MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 4, 2007

INGER SI OM – poveste

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 12:08 am

De câte ori îl vedea pe bărbatul acela, i se părea că se deschide în faţa ochilor ei o întreagă istorie, de parcă omul ar fi fost purtătorul vreunei capacităţi supra-umane de a deschide eternitatea şi de a o obliga să îşi arate conţinutul.

Nici nu ştia de ce sau cum se putea întâmpla aşa ceva. Bărbatul acela era un tânăr destul de mic de statură, suplu, blond, cu nişte ochi albaştri încercănaţi, semn că omul făcea în mod curent nopţi albe. În afară de asta, avea o gură deosebit de expresivă, atât de tristă şi de melancolică, de parcă ar fi simtit toate dramele umanităţii

Părea să fie purtătorul unei cunoaşteri atât de profunde a tuturor trăirilor umane, încât, după ce stăteai în prezenţa lui pentru câteva clipe doar, te puteai simţi parcă „suavizat” sufleteşte, cuprins de o transparentă şi delicată senzaţie de fericire, de altfel absolut inexplicabilă.

Elena nu mai cunoscuse niciodată un astfel de exemplar uman, care o tulbura şi o fascina în acelaşi timp. Femeie frumoasă şi învăţată cu succesul, Elena şi-a dat repede seama că nu configuraţia masculină a insului era cea care o tulbura atât de mult, ci configuraţia lui ideală, dacă se poate spune aşa

Oricum îi era complet imposibil să îşi explice chiar şi ei însăşi ce simţea pentru acest bărbat cu totul şi cu totul neobişnuit. Părea că fiecare zi care se adăuga acelui lanţ de momente pe care le trăia alături de el de când îl cunoscuse, cu doar câteva luni în urmă, era o zi semnificativă, foarte asemănătoare unui eveniment, ori unei sărbători deosebite.

Elena trăia cele mai ciudate sentimente faţă de acest bărbat. Înainte de toate, îl admira şi îl respecta, într-un fel aproape mistic, de parcă acesta ar fi fost vreun personaj serafic, venit dintr-o altă lume, pentru a ne învăţa pe noi, muritorii, cum trebuie să evoluăm spre sfere mai înalte.

Mai apoi însă, frumoasa Elena şi-a da seama că, într-un fel absolut neaşteptat şi de neînţeles, s-a îndrăgostit de fragilul personaj. Adică ajunsese să îl considere singurul model masculin acceptabil, modelul ideal, şi simţea asta cu toată convingerea şi trăia cu tot sufletul ei aceste sentimente.

Ajunsese chiar să retrăiască, mai ales în prezenţa bărbatului acestuia blond, momente importante din propria sa istorie, revenind într-un fel miraculos la formula sufletească a propriei sale adolescenţe, ajungând să îşi reconsidere tot conţinutul sufletesc, în sensul unei reveniri la o puritate şi la o inocenţă pe care fusese convinsă că le pierduse definitiv şi că numai prezenţa miraculoasă a acestui bărbat misterios a făcut ca sufletul ei să se purifice şi să se revirginizeze.

Ce mai urma să i se întâmple oare, mai ales că Elena simţea foarte clar că acest bărbat era mai mult asemenea îngerilor, adică fără apetit sexual, cel puţin în relaţia cu ea, şi atunci, ce putea să facă oare cu sentimentul ei de iubire profundă faţă de un bărbat care nu ar fi putut niciodată să răspundă acestei iubiri?

Nu ştia. Şi aproape că nici nu o mai interesa. Ceea ce o interesa mai presus de orice era ca el să rămână lângă ea, pentru ca ea să se poată bucura de prezenţa lui minunată, indiferent în ce formulă i-ar fi rămas alături, ea era dispusă sa accepte orice, numai să se poată îmbiba la nesfârşit de mireasma zeească a acestui mesager divin! Era clar că înnebunise, pentru că altfel nu exista nici o explicaţie logică pentru ceea ce simţea ea.

Dar dacă era mai mult decât atât? Dacă Divinitatea însăşi îi trimitea acest sol, întrupat în bărbat, pentru a-i cerceta sufletul, pentru a vedea cât de mult poate ea să iubească, în afara manifestării sexuale, tocmai ea care crezuse întotdeauna că aceasta este practic cea mai importantă manifestare a iubirii!

Tot sufletul îi era plin de o fericire neînţeleasă, dar foarte direct legată de prezenţa misteriosului bărbat, care era însă din ce în ce mai aproape de ea, şi tocmai când credea că se poate întâmpla ceva previzibil, el sărea din nou în alte sfere, lăsând-o cu sufletul atârnat ca o aripă, care s-a desprins de umărul purtătorului.

Ceea ce trăia Elena era o mare fericire şi o mare suferinţă în acelaşi timp, era o înălţare şi o prăbuşire perpetuă. Parcă niciodată iubirea nu îi apăruse în acest fel, ca o încercare de desăvârşire, minunată şi dureroasă, dar la care nu ar fi acceptat să renunţe decât odată cu însăşi viaţa sa.

Nici nu îndrăznea să îşi imagineze cum ar mai putea fi existenţa ei fără bărbatul miraculos care îi umpluse mintea şi sufletul de prezenţa lui, de întreaga lui făptură. Culmea era că, în ciuda faptului că nu trăia cu acest bărbat nici un fel de experienţă erotică, Elena era plină de un sentiment erotic atât de intens care părea să îşi fie suficient sieşi, şi care poate că îl cuprindea uneori chiar şi pe misteriosul masculin.

Elena simţea că viaţa ei s-a luminat, îi erau mai clare scopurile şi în carieră şi în relaţiile cu ceilalţi oameni. Simţea tot mai acut nevoia să se exprime, să le formuleze şi celorlalţi sentimentele ei, care ar fi vrut să răsune peste omenire ca un fel de trompetă divină, anunţând poate apariţia unei forme inedite de iubire pe acest pamânt maculat de orori şi de mizerii de tot felul. Elena s-a trezit deodată facând apologia unei iubiri desăvârşite, pure, perfecte, totale, fără să îndrăznească să spună totuşi că această iubire se manifesta complet în afara dimensiunii sexuale, de teama că ceilalţi oameni nu o vor înţelege.

Într-o dimineaţă de vară, când se culcase extrem de târziu, aproape de răsăritul soarelui, cu gândul la iubitul ei ideal, Elena, care era pentru câteva zile la munte, într-o cabană sărăcăcioasă şi urâtă, a simţit o prezenţă caldă alături de ea, în patul tare.

Cum abia adormise, a avut impresia că e unul din numeroasele sale vise erotice, prin care se răzbunau simţurile ei de femeie puternică, sănătoasă, adevărată. Ceea ce simţea acum era însă atât de minunat, atât de intens, atât de frumos, încât se pomeni gemând de plăcere, cu tot trupul şiroind de transpiraţie.

După ce reuşi să se relaxeze puţin, Elena îndrăzni să deschidă ochii, parcă străfulgerată de o divină presimţire. Alături de ea, zâmbind serafic după ce o iubise cu atâta pasiune, stătea miraculosul tânăr blond, şi din ochii lui albaştri se revărsa, peste femeia căreia tocmai îi cotropise trupul, o infinită iubire.

(fragment de roman)

18 Comments »

  1. minunat.

    Comment by safir — November 4, 2007 @ 2:17 am

  2. Superb, Maria! Ai zugravit minunat in cuvinte inaltarea! Cand va fi gata intregul roman sa ma anunti neaparat, vreau tot tabloul, nu doar scene din el… 😉

    Comment by Liana — November 4, 2007 @ 11:12 am

  3. @safir

    nu stiu cine esti, dar sper ca acest “minunat” sa fie din tot sufletul.

    Comment by Maria Barbu — November 4, 2007 @ 1:43 pm

  4. @Liana

    bineinteles ca te voi anunta cand termin romanul, dar scrierea lui este pt mine un demers inedit, dupa ce am scris poezie si eseuri. Mi-am facut totusi “incalzirea” cu parabolele care vor aparea si ele in curand, dar asta e un roman de dragoste si asta ma solicita extraordinar! Ma bucur mult ca iti place.

    Comment by Maria Barbu — November 4, 2007 @ 1:46 pm

  5. Am mai citit odata fragmentul asta. Este absolut minunat! Ador toate fragmentele cu Elena, Mike si Sorin. De abia astept romanu’ 😀 😀

    Comment by luckydreamer — November 4, 2007 @ 3:17 pm

  6. @luckydreamer

    multumesc, Dana. Si eu abia astept sa se reinnoade povestea din roman….

    Comment by Maria Barbu — November 4, 2007 @ 3:26 pm

  7. Maria Barbu, este spus din inima, cu toata convingerea.

    Comment by safir — November 4, 2007 @ 11:00 pm

  8. Multumesc.

    Comment by Maria Barbu — November 4, 2007 @ 11:30 pm

  9. Hmm, roman. Multa bafta, Maria. Si termina-l cat mai repede.

    Comment by Oana — November 5, 2007 @ 1:11 am

  10. Promit, Oana.

    Comment by Maria Barbu — November 5, 2007 @ 11:14 am

  11. Pelerinului ii lipsesc cuvintele pentru a-si exprima sentimentele. El nu stie de ce.
    Citind pe nerasuflate cuvintele-ti zidite-n fraze, Pelerinul dupa un timp lung cat o strafulgerare, s-a dezrobit de unele sentimente pierdute, pe care niciodata nu le-a putut uita. De ce ? Astazi, aici si acum Pelerinul nu poate da un raspuns.

    Comment by PELERINUL — November 5, 2007 @ 11:51 am

  12. @Pelerinul

    nu mai stii sa iubesti? Nu se poate. Iubirea ramane in noi ca o esenta. Poate pentru ca ti-ai imbogatit iubirea intr-atat incat nu mai stii unde s-a topit iubirea erotica. E in tine. In ochi, gura, maini, inima, si tot restul.

    Comment by Maria Barbu — November 5, 2007 @ 1:32 pm

  13. ce fapta marsava as comite, sa intru la Elena cand s-ar trezi din vise!

    Comment by omul — November 5, 2007 @ 9:18 pm

  14. @omul

    mai, mai. Mare shmeker mai esti, Nicu!

    Comment by Maria Barbu — November 5, 2007 @ 9:26 pm

  15. am dorit sa contrastez povestea cu lumea murdara
    din jurul nostru;vederea umana nu este posibila fara contrast;te aud dar nu te vad fiind pur-aurie pe un fond de culoare la fel;

    Comment by omul — November 5, 2007 @ 10:31 pm

  16. @omul

    Ai mare deptate, prietene.

    Comment by Maria Barbu — November 6, 2007 @ 12:08 am

  17. s-a scris ce-am vrut sa-ti spun… Nu totul, dar s-a scris…
    Nu-mi raman decat felicitarile si zambetul trait in fata frumosului…

    Comment by gmmail — November 6, 2007 @ 2:19 pm

  18. @gmmail

    multumesc mult, Marin.

    Comment by Maria Barbu — November 6, 2007 @ 2:26 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: