MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 6, 2007

LIDERII MODERNISTI SI LIDERII POSTMODERNISTI

Filed under: Leadership,Politica,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 10:08 pm

 

Liderii postmodernişti, spre deosebire de autoritariştii epocii moderniste, au capacitatea de a dezvolta demersuri care să se înscrie într-un cod de etică a leadership-ului postmodernist, etică ce cuprinde multe cerinţe. Demersul liderului este considerat ca fiind valoros pentru comunitate, atât de către liderul însuşi, care are astfel conştiinţa valorii muncii sale, cât şi de membrii comunităţii.

Liderul politic de top trebuie să se dedice de bunăvoie eforturilor de a reprezenta interesele naţiunii, demersurile sale trebuind să pornească din convingerea că le poate sluji corect şi eficient. El se identifică cu instituţia şi respectiv naţiunea pe care o reprezintă, considerând că realizările sale sunt mai puţin personale, cât instituţionale şi naţionale.

Liderul se dedică misiunii sale, îndeplinirea acesteia reprezentând o armonizare între viziunea sa individuală şi scopurile şi viziunea colectivă, liderul având conştiinţa clară a contribuţiei sale, numai în măsura în care aceasta este materializată în succese şi îndepliniri care nu au doar caracter personal.

Liderii postmodernişti ajută grupul sau comunitatea să deceleze sensul real al demersurilor pe care ei le fac pentru atingerea scopurilor propuse, după cum sesizează unii analişti.

Aşa cum spunea şi Robert P. Gephart în 1996, modelul ierarhic de leadership a fost caracteristic societăţii capitaliste moderniste, industriale, care făcea o apropiere periculoasă între managementul autoritar şi leadership-ul totalitar, între structurile ierarhice şi cele birocratice, modelul ierarhic fiind susţinut de teoriile raţionaliste şi autoritarist-exclusiviste. 

Autori de mare anvergură, cum sunt Francis Fukuyama şi Daniel Bell, etichetaţi de altfel ca fiind postmodernişti liberali, identifică printre trăsăturile leadership-ului postmodernist multe dintre trăsăturile specifice societăţii postindustriale, criticând foarte aspru hedonismul şi iresponsabilitatea societăţii industriale de tip modernist, pe care postmodernismul trebuie să o corecteze în toate compartimentele sale, dar mai ales în cel al leadership-ului. 

Structurile conducerii ierarhice şi modelul vertical al luării deciziei se transformă după modelul orizontal postmodernist al echipei constituite democratic şi consensual. Verticala construcţiilor postmoderniste se menţine prin utilizarea principiilor ca “piloni” ai structurilor instituţionale şi organizaţionale, naţionale ori internaţionale.

Liderului postmodernist nu i se mai cere doar performanţă şi excelenţă strict individuală, ci o formă mult mai complexă de reprezentativitate, ca şi de compatibilitate între viziunea personală şi expectanţele colective. Astfel, ne apare ca fiind confirmată o preferinţă a societăţii postmoderniste pentru liderii creativi şi vizionari, capabili să răspundă idealurilor şi opţiunilor multiple, diverse şi particularizate pe care le au diversele comunităţi ori naţiuni în contexte diverse.

Spre deosebire de leadership-ul de tip tranzacţional, practicat cu predilecţie de societatea modernistă, în care competenţele sunt răsplătite doar financiar, leadership-ul postmodernist pare mult mai apropiat de leadership-ul transformaţional, de exemplu, care aşteaptă de la lideri acele decizii şi acele opţiuni pe care aceştia le fac raportându-se la o răsplată morală, şi oarecum inefabilă, pe care le-o poate întoarce comunitatea naţională pe care o reprezintă şi care, la rândul ei, îi susţine faptic şi moral pe liderii săi.

Unele analize, apărute în ultima perioadă, cum ar fi „Postmodern Conceptions of Power for Educational Leadership” („Concepţii postmoderniste despre putere pentru leadership-ul educaţional”), scrisă de Sackner, Walker şi Mitchell în 1999, constată o sensibilă identitate între expertiza liderilor şi viziune, astfel încât aceştia pot să exercite un leadership care să stimuleze şi să coaguleze energiile creatoare ale comunităţii, prin promovarea libertăţii de opţiune în locul vechii coerciţii, pe care o exercitau liderii modernişti. 

Leadership-ul postmodernist rejetează însă cu fermitate autoritarismul şi logica lineară a pattern-ului modernist, având capacitatea de a susţine în mod inteligent şi coerent procesul de auto-construcţie, care s-a declanşat la aproape toate palierele societăţii.

După o perioadă de criză identitară, care reprezenta de fapt o perioadă de tranziţie, statele-naţiuni, fie ele capitaliste de tradiţie sau foste socialiste, încep să se înscrie în curentul interacţionist postmodernist, reformulându-şi scopurile, interesele, direcţiile şi opţiunile politice şi de securitate, reconstruindu-şi în fapt identitatea naţională.

Liderii postmodernişti sunt chemaţi să găsească noi modalităţi de exprimare a interesului naţional, să răspundă noilor nevoi ale securităţii naţionale care se înscrie în demersulul postmodernist al construcţiei noilor structuri regionale şi globale de securitate, şi chiar să susţină şi să găsească noi modalităţi de exprimare şi formulare a identităţii naţionale.

Postmodernismul promovează deasemenea un model nou de lideri ai organizaţiilor regionale ori globale, un tip de lideri „transfrontalieri”, capabili de demersuri subtile prin intermediul cărora ei pot să susţină evoluţia acestor organizaţii, care par să funcţioneze ca nişte super-softuri, ale căror principii se pot regăsi în modelele particulare de softuri politice naţionale.

Leadership-ul postmodernist constructiv consideră că trebuie să facă efortul de integrare a structurilor ierarhice moderniste în structurile orizontale reţelare şi interacţioniste ale modelului postmodernist, integrare care se va produce însă abia după ce structurile ierarhice se vor fi „emancipat” în spiritul cooperativ şi participativ postmodernist, făcând ca deciziile să fie colective şi benevol acceptate.

Liderii de tip postmodernist trebuie să gestioneze flexibil şi inteligent interacţiunea dintre domeniul civil şi cel de forţă, militar, ceea ce înseamnă, în bună măsură, depăşirea ierarhiei militare rigide şi acceptarea modelului cooperării şi conlucrării postmoderniste, utilizând nu atât autoritatea conferită de grad şi manifestată prin ordin, cât recunoaşterea valorii liderilor de către colectiv şi acceptarea sugestiilor colectivului de către lider, în procesul efectiv de leadership.

Pentru că leadership-ul postmodernist nu se defineşte totuşi prin dezordine ci printr-o ordine sensibilă, nuanţată şi particularizată, liderii postmodernişti sunt cei care se conduc după strategii care înglobează atât propria lor viziune ca şi elemente ale viziunii colective.

Leadership-ul politic postmodernist este chemat să reformuleze identitatea naţională, destinată să umple mai vechile formule ale statului naţional, dar şi să participe la noile structuri de securitate ale lumii, regionale sau globale, nu după modelul standardizat al modernismului, ci după modelul postmodernist, care este mai flexibil, neconvenţional şi mult mai bogat în oportunităţi.

Acest model postmodernist de leadership cere din partea liderilor nu doar o puternică motivaţie politică şi morală, ci mai ales o capacitate aparte de auto-cunoaştere şi de auto-depăşire, de adaptare la o dinamică de excepţie a realităţii politice şi de securitate din lumea de azi şi de mâine, cere viziune, creaţie şi inovaţie.

Leadership-ul postmodernist, făcut cu o înaltă expertiză, poate transforma o mai veche şi dezavantajoasă postură a statului, condus de o manieră adecvată, în situaţia de a ocupa o nouă şi mai bună postură, exprimată prin poziţii mai avantajoase în cadrul reţelei internaţionale interacţioniste.

Dacă leadership-ul modernist îşi fundamenta activitatea şi autoritatea pe decizii, reguli şi ordine, leadership-ul postmodernist are o evidentă predilecţie pentru principii, norme şi proceduri, cu o aplicare elastică şi auto-consimţită. Între adevărul „obiectiv” şi obligatoriu al modernismului şi adevărurile multiple, subiective şi contextuale ale postmodernismului, leadership-ul actual alege varianta din urmă. Leadership-ul postmodernist pare să fie mai bine pregătit pentru gestionarea situaţiilor de criză decât modelul maniheist modernist.

Ceea ce în altă epocă era cunoscut ca fiind inevitabilul pattern ierarhic este înlocuit, încet dar sigur, de o reţea mult mai complexă, în care asumarea responsabilităţii este mai nuanţat şi mai particular definită. Ceea ce altădată era asumat doar de liderii de „vârf”, devine în formula postmodernistă o preocupare a fiecăruia dintre liderii care gestionează aşa numitele „noduri de reţea”, sau, folosind altă formulă, de către liderii intermediari.

Subordonarea ierarhică este înlocuită de responsabilizarea conştientă. Puterea centralizată de tip modernist dispare în favoarea puterii colective sau a leadership-ului particularizat, de tip postmodernist. Ordinul autoritar este înlocuit de decizia colectivă, eludarea consecinţelor fiind înlocuită de o gestionare mai corectă a efectelor acţiunii de leadership.

(fragment din cartea “Postmodernismul, liderii si crizele”)

Advertisements

4 Comments »

  1. Mi-a atras atenţia fragmentul “Liderul politic de top trebuie să se dedice de bunăvoie eforturilor de a reprezenta interesele naţiunii”. Să spunem că există un om prosper. Ce anume îşi doreşte el de vrea să ajungă lider? Chestia asta cu “jocul de-a liderul” îi macină venitul (nu se mai ocupă de afacere), îi macină imaginea (nu ştiu nici un lider care să rămână Făt-Frumos după ce nu mai este lider) şi îi invadează intimitatea cu mici ziarişti curioşi şi cu bliţul pregătit. Ce anume face să merite toate acestea, ce anume câştigă totuşi?

    Comment by Bibliotecaru — November 7, 2007 @ 1:47 am

  2. Cred ca exista si oameni cu vocatie de lider asa cum exista oameni cu vocatie de artist. E un resort interior care ii impinge spre implicare, dar asta numai in cazul liderilor autentici, nu a celor care devin lideri din motive de auto-proslavire!

    Comment by Maria Barbu — November 7, 2007 @ 2:21 am

  3. Nu neg că ar putea exista o vocaţie. Dar de unde nevoia de a fi lider, ce îl mână acolo. Văd un poet murind de foame pentru poezia lui, tocmai din natura lui poetică. Liderul însă este ambiţios şi, logic, nu poate fi dezinteresat. Dacă materialul nu este împlinirea funcţiei de lider, dacă egoismul acela al cultului personalităţii nu este nici el acolo, ce anume îl mână în luptă?
    De ce insist, pentru că logica ar spune că orice om care nu are nimic vizibil de câştigat din politică va poza în liderul politic de top despre care vorbeşti, liderul din vocaţie. Ori nu cred asta. Aparent sunt foarte mulţi lideri care au pierdut la toate capitolele prin înscrierea lor în politică, dar nici lideri de top nu sunt. Un exemplu la îndemână… Stolojan.

    Comment by Bibliotecaru — November 7, 2007 @ 10:09 am

  4. @Bibliotecaru

    da-mi voie sa ma abtin in legatura cu exemplul pe care l-ai dat. Uneori regret ca stiu prea multe despre cei care sunt asa-zisii nostri lideri! Cat despre liderii de vocatie…. ei, puterea insasi este un afrodisiac, dar liderii de la noi intra in joc pentru jaf, pentru tepe, pt imbogatire frauduloasa. Asta din cauza ca noi mai credem in aleatoriul politic, si toti golanii si sceleratii pot ajunge orice numai pt ca dau bine la popor!

    Comment by Maria Barbu — November 7, 2007 @ 12:52 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: