MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 11, 2007

ARTA SI PUTEREA

Filed under: Literatura,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 2:37 pm

Mă preocupă de mai mult timp relaţia dintre artă şi putere, considerând că aceasta reprezintă în esenţă relaţia dintre două modele umane, respectiv artistul şi liderul, sau, chiar mai mult decât atât, relaţia dramatic de complexă dintre creaţie şi dominaţie.

Ceea ce mă interesează pe mine este mai ales felul în care elita artistică şi elita politică reuşesc astăzi să conlucreze, sau dimpotrivă, să fie în opoziţie, în funcţie de pattern-ul pe care îl adoptă în principal puterea în relaţia cu creaţia.

Am încercat să decelez în ţesătura actualităţii acele scheme arhetipale care marchează atât arta cât şi puterea, punându-le fie în stare de echilibru, fie în stare de antagonism.

Mă fascinează acea zonă comună, în care arta şi puterea îşi caută şi chiar îşi dispută modelele, şi anume modelele eroice, şi văd cu o anume stupoare cum oamenii politici de astăzi caută să îşi exercite puterea utilizând formulele persuasive ale modelelor eroice şi charismatice, care în artă rămân perpetuu ca modele pozitive, în timp ce în politică alimentează adeseori modele distructive.

Dar arta şi puterea îşi dispută şi retorica, şi nu mă pot împiedica să nu văd, cu o anume tristeţe, cum artistul şi liderul se folosesc deopotrivă de retorică pentru a-şi emfaza expresia, pentru a captiva, şi, în cele din urmă, pentru a domina publicul.

Relaţia dintre artă şi politică, dintre artist şi lider, a fost, este şi va fi întotdeauna o relaţie dilematică, antagonică, tensionată şi, adeseori, dramatică.

De câte ori oare artistul a fost susţinut de lider? Eu cred că de cele mai multe ori liderul este cel care apelează la susţinerea artistului, fie prin metode blânde, soft, fie prin metode brutale, hard. În Roma imperială, artistul era perceput ca un adversar direct al împăratului în situaţia în care el avea curajul să nu îşi construiască faima şi opera pe adularea “stapânului” ci îndrăznea să îşi cânte propriile cântece. La fel în Germania fascistă, ori în România ceauşistă.

M-am gândit adesea la situaţia din epoca lui Shakespeare, când doar poeţii erau acceptaţi la masa Prinţului, în timp ce actorii mâncau cu servitorii.
De ce oare? Pentru că poeţii erau Artişti care exprimau adevăruri, în timp ce actorii erau consideraţi la acea vreme doar nişte histrioni, meniţi să îl distreze pe “stăpân”, în felul în care acesta dorea.

Menirea mea, ca artist, este să îi spun deţinătorului puterii adevărul, indiferent cât de mult doare acesta. Am credinţa că relaţia dintre artă şi putere este, sau poate fi, o relaţie echilibrată, în condiţiile în care atât arta cât şi puterea împărtăşesc idealuri comune.

Cât de mare poate să fie presiunea puterii politice asupra artistului încât arta acestuia să fie una şchioapă şi ciungă, cerşind îndurare ori favoruri?
Ceea ce e şi mai greu de înţeles este felul în care puterea se poate insinua în expresia artistului, într-atât încât opera însăşi să îşi vicieze conţinutul, transformându-se într-o “goarnă” a politicului, abandonând orice fel de ideal pentru îngustele “poteci” ale servituţii!

Dar nici nu-mi place să văd cum se ridică ziduri artificiale între cei doi, ca şi cum artistul ar trebui să stea perpetuu întemniţat de bunăvoie într-un sine neînţeles şi insurmontabil de către ceilalţi, ferindu-se din calea puterii politice precum din calea ciumei!

Mi-e greu să văd Cetatea divizată mereu, în tabere artificial constituite, sfârtecată de baricadele urâte ale urii. Îmi este însă la fel de greu să accept lipsa de luciditate ori de onestitate a artistului, care ignoră semnalele puterii politice, prefăcându-se că este imposibil de corupt, în timp ce elementul politic urcă încet dar sigur pe zidurile cetăţii, precum o igrasie. M-aş bucura să văd că ne putem elibera de complexe, recunoscându-ne cu sinceritate preferinţele pentru politic, fără să riscăm ca arta noastră să “doară”, sau să se simtă vinovată de cine ştie ce complicităţi, care sunt poate cu mult mai perverse decât îşi imaginează cei care cred că artistul este mereu victima.

Între artă şi putere a existat şi va exista mereu o zonă comună. Publicul. Depinde de acesta şi artistul, depinde şi liderul. Numai că unul poate să plătească doar cu opera, în timp ce omul politic poate plăti, în situaţii extreme, cu viaţa!

(introducere la “Parabole despre Putere”)

Advertisements

8 Comments »

  1. da,publicul.
    dar aristul accede la public prin lider,iar acesta este preamarit in fata publicului de artist: lodovicco moro/da vinci; carol al II lea/storck, etc.
    interesanta atitudinea lui a.durrer care a renuntat la onorurile serenissimei republici pt a lucra in orasul natal,fara aceleasi onoruri.

    Comment by ingi — November 11, 2007 @ 3:26 pm

  2. p.s.
    saptamana trecuta,la intrebarea :ce inseamna NATO, am primit 1 raspuns aprox. corect din 40

    Comment by ingi — November 11, 2007 @ 3:30 pm

  3. @ingi
    e f greu pt artist sa renunte, dar e singura cale spre maretia autentica. Sau poate ca nu e asa?

    Comment by Maria Barbu — November 11, 2007 @ 3:53 pm

  4. Eminescu ne-a trasat destinul, analizand trecutul nostru pe cat de maret pe atat de tragic ;nu e pacat ca Dumnezeu ne-a dat una din cele mai mari glorii ale lumii si ca nu avem o clasa politica si intelectuala care sa valorifice aceasta glorie?

    Comment by omul — November 12, 2007 @ 1:48 pm

  5. @omul

    Nicu, dar noi, cei care avem constiinta acestui destin dramatic, de ce nu facem ceva? Hai sa facem o retea de minti luminate si luminoase si poate desfacem acest ghem de blesteme care apasa pe destinul national!

    Comment by Maria Barbu — November 12, 2007 @ 7:32 pm

  6. Până acum am refuzat cam 10 oferte de sponsorizare a tipăririi cărţilor mele şi nu ştiu dacă am făcut chiar bine. Din păcate lipsa banilor mă apasă atât de tare încât nu mai am libertatea de a gândi. Viitorul îmi este ocupat cu probleme pentru următoarele decenii. Partea materială nu este decât o parte a problemei. Poate să am atâţia bani încât să plătesc pe cineva, să aibă necazuri în locul meu, atunci ar fi o soluţie. Artistul este distrus de lider, de fapt nu aş spune lider, este prea simplist, aş folosi termenul de potenţat. Revin. Artistul este distrus de potenţat prin arta la comandă. Caz de ilustrare a situaţiei, acel pictor care i-a pus pe pânză imaginea lui Gigi Becali. Desigur, tabloul nu era artă, era un mod de a face bani. Când însă Becali i-a spus să schimbe ceva din tablou şi la “lovit” cu 5000 de euro, cerul s-a prăbuşit. Nu numai că intervenea în actul de creaţie dar stabilea imediat şi irefutabil valoarea tabloului. “Eu dau 5000 de euro daaaaar, îmi scoţi mie de aici asta şi asta, că nu-mi plac.”
    Poate artistul produce la comandă? Aici nu are importanţă subiectul, nu el intră în discuţie, ci forma artistică. Toţi marii pictori ai renaşterii au făcut portret pe bani, dacă erau şi mâini în portret se percepea o taxă suplimentară, mâinile se pictau mai greu, dar nu cred că le punea cineva la îndoială viziunea artistică. Cel mult puteau achiziţiona tabloul sau nu. Dacă nu, îl lua desigur altcineva.

    Comment by Bibliotecaru — November 13, 2007 @ 1:17 am

  7. @Bibliotecaru

    prietene, iti voi raspunde peste f putin timp, printr-o parabola!

    Comment by Maria Barbu — November 13, 2007 @ 1:28 am

  8. Maria ,ce spui tu si-a dorit si Eminescu!Tu lupti cu scrisul si o faci foarte bine !Cine poate sa te urmeze!

    Comment by omul — November 13, 2007 @ 6:48 am


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: