MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 10, 2007

TRISTETE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 6:26 pm

cătuşe am de lacrimi

şi-n temniţa gurii

nu-mi cresc decât portocale amare.

fără de tată mor

ca florile.

iubite, ţine-mă uşor,

cu degetele ochilor închişi!

atât de tristă îmi sunt

încât mă doare lumina,

dar rana lăuntrului

e mai grea decât rana trupului.

încheie-mi răsuflarea

cu inima ta.

carnea stă pe mine

ca o lespede grea.

Advertisements

10 Comments »

  1. Peregrinului ii place ce-ai scris. Ai o putere extraordinara de-a te juca cu secretele iubirii. Ospatul a inceput !

    Comment by PELERINUL — November 10, 2007 @ 10:24 pm

  2. Ai spus foarte frumos! Te sarut pentru asta.

    Comment by Maria Barbu — November 10, 2007 @ 10:30 pm

  3. Asa sa faci. Trebuie acum sa ma duc dupa pierduta de POSTUMIA care hoinareste prin Villa d’Este.

    Comment by PELERINUL — November 10, 2007 @ 10:49 pm

  4. Lumina sa fie cu tine!

    Comment by Maria Barbu — November 10, 2007 @ 11:19 pm

  5. La început nu era nici lumină şi nici întuneric. Poate te doare lumina pentru că te doare şi întunericul, iar asta nu este nici puterea cărnii nici a sufletului, ci a credinţei în legământ. Durerea ta se naşte din îndoială. Eşti lacomă de îndoială şi s-ar putea să te apropii de visul lui Faust. Poate că în curând vântul îţi va da în lături perdeaua de la uşa balconului.

    Comment by Bibliotecaru — November 13, 2007 @ 1:23 am

  6. @Bibliotecaru

    dragul meu, in poezie se intra pe varfuri, ca intr-un lacas de cult! Tu faci uneori zgomot cu tocurile ratiunii, ale logicii, ignorand faptul ca fiecare poem are propria lui ratiune, propria lui logica, la care te adaptezi sau… ramai afara!

    Comment by Maria Barbu — November 13, 2007 @ 1:33 am

  7. …din departari simt parfum de poezie

    Comment by omul — November 14, 2007 @ 5:56 pm

  8. Am să citez, în apărerea bocancilor mei zgomotoşi, o poezie ceva mai lungă, dar clasică deja în lumina inimilor româneşti, dar cum sunt probabil ultimul comentariu pe acest “TRISTETE – poem” probabil îmi va fi (cred) iertată lungimea.

    Mă voi feri ca de foc de pericolul
    Că dragostea să devină
    Obiect al meditaţiei,
    Al speculaţiei,
    Al filozofiei.

    Ferească Dumnezeu
    De acea dragoste retorică,
    În stare să ucidă
    Numai eroii
    Pe scenele de scândura uscată.

    Alt fel de dragoste am trăit eu
    În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
    Am fost devorat,
    De patimi reale,
    Şi nici un regizor
    Nu mi-a putut iscăli pieptul
    Cu biata lui cerneală roşie,
    De care s-au învrednicit toţi actorii.

    Eu însumi am ceva teatral
    În fiinţa mea.
    Dar eu nu sunt actorul,
    Eu nu sunt regizorul,
    Eu sunt autorul
    Tragediei pe care o joacă atâţia.

    Adolescenţi şi adolescente
    Se vor regăsi teatral
    În poemele mele de dragoste
    Pe care le restitui lumii
    Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
    Şi nu pot.

    Căci nici o boală nu devine
    Mai mică în tine
    Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
    O, dragostea mea devăstătoare,
    Câţi tineri îşi vor face iluzia
    Că-i poţi salva când te vor ciţi
    În cuvintele mele.

    Nu există propriu-zis experienţă umană,
    Nimic nu e valabil decât o singură dată,
    Ca o seringă în vremea modernă.
    Totul se aruncă după folosinţă,
    Înclusiv dragostea unui poet
    Citită în cărţile lui.

    Nici Biblia nu foloseşte,
    Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
    Experienţa din Cântarea Cântărilor
    Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
    Nu e nimic de făcut,
    Nu e nimic de ales
    Din toate acele cuvinte,
    Decât plăcerea estetică.

    Eu simt autorul tragediei,
    Eu declam împreună cu actorii,
    Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
    Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
    Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
    În acest final de veac
    În care dragostea
    A ajuns atât de prost vandabilă.

    Se joacă, dragii mei,
    Tragedia dragostei
    În faţa scaunelor goale.
    Murim şi nimeni nu se uită la noi,
    Actorii turbează pe scândura goală
    Şi poate ca de-atâta singurătate
    În sălile în care joacă
    Ei încep să ia în serios
    Rolurile din tragedia dragostei.

    N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
    A trebuit să vi le spun
    Gelos pe Shakespeare,
    Care a avut răbdarea
    Să-şi omoare toţi eroii,
    Stiind
    Că vă fi absolvit de marea lui vină
    Pentru că, între timp, oricum,
    Toţi aveau să moară,
    De moarte firească.

    Dar eu sunt poet liric,
    Eu încă n-am deprins învăţul
    De-a pune la persoana a treia
    Ceea ce devoră persoana întâi.
    Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
    Să mă salvez cu un plural al majestăţii
    Şi n-am putut şi unii dintre voi
    Au numit, prosteşte,
    Această care mi s-a întâmplat,
    Egoism.

    Şi nici nu am blestemată
    Răceala de cuget
    A şefului de cadre
    Care iubeşte-n taină,
    În vreme ce acţionează
    Cu dosare şi referinţe de tot felul
    Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
    Care iubesc.

    Dragostea mea are un aspect
    Aproape clasic,
    În romantismul ei
    Desuet şi expresionist.
    Iubesc
    În numele tuturor umilinţelor,
    Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
    De legi fără de lege.

    Vai mie, autor de tragedii,
    O s-ajung exemplar, o să se predea
    Lecţii de literatură universală
    Pe textele mele,
    Biată autopsie,
    Vinovată şi impudică autopsie,
    Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
    C-au luat note mici
    La lecţia “Poezia lui Adrian Păunescu”,
    N-aţi fi azi în stare
    Să mă ucideţi
    Pentru poezia de dragoste
    La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.

    Vă voi trece clasa,
    Pe voi şi pe femeile voastre,
    În faţa cărora îngenunchez
    Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
    Şi pentru misteru1 care ne leagă.
    Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
    Veţi supravieţui în poezia mea,
    Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
    Care nu e reglementată
    Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
    O, bieţii mei prieteni!

    Scriu poezie de dragoste
    Şi ştiu că n-am nici o şansă
    În timpul vieţii mele.
    Sunt făcut să par altceva,
    Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
    Teatral uneori,
    Pentru că-n clădirea teatrului nostru
    A ascuns armata
    Toata muniţia, toate drapelele.
    Teatral uneori
    Pentru că în oraşul nostru
    Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
    Întrucât primaria e plina de funcţionari.

    Teatral, teatral, într-adevăr,
    Şi rugindu-vă,
    Implorindu-vă,
    Ordonidu-vă:
    Pace şi dragoste
    Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
    Va fi şi Truda de-a le păstra.
    Bucuraţi-vă că mai aveţi
    Poeti din acest os,
    Păsări de această marcă,
    Împulsuri în această direcţie.
    Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
    Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
    În sintaxa unei singure orientari,
    Să lucrez ca orbetele
    Pentru infăţişarea voastră festivă,
    Eu iubeam şi scriam
    Poezie de dragoste.

    Iar pe voi, fraţii mei tineri,
    Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
    Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
    Vă rog, nu pariaţi prea mult
    Pe această iluzie.

    Nimic nu se învaţă de la nimeni
    Până când nu înveţi acel lucru
    Din propria ta experienţă.
    Voi mă veţi iubi
    Abia după ce
    Veţi ajunge-n situaţia mea.

    Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
    Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
    În versurile mele nu veţi găsi
    Descrise somptuos
    Poziţiile dragostei
    Ca-n manualele de pornografie indiana
    Sau chiar daneză.
    O, nu. Toată poezia mea de dragoste
    E o imensa vatră de cenuşă
    La temelia unui rug
    Ce arde încă.
    Luaţi această carte-n mâini,
    Această machetă a unui teatru tragic,
    Iubirea e tragică.
    Pentru că iubirea e moarte,
    Iubirea e tragică
    Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
    Măreaţă cum e
    În scriitura pe care au învăţat-o,
    Dar abia aşteaptă să coboare
    Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
    În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
    Iubire de oameni.
    În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
    Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
    Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
    Se sărută pe scenă cu o actriţă.
    Vai, eterna contradicţie
    Dintre artă şi viaţă!

    Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
    Citiţi cartea mea
    Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
    Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
    N-am decât orgoliul de-a mă alatura
    Cu toată cenuşa distrugerii mele
    Cenuşilor voastre,
    Căci fiecare dintre voi
    E un cuplu
    De la care ar putea începe
    Iaraşi BR> Lumea.

    Şi când veţi vedea
    În faţa ochilor voştri arzând de iubire
    Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
    Câmpiile şi fabricile,
    Oamenii şi munţii,
    Păsările şi peştii,
    Bibliotecile şi spitalele,
    Mormintele şi bisericile,
    Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
    Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
    Şi pentru că pământul e rece,
    Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
    O, voi, tineri ai planetei mele
    Convulsionată de-atâtea arme,
    Sub ochii holbaţi ai armatelor,
    Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor,
    Fără nici o ruşine,
    În numele singurei religii care ne uneşte,
    Credinţa în continuitatea speciei umane,
    Iubiţi-vă,
    Iubiţi-vă pe tunuri!
    Concediaţi tunarii
    Şi dezamorsaţi obuzele
    Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
    Semn al păcii universale.

    Iubiţi-vă,
    Iubiţi-vă pe tunuri!
    Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
    Până le veţi scoate din funcţiune,
    Iubiţi-vă aruncând din mâini
    Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
    Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
    Chiar şi această carte care nu are decât meritul
    Că aparţine unui om
    Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
    Să facă dragoste pe nici un tun,
    Când n-a dormit şi n-a scris,
    A iubit
    Cu disperarea condiţiei umane,
    Cu lacomia venitului de pe front,
    Cu grija medicului
    Şi cu dăruirea muribundului.

    Facă-se profeţia mea,
    Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
    Iubirea pe tunuri!

    (Iubiţi-vă pe tunuri – Adrian Păunescu)

    Să nu-mi fac colaps după colegul Adrian,
    Ascund de-a pururi logica-n noian
    Şi zic şi eu cuvânt de după poezie:
    Cu tunul să-mi sfârtecaţi a mea fiinţă!
    Stârnit-am prin praf de îngeri. O!, vai mie!
    La mine totu-i gând, materie şi umilinţă,
    Acum ele-s trecute dacă n-o fost să fie.

    Comment by Bibliotecaru — November 14, 2007 @ 6:51 pm

  9. @Biblotecaru

    ma voi feri de analiza, caci poezia aproape ca nu are cum sa fie analizata, pentru ca ea este fiinta, si trebuie sa o accepti asa cum este. Ceea ce voi si face acum. Da, mi-ai adus aici o altfel de fiinta poetica si eu trebuie sa o recunosc ca atare. Atat!
    Iti multumesc!

    Comment by Maria Barbu — November 14, 2007 @ 11:12 pm

  10. @omul

    Nicu, se vede ca tu insuti ai substanta de poet.

    Comment by Maria Barbu — November 14, 2007 @ 11:16 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: