inima mai aproape de piele, de cămaşă, de parcă ar fi vrut, prin voinţă proprie, să îi iasă din piept. Cu o voce răguşită la început, apoi ceva mai relaxată, Mike vorbea cu femeia pe care o iubea probabil prea mult şi simţea cum distanţa, care se micşora oricum prin apropierea taxiului de adresă, era ritmată de zvâcnirile propriilor tâmple.

Odată ajuns, Mike îi plăti taximetristului şi reuşi destul de greu să se extragă din maşina parcă prea mică, desfăşurând-şi înălţimea şi… lăţimea, dar abia ajuns pe trotuar, simţi deja apropierea Elenei şi buzele ei pe gura lui rece şi încă nedumerită.

– Elena…. ai şi ajuns…. ce bine!

– Da, iubitul meu drag, puiule… ce mult ai lipsit… mi-a fost aşa de dor….of, Doamne! – şoptea, bolborosind emoţionată Elena, cu un ton aproape dureros.

Îmbrăţişaţi, clătinându-se pentru că se tot opreau să se sărute şi să îşi spună o mulţime de nimicuri, Elena şi Mike se îndreptau spre micul apartament, pe unde Elena trecuse deja şi umpluse camerele cu flori şi cu parfumul ei inconfundabil… De fapt Elena crease un cadru plăcut pentru mărturisiri mai puţin plăcute… Iar Mike nici nu ştia ce îl aşteaptă.

(va urma)

December 10, 2007

PDL=pedale sau padele?

Filed under: Lumea de azi,Politica,Uncategorized — Maria Barbu @ 6:46 pm

Sa-si fi gasit oare Traian Basescu pedalele ideale pentru a se angaja cu succes pe o panta spectaculoasa, sau doar padelele cu care sa isi ghideze barca ce i-a mai ramas din mult visatul iaht? Cele doua interpretari ale titulaturii noului partid sunt diferentiate insa de ghidaj.

In cazul pedalelor avem a face in mod sigur cu ceva care presusupune efortul picioarelor prezidentiale, caci a pedala e o actiune care se face cu picioarele. Si probabil ca Traian Basescu stie sa faca asta foarte bine, pentru ca de mai multe ori a dovedit ca stie sa isi foloseasca picioarele, pedaland cu succes pe o tema sau alta, care au de obicei drept consecinta cate o minunata criza care cuprinde lumea politica romaneasca.

Ca despre padele, acestea presupun un efort facut de bratele prezidentiale, brate puternice, de fier am putea spune, care stiu sa intoarca pe dos tot ce altii se straduiesc sa intocmeasca si sa cladeasca. Traian Basescu este un barbat cu brate tari, otelite in lupta impotriva comunismului, asta e foarte clar. Ceea ce e mai putin clar este insa ce se va intampla de acum inainte cu biata timona a presedintiei romane daca liderul prezidential va avea bratele ocupate cu padelele noului partid iscat din valtoarea alegerilor europarlamentare!

Doamne Dumnezeule, chiar nu e de glumit cu acest nou partid politic, atata timp cat insesi membrele prezidentiale, fie cele superioare fie cele inferioare, vor fi cele care il vor ghida pe apele tulburate profund ale politicii romanesti. Am sa fiu foarte sincera si am sa va marturisesc extrema mea curiozitate in ceea ce priveste destinul noului partid: PDL. Si continui sa ma intreb, mai in soapta ori mai tare, ce inseamna oare aceste minunate initiale: pedale ori padele? Voi ce credeti?

TREI MOTIVE DE… FERICIRE

Filed under: Leapsa — Maria Barbu @ 12:30 am

Imi place sa modific lepsele, sa le fac pe gustul meu. Asta e o alta leapsa primita de la Oana, fata de care simt o tandrete aparte, nu numai pentru ca e scriitoare, ci si pentru ca are ceva special, un spirit de fronda si o anume necrutare care imi plac grozav.

Hai sa vedem care ar fi pentru mine cele trei motive fundamentale pentru a ma simti fericita, pentru a gandi frumos, pentru a vedea viata mai incitanta si lumea mai coerenta.

Primul motiv de fericire pentru mine este lumea mea imaginara, pentru ca acolo este sursa armoniei mele individuale. Asta inseamna ceea ce scriu, ceea ce citesc, ce gandesc, si tot ce tine de asta, inclusiv muzele, adica oamenii si lucrurile care ma inspira. Este universul meu, in care ma pot refugia oricand si in care sunt cu adevarat fericita si implinita. Nu e o fantezie, este un univers care implica trairi reale, dorinte reale, impliniri reale.

Al doilea motiv, care poate oricand sa fie primul, este familia, desi nu imi aduce intotdeauna fericire, ci si durere, si probleme si multe griji, dar, daca tot mi-am dorit atat de mult cand eram mica sa am familia mea adevarata, cu mama si tatal biologic, de indata ce am devenit majora m-am gandit ca e cazul sa incep sa construiesc propria mea familie, ceea ce am si facut.

Al treilea motiv fundamental de fericire este relatia mea fizica si psihica cu lumina, cu lumea din jur, cu universul. De fapt, daca ma gandesc mai bine, este relatia mea meta-fizica cea care ma face fericita, adica este credinta mea, relatia mea speciala cu Dumnezeu, relatie directa, personala si neingradita, fara nici un fel de intercesor, fie acela preot sau biserica. Asta nu inseamna ca sunt eretica, ci doar o credincioasa care profita de harul divin pe care il simte mereu prezent, atata tot.

Cam astea sunt, pentru mine, cele trei motive de fericire, de bucurie si gand frumos, de optimism si armonie. As vrea sa dau leapsa mai departe lui Mihnea, pentru ca vreau sa stiu care sunt sursele lui de putere si frumusete interioara, si Pelerinului, pentru ca ard de nerabdare sa vad ce va scrie.

December 9, 2007

INTRE VIATA SI MOARTE

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:05 am

Sirena ambulanţei suna îndrăcit, si prin traficul demenţial din oraşul supraîncins reuşea cu greu să îşi facă loc. În ambulanţă, întins pe o targă, cu faţa tumefiată şi plină de sânge, cu braţele rupte de se vedeau oasele, şi cu ceva sfâşiat foarte probabil prin abdomen, zăcea Sorin.

Îl pusese naiba să încalece un motor splendid şi, cum nu era genul foarte voinic, la o curbă din aia rea, motocicleta s-a răsturnat peste el, târându-l într-o mişcare grea de inerţie diabolică, aproape sfărâmându-l .

Dincolo de toate, Sorin era şi beat, dar aşa, tare de tot, beat mort. Băuse toată noaptea la un bar deochiat, votcă amestecată cu martini şi tequila, de ziceai că vrea să-şi ia zilele şi alta nu! Ei bine, uite că era chiar să se întâmple asta, şi încă nu era sigur doctorul de pe ambulanţă că bărbatul care zăcea desfigurat pe targă o să se mai ridice vreodată de acolo.

Pe retina lui Sorin se făcuse însă lumină, o lumină roşie, profundă, de parcă fusese brusc transportată pe planeta Marte, sau în cine ştie ce alt loc în care roşul este predominant. Nu îşi simţea deloc trupul, decât poate ca pe o durere surdă ori ca pe o greutate de sub care nu se putea mişca. Auzea un ţiuit sinistru în urechi şi nu realiza că acesta venea de la sirena ambulanţei care se străduia să îl ducă mai repede la spitalul de urgenţă.

Odată ajunşi acolo, brancardierii scoaseră trupul tânărului bărbat din ambulanţă şi, cu nişte mutre blazate şi împietrite într-o grimasă de durere, îl cărau în spital, aproape trântindu-l pe masa salonului de urgenţe operatorii grave.

Ce faceţi, mă, aţi înnebunit? Nu vedeţi în ce hal e săracul? – ţipă la ei doctorul de gardă, care se uita speriat spre trupul însângerat al lui Sorin.

Hai, nene lasă-ne, să trăieşti matale o sută de ani, ca ăsta de aici, săracu’ e-aproape mort!

Ce stiţi voi, băi, muhaielelor, fir-ar mama voastră-a-dracului de bolovani nesimţitori!- zise doctorul necăjit şi, întorcându-se spre trupul zdrobit: Hai, bărbate, las’că te fac io la loc, o să fii ca nou!

Sorin încerca să zâmbească, pentru că auzise discuţia, dar nu se mişca nimic pe faţa lui tumefiată. Oricum, prinsese puţin curaj şi se gândea că doctorul ăla pe care nu avea cum să îl vadă, pentru că nu putea deschide ochii de umflaţi ce erau, o să îl facă bine. Încerca să nu se gândească la starea de jale profundă care îl făcuse să-şi bea minţile şi să vrea să se ducă dracului de tot, şi să dispară în zare.

Din piept parcă îi disparuse ceva esenţial, pentru că nu îşi simţea inima, iar abdomenul era ca o peşteră. Sorin nici nu îşi imagina însă cum arăta văzut dinafara lui, ce trup torturat şi înfiorător avea!

În seara dinaintea beţiei, primise de la Elena un telefon, pe un ton dur, rece şi definitiv, ea reproşându-i că nu e în stare să ţină legătura cu ea nici măcar la modul politicos, dar el era paralizat de tristeţe şi de furie împotriva lui însuşi. Era într-o stare de mortificare a sufletului, şi, în loc să facă efortul să îi răspundă Elenei ceva delicat, care să mai repare ce se mai putea repara în această relaţie atât de sfâşiată de fapt, el i-a trântit telefonul şi apoi s-a dus şi s-a îmbătat ca un dement. Să uite, să se întunece totul. Să dispară durerea din suflet.

Lui Sorin îi scăpă un oftat, profund ca un geamăt. Asistentele şi doctorul care erau lângă el l-au privit plini de compătimire, convinşi că era un geamăt de durere. Numai că nu era de durerea trupului, ci de durerea sufletului. Sorin simţea nevoia să se mişte, dar era imposibil. Trupul lui era un morman dezarticulat de oase rupte, o masă de carne sângerândă.

Prin faţa ochilor minţii îi trecură scene de dragoste, momente de iubire pe care nu a fost în stare să le împlinească… Între timp, era dus la sala de operaţie, spălat cu grijă şi pregătit pentru reparaţii capitale. Numai sufletul lui, din păcate, nu mai putea fi reparat!

(va urma)

« Previous PageNext Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.