MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 21, 2007

SUFLETUL SAU ORGOLIUL?

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:20 pm

Facand un comment pe blogul unui prieten la care tin foarte mult, pe tema suferintei pentru iubirile care mor, ma intrebam ce se intampla de fapt cu noi atunci cand intervine ruptura, ce anume ne doare mai mult si mai mult, sufletul care a fost si mai este inca plin de iubire sau numai orgoliul nostru umflat si supradimensionat de despartire si devenit gonflabil si aproape strivitor?

Subtilul meu prieten, ca raspuns, imi sugera sa fac un banner din acest raspuns-intrebare: “sufletul sau orgoliul?” Da, are foarte mare dreptate cand imi da dreptate, pentru ca cele mai multe dintre suferintele noastre nu au ca sursa sentimentele nostre, sufletul adica, ci mult mai mult vanitatea noastra, orgoliul nostru exacerbat si distorsionat.

Am mai abordat aceasta tema a vanitatii vinovate in articolul “Vanitas vanitatis”, dar aici vreau sa ma aplec cu mai multa atentie asupra planului nostru sentimental si al suferintei teribile pe care o resimtim atunci cand se rupe o relatie de iubire. Cata iubire s-o fi strans oare in bietul nostru suflet, umilit acum de abandon si chinuit de remuscari cumplite? Cred ca v-am mai spus ca eu imi imaginez Iadul ca pe o eternitate a remuscarilor, a parerilor de rau pe care le incerci cu o intensitate halucinanta fara sa mai poti face nimic pentru a repara ceva din ceea ce ai distrus.

De aceea si cred ca, de cate ori ne pare rau de ceva, e bine sa ne cerem repede si frumos iertare, si pentru ca e minunat sa repari ce ai stricat dar si pentru a scapa de mustrarile de constiinta, de remuscari, de parerile de rau care ne pot urmari intreaga existenta si dincolo de ea. Ori, tocmai in iubire, orgoliul nu ne lasa sa ne cerem iertare, asteptand mereu ca celalalt sa faca primul pas spre impacare, lasand sa se creeze o concurenta acerba intre iubirea de sine si iubirea fata de celalalt, concurenta din care, de cele mai multe ori, iubirea adevarata iese infranta.

Si atunci, de ce mai suferim atat de intens cand pierdem aceasta iubire de care de atatea ori ne-a pasat prea putin? Sau nici macar suferinta aceasta nu este reala, si ea se decide mai mult in continutul orgoliului nostru decat in cel al sufletului? Sau, si aici chiar ca nu mai inteleg nimic, nu cumva tocmai faptul ca suferim sau ne dorim sa suferim ne face sa crestem in proprii nostri ochi, ca si cand ar fi o dovada in plus a superioritatii noastre fata de celalalt, care se impovareaza cu toate defectele si pacatele posibile, lasandu-ne pe noi sa aparem atat de minunati in ipostaza acestei suferinte, care mi se pare mai mult mimata decat reala?

Doamne Dumnezeule, ce ar putea oare sa insemne aceasta cumplita propensiune spre auto-slavire in tot ce facem in dauna daruirii reale, in detrimentul sentimentelor autentice, in mod special in dauna iubirii? Si ce ne mai impaunam cu capacitatea noastra de a iubi si, implicit, de a suferi! Cat de mandri suntem de noi si, mai ales, de impresionanta noastra performanta sentimentala. Dar cat de adevarata este ea oare? Daca ne-am contempla mai atenti, cred ca am putea zari hadul orgoliu ranjind demonic din spatele fragilei noastre iubiri!

Advertisements

12 Comments »

  1. Dar cine mai sta acum sa contemple asupra problemelor de genul asta, Maria ? Cati oameni mai sunt in stare sa se uite la faptul ca gresesc, ca nu procedeaza decat gresit si iar gresit si repeta de fiecare data aceeasi greseala si dupa se intreaba ce se intampla ? Suferinta nu e reala ? E o iluzie ?! Parca nu-mi vine sa incerc sa scot din adancuri adevarata problema pentru ca e mult de munca si mai bine o las asa …

    Comment by luckydreamer — October 21, 2007 @ 6:23 pm

  2. Nu stiu, poate ca suferinta este reala, dar cred ca vine din suferinta cauzata de orgoliu mai mult decat din iubire. In acele momente poate ca se confunda cele doua tipuri de suferinta si poate ca nimeni, oricat de lucid ar fi, nu isi da seama cu usurinta cat de mult sufera din iubire si cat din orgoliu.

    Comment by Maria Barbu — October 21, 2007 @ 8:15 pm

  3. Trebuie sa fiu de acord cu lucy. Nimeni nu se mai analizeaza, reactionam din instinct, fie ce o fi.

    Comment by Oana — October 21, 2007 @ 9:04 pm

  4. Oana, orgoliul este mai naucitor chiar decat instinctul, mai ales pentru oamenii educati, si noi, inevitabil, despre astia vorbim pt ca facem parte dintre ei.

    Comment by Maria Barbu — October 21, 2007 @ 9:47 pm

  5. din nefericire orgoliul este mult prea putin controlabil. sentimentul de iubire poate fi usor infranat, ascuns, inghesuit undeva fara a mai fi scos la suprafata. insa cu orgoliul nu se poate asta. insusi orgoliul impinge la chinuirea iubirii, ne impiedica sa ne manifestam adevaratele sentimente si sa recunoastem ca le avem.

    Comment by lifeanthem — October 22, 2007 @ 1:23 am

  6. Ce bucurie ameţitoare o fi simţit mama când mă ţinea la piept,ce emoţie paralizantă m-a
    cuprins cănd am ţinut în mâna mea , mâna iubitei… îmbrăţisarile, mângâierile sunt primii paşi spre binele sufletesc şi trupesc.
    Ce se petrece oare în corpul omenesc, în timpul unei atingeri tandre…?din pacate lumea de astăzi dominată de mass-media este o lume vizuală.Field spunea că ‘în noi nevoia de contact este înrădăcinată genetic, orice mângâiere tandră ne face mai siguri pe noi , suntem mai puţin timoraţi’.
    Maria te şi ne întrebi ‘ ce se intampla de fapt cu noi atunci cand intervine ruptura, ce anume ne doare mai mult si mai mult, sufletul care a fost si mai este inca plin de iubire sau numai orgoliul nostru umflat … ‘.
    Înainte de a nu mai fi iubirea nu au mai fost atingerile tandre, nu au mai fost mangâierile şi a intrat în scena vieţii orgoliul…

    Comment by omul — October 22, 2007 @ 11:44 am

  7. @lifeanthem

    Da, cred ca este adevarat ce spui in legatura cu orgoliul ca piedica launtrica, ca blocaj sufletesc. El ne poate chiar impiedica sa iubim cu adevarat, transformandu-ne intr-un fel de monstri incapabili de singurul sentiment cu adevarat inaltator si divin , care este iubirea.

    Comment by Maria Barbu — October 22, 2007 @ 12:09 pm

  8. @omul

    Nicu, tu faci o analiza deosebita, la care nu m-am gandit inainte, in sensul ca pui in valoare manifestarea iubirii ca tadrete, ca atingere minunata, ca traire care ne infloreste intreaga fiinta si fizica si sufleteasca. E foarte, foarte frumos, adevarat si trist in acelasi timp, ca ne lasam vidati de aceasta suprema traire fie din orgoliu, fie dintr-o deviere a atentiei noastre interioare spre aspecte superficiale si vulgare, alimentate de imagine. Stii ca si eu sunt impotriva acestei realitati, in care imaginea tinde sa ne confiste tot ce avem mai frumos si mai adevarat!

    Comment by Maria Barbu — October 22, 2007 @ 12:15 pm

  9. era cândva de mult tare de mult prin anii ’60 ai sec XX când Beatles cântau ‘When I’ll feel that something , I want to hold your hand’ acest song a apărut când lumea era ameninţată cu apocalipsa nucleară ; beneficiem de creaţii umane(masina,avionul,mobilul,caculatorul,tv-ul,internet-ul…) dar care sunt reci cand le atingi;omul este creaţia divină şi atingerea umană este totuna cu iubirea…de unde va veni salvarea omenirii!?

    Comment by omul — October 22, 2007 @ 1:27 pm

  10. De la noi, Nicu, numai de la noi!

    Comment by Maria Barbu — October 22, 2007 @ 1:51 pm

  11. câţi ca noi ? câţi ca noi?

    Comment by omul — October 22, 2007 @ 5:23 pm

  12. Noi ca oameni adevarati, care suntem putini de altfel, pt ca pitigoi sunt o multime.

    Comment by Maria Barbu — October 22, 2007 @ 8:21 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: