MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 19, 2007

PARABOLA – "Catharsis"

Filed under: Leadership,Literatura,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 12:58 am

De puţin timp intrase în funcţiune o hotărâre de guvern care dispunea înlocuirea tuturor directorilor de teatru care erau artişti sau regizori cu manageri. A fost o mare lovitură pentru toţi actorii, regizorii, scenografii, – ce mai! – pentru toţi oamenii de teatru, care se vedeau puşi în situaţia de a asculta de un funcţionar, doar pentru că el deţinea puterea. Îngrozitoare situaţie! Arta dramatică, redevenită Cenuşăreasă, dar fără posibilitatea acelui happy end din poveste!

Adam Clay, marele dramaturg, scrâşnea din dinţi. În faţa lui, noul director al Teatrului Regal, rânjea cu satisfacţie.

Ce vrei, Adam? Trebuie să înţelegi că orice teatru vinde publicului o marfă ca oricare alta, şi pentru ca această tranzacţie să fie cât mai profitabilă cu putinţă e nevoie de un bun manager.

Ce vorbeşti? Ce ştii tu despre artă, domnule fraier cu diplomă? Tu vorbeşti de parcă ai vinde varză! Ceea ce nu o să ai niciodată habar şi nu o să înţelegi este tocmai valoarea intrinsecă a artei, cea care o face să aibă un atât de mare impact asupra oamenilor, să impresioneze publicul. Ce ştii tu despre catharsis, răţoiule? Ce ştii tu despre zbor, biată pasăre domestică?

Nu prea înţeleg eu ce e cu catharsis-ul ăsta?

Ce? Nu ştii ce e catharsis-ul şi vrei să fii director de teatru? Doamne-Dumnezeule! Catharsis-ul este acea capacitate a artei, şi asta s-a spus prima oară în legătură cu tragediile greceşti, de a te curăţa de mizeria sufletească prin emoţia artistică, printr-un fel de lacrimi ale sufletului, înţelegi ceva din ce zic? Catharsis-ul este totul. Este lumina aceea inefabilă a creaţiei artistice, cea care te face să plângi de emoţie, sa te înfiori de apropierea Divinului sau nici tu nu ştii de ce. Catharsis-ul este esenţa artei, înţelegi? Tu, vită păroasă!

N-ai decât să-mi spui cum vrei! Poţi să faci spume la gură, dacă asta te satisface, dar nu îmi veni mie aici cu aerele tale de Shakespeare, când piesele tale se joacă doar cu săli goale!

Trântor cu ochi bulbucaţi, retardarea ta nu mă miră. Ai sensibilitatea unui mop după ce a şters pe jos o sală unde s-a dansat o noapte întreagă! În mintea ta incompletă arta nu încape, pentru că îţi lipseşte lumina!

Hai, lasă-mă cu chestia asta cu lumina! Mai bine te-ai gândi cum să plăteşti factura la această lumină, geniu păros!

Te omor, netrebnicule! – urlă Adam Clay, repezindu-se asupra managerului.

Speriaţi de ţipetele din biroul noului director, paznicii Teatrului Regal se repeziră înnăuntru. Tocmai la momentul potrivit, pentru că cei doi se încăieraseră cu o furie şi cu o înverşunare teribilă.

Au trecut aproape şase luni de la scandalul dintre cunoscutul dramaturg şi nou-numitul manager. Teatrul Regal a pierdut între timp mulţi bani pentru că încasările au scăzut dramatic. Managerul propusese doar piese mediocre, ale unor artişti care-i ceruseră bani puţini. Sălile goale şi exodul marilor actori ai Teatrului Regal către alte zări făcuseră ca acesta să fie ocolit de orice Muză adevărată.

Managerul trebuia să admită că acum nu-i mai folosea la nimic puterea de care dispunea şi nici priceperea sa în vânzarea produselor ori în conducerea companiei. Presimţea, mai mult decât înţelegea, că Adam Clay avusese dreptate. Arta este un altfel de produs, iar profitul ei s-ar putea să fie unul de o altă natură, poate mai mult inefabil, cum le place artiştilor să spună, decât material. Managerul se decise să îşi calce peste orgoliu şi să îl cheme la el pe Clay.

Adam Clay tocmai terminase de scris o piesă de o factură nouă, care anunţa o turnură semnificativă în opera sa dramatică. Era o piesă care se ambiţiona să recupereze tradiţia pirandelliană a interacţiunii dintre actori şi spectatori, ceea ce necesita, pentru când avea să fie pusă în scenă, actori de valoare şi un public cultivat. Îşi bătuse singur cuie în talpă, cum spunea el râzând crispat.

Vestea că managerul Teatrului Regal îl roagă să aibă o întrevedere cu el era oarecum neaşteptată şi venea într-un moment deosebit de sensibil pentru Adam Clay. Se duse, fără să se gândească dinainte ce avea să se întâmple acolo. Era cu inima goală!

De ce m-ai rugat să vin? Ce vrei? – se repezi Adam Clay la manager.

Te-am rugat să vii pentru că am mare nevoie de tine, Adam. Eşti cel mai bun dramaturg contemporan, cel mai rafinat, cel mai complex. Tu înţelegi arta dramatică. Eu, nu!

În sfârşit, ai avut şi tu o revelaţie!

Ei bine, da! Am avut revelaţia ignoranţei mele în aprecierea artei. Am nevoie de tine, de piesele tale, de arta ta, altfel Teatrul Regal moare!

Nemernicule! Mă chemi pentru că te scufunzi!

Spune-mi cum vrei, dar întoarce-te pe această scenă!

Adam Clay a fost impresionat de drama reală pe care o trăia omul din faţa lui, care se pregătise doar să administreze puterea şi acum înţelegea că nu se pregătise să aprecieze valoarea. Bine măcar că recunoştea! Oricum era mare lucru!

Adam Clay a dus piesa cea nouă la Teatrul Regal, piesă pentru care s-au întors mulţi dintre actorii foarte valoroşi care plecaseră acum câteva luni, exasperaţi de incapacitatea managerului. Un vestit regizor străin a fost tentat să lucreze la această inedită formulă dramatică. În seara premierei, Adam Clay îşi simţea inima în gât de emoţie. Avea oare publicul să participe cum se cuvenea la piesă, sau …

După primul act, când auzi sala zguduindu-se de aplauzele unui public entuziasmat, Adam Clay plânse de bucurie. Singur, în biroul lui, managerul tremura şi el de o neaşteptată emoţie. Simţea ceva din lumina aceea de care îi vorbise cândva Adam Clay.

Era convins acum şi el că valoarea este lumina, iar valoarea aceea pe care el nu putuse să o înţeleagă înainte, era cea care îi făcea acum pe spectatori să aplaude frenetic. Simţea cum vibrează întregul teatru de aplauzele dezlănţuite şi i se umplu şi lui sufletul de fericire.

6 Comments »

  1. si generalul antonescu a fost trimis cu domicilui fortat la manastirea bistrita,pana la inceputul lui septembrie 1940..

    Comment by ingi — October 19, 2007 @ 6:41 am

  2. Radu, frumusetea conexiunilor tale consta mai ales in faptul ca reusesti sa dezvalui acele pattern-uri valabile in contexte istorice similare. Chiar si simbolurile sunt asemenea coagulari matriciale care se dezvaluie in situatii asemanatoare. Omul ca si universul sunt facuti dupa matrici originare care se perpetueaza in noi, prin noi si dincolo de noi.

    Comment by Maria Barbu — October 19, 2007 @ 3:43 pm

  3. 🙂
    Ce a făcut Radu?
    🙂
    Valoarea nu se răstoarnă după nevoie. Oameni se apropie şi se îndepărtează după nevoie. Să trimiţi un om pregătit să ucidă într-o mânăstire şi apoi să-l “restructurezi” şi să-l aduci iar în zona războiului… este cumplit. Pe de altă parte, şi generalul a putut face această mutaţie fără nici o problemă, adică ori vizita pe la mânăstire era un nimic ori cu războiul nu prea le avea, ori mental… Dar să-l lăsam pe mareşal să se odihnească. Cât de orbiţi sunt oamenii de orgoliu, de dorinţa de înălţare. Pentru că nervii dramaturgului nu aveau nimic de a face cu iluminarea ci cu egoismul. Iar managerul avea şi el dreptate în felul lui, poate că l-a făcut “geniu păros”, dar îi recunoştea statul de geniu. Trebuia însă să plătească şi iluminarea fizică, pe lângă cea astrală. Geniile nu sunt făcute să conducă ci să arate direcţia, să ghideze. Nu poţi cere unui geniu să fie constrâns de lucruri mărunte, dar importante pentru natura umană, precum plata facturilor sau pâinea de pe masa copiilor pentru ziua de mâine. Întrebarea este, avem nevoie cu adevărat de genii, omul de azi este cu adevărat superior celui de acum 10.000 de ani?

    Comment by politikia — October 19, 2007 @ 8:20 pm

  4. @politikia

    tu ce crezi? Mai avem nevoie de genii? Oare ar puea omenirea evolua fara genii?

    Comment by Maria Barbu — October 19, 2007 @ 8:27 pm

  5. Parabola este deosebita, asemeni celorlalte. Intr-adevar, cand e vorba de arta lucrurile se complica. Aceasta arta reprezinta ceva abstract, ceva profund pentru care e nevoie de mai mult decat experienta manageriala. Arta nu este la fel de usor de cunoscut ca un produs dintr-un raft de magazin. Nu poti vinde ceva ce nu cunosti atat cat e nevoie. Arta are “piata de desfacere” proprie si ca sa ai succes in acea piata tre sa cunosti piata si sa ii dai ceea ce ii place.

    Comment by Aurel Dragut — October 19, 2007 @ 8:29 pm

  6. @Aurel

    arta este un produs care hraneste sufletul si mintea deopotriva, si , inevitabil, se adreseaza unei elite, si nu acelora cu buzunarul doldora de bani ci, mai ales acelora cu mintea doldora de carti si de idei si, mai ales, pasionati de creatie.

    Comment by Maria Barbu — October 19, 2007 @ 8:35 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: