MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 18, 2007

LIDERUL CA PRODUS AL CRIZEI

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 12:38 pm

 

(Fragment din cartea mea “Postmodernismul, liderii şi crizele”, recent apărută la Editura Militară)

Anterior am analizat modelul de lider văzut ca sursă a crizei, adică acel lider care are capacitatea de a declanşa, sugera ori susţine crize pe care le poate gestiona cu uşurinţă pentru că se află la originea lor, pentru că le cunoaşte mecanismele interne şi deci le poate găsi uşor soluţiile, dat fiind că liderul însuşi este singurul care deţine informaţii exclusive asupra amănuntelor sau caracteristicilor respectivei ori respectivelor crize, astfel încât liderul este cel care apare în poziţia de cunoscător suprem şi “gestionator” de geniu al crizelor, care de fapt îl susţin şi îl justifică.

Vreau acum să decelez profilul acelui lider care ştie cu adevărat să gestioneze o criză pe care nu a produs-o el însuşi, dar de care este capabil să profite ca de o oportunitate majoră, ca de o rampă de lansare, ori de relansare, în sfera cea mai înaltă a puterii. Desigur că un leadership ineficient ar putea lăsa să treacă oportunităţi importante de care să nu profite nici liderul şi nici societatea. Se întâmplă însă ca, după momente istorice în care liderii ignoră oportunităţile, să urmeze momente de exces în celălalt sens, adică de transformare a oportunităţilor în şanse istorice, mai mult pentru liderul însuşi şi prea puţin pentru societate.

Ideograma chinezească care denumeşte criza este alcătuită din două elemente: elementul superior al ideogramei semnifică pericol, în timp ce elementul inferior, bazal, al respectivei ideograme semnifică oportunitate. Dacă avem a face cu un lider destul de puternic şi de abil încât să facă faţă pericolului pe care îl reprezintă o criză, la adresa individului dar şi la adresa societăţii, atunci acel lider va şti să transforme victoria pe care o va repurta asupra crizei într-o oportunitate majoră pentru cariera sa politică, pentru propulsarea sa meritată într-o poziţie de top. Exemple se pot da pe mai multe paliere de leadership. De exemplu, după criza din Golf, din 1990, un lider propulsat puternic în prima linie a politicii americane a fost generalul Colin Powell, devenit apoi secretar de stat în administraţia Bush Jr., în timpul primului mandat.

Se pot întâmpla însă şi eclipse inexplicabile ale unor lideri lansaţi de o criză pe care au ştiut să o gestioneze, dar care dispar misterios din luminile rampei. Acesta ar fi cazul primarului oraşului New York, Rudolf Giuliani, pe care criza declanşată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 ar fi trebuit să îl propulseze în primul rang al liderilor. Desigur că aşa s-ar fi şi întâmplat dacă preşedintele nu ar fi confiscat capitalul de simpatie şi popularitate câştigate de Giuliani, preluând şi modalităţile acestuia de manifestare a compasiunii şi solidarităţii cu familiile victimelor. Transferul de simpatie populară s-a operat dinamic şi aproape insesizabil spre preşedintele George Bush Jr., care a rămas mai apoi, pe toată durata post-crizei, singura figură politică reperabilă la locul tragediei, ori în toate schemele de participare şi de susţinere a populaţiei, unde ar fi putut avea loc, în alte condiţii, desigur, şi primarul New Yorkului, care de altfel nici nu a mai candidat pentru un al doilea mandat. Tocmai pentru a nu exista posibilitatea ca altcineva, în afara preşedintelui, să uzeze de oportunităţile oferite de teribila criză de la 11 septembrie 2001. (N.B. Acum însă – 2007 – Giuliani este în cursa pentru preşedinţia Statelor Unite!)

Toate televiziunile lumii au transmis la momentul respectiv imagini cu preşedintele american căţărat pe ruine, având pe cap casca de pompier, ca un simbol al eroismului său! Trăim într-o epocă în care simbolistica vizuală reprezintă adevărul, sau, de fapt, îl înlocuieşte cu succes. Poate că tocmai modelul postmodernist este cel care a şi transformat mass media şi naraţiunea vizuală într-o realitate pe care nu o mai putem eluda, şi a cărei capacitate de prelucrare, sau manipulare, psihologică este absolut uluitoare. De altfel, aşa şi era programat să se întâmple, ca imaginea preşedintelui să se substituie eroului, pentru că preşedintele avea să fie cel care urma să declare, cu lacrimi în ochi, că este nevoit să fie nu doar un om al păcii ci şi un om al războiului, dar al unui război just şi necruţător dus împotriva terorii şi a terorismului.

Aşa cum criza ostaticilor din Iran avea să îl propage, în 1981, pe Ronald Reagan, în opinia publică, ca pe un erou neînfricat, într-un moment în care America avea neapărată nevoie de eroi, deoarece, sătul de bunăstare, poporul american simţea acuta nevoie de aventură şi de modele exemplare de curaj. După un preşedinte “moale” cum fusese Carter, care permisese ca pe timpul mandatului său cetăţeni americani să rămână ostatici la Teheran timp de 444 de zile, Ronald Reagan era Eroul, care avea să formuleze Star Wars, Războiul stelelor, acel război care i-a speriat pe sovietici şi a produs o breşă în comunismul ce se crezuse inexpugnabil, breşă care avea să ducă la prăbuşirea definitivă a comunismului doar opt ani mai târziu!

Tot astfel se întâmplase însă şi dincolo de Cortina de Fier existentă la acea vreme, în lumea comunistă, unde Ceauşescu devenise erou fără acte de eroism real, ci cu simulacre de atitudini care propuneau Occidentului imaginea unui lider puternic şi neînfricat, care înfruntă “monstrul” sovietic, imagine pe care şi-o crease cu abilitate, profitând de criza declanşată de intervenţia armată a statelor ce făceau parte din Pactul de la Varşovia asupra Cehoslovaciei în august 1968. Şi tot Ceauşescu a fost cel care a profitat din plin de un dezastru natural, de cutremurul devastator din 1977, care a ruinat Bucureştiul, pentru a impune populaţiei năucite de dezastru imaginea Tătucului salvator, moment ce a marcat începutul unuia dintre cele mai deşănţate regimuri fondate pe cultul personalităţii, pe de o parte, şi pe o teribilă teroare, pe de altă parte.

Făcând o scurta incursiune în istoria recentă, putem observa cu uşurinţă că acest model de criză care a permis lansarea de noi lideri, şi anume a acelor lideri care au ştiut nu atât să gestioneze criza cât să profite de oportunităţile oferite de aceasta şi, după ce şi-au eliminat cu abilitate concurenţii, să se instaureze ca lideri învingători, este destul de frecvent. Stalin, Castro, Khadafi, ori atâţia alţii sunt exemple de necontestat de lideri “produşi” de crize de tipul revoluţiei.

Pentru a face o comparaţie între cele două modele, între liderul ca sursă a crizei şi liderul ca produs al crizei putem face următoarele aprecieri. Liderul care declanşează crize pentru a-şi face un capital de popularitate şi credibilitate este, în ciuda aparenţelor, un lider slab, neperformant ca lider real, un lider care nu ştie să uzeze pozitiv de putere. Liderul care apare ca produs al unei crize este, în general, un învingător, un lider puternic, care a ştiut să gestioneze de o asemenea manieră criza respectivă încât să o transforme în rampă de lansare, este un lider care şi-a învins concurenţii şi care poate asigura un leadership viguros.

Liderul care produce crize este înlăturat de la putere din cauza propriilor slabiciuni, după ce a şubrezit sistemul, pe care l-a destabilizat sistematic. Liderul care apare ca produs al crizei pierde puterea atunci când puterea de care dispune se revarsă excedentar asupra sistemului, care poate să îl rejeteze, dar poate fi deasemenea şi un lider stabil şi longeviv.


TARA OAMENILOR FARA CUVANT

Filed under: Lumea de azi,Uncategorized — Maria Barbu @ 1:50 am

Asta este Romania de azi. O tara de oameni incapabili sa isi tina o promisiune: vorbesti cu ei, le propui un proiect, ei spun ca este super si sunt de acord sa il detaliezi, ca vor face ei si vor drege ca sa se transforme in realitate, si tu faci si te straduiesti ca doar totul este pentru “tarisoara” care te-a alaptat si te-a facut mare si destept.

Si cand te duci, dupa ce ai dat si proiectul si instructiunile de folosire… constati ca… oamenii (sic!) foarte sus-pusi, sau tocmai de aceea, pentru ca sunt prea sus-pusi fara sa fie cazul, au uitat ce au promis, si ei oricum nu au cuvant, ca sunt necuvantatoare!

Ei bine, da, sunt foarte suparata, revoltata, ingrozita de aceasta societate “fara printipuri”, cum zicea Caragiale. Ce principii, nene, cand oamenii astia nu au cuvant, nu au caracter, nu au morala, nu au nimic, decat o foame fara sfarsit, care ii face sa rada tot, mai rau ca termitele. Au inghitit toata averea tarii asteia si tot nu se satura. Acum, deveniti, brusc, canibali, ne vor devora pe noi toti, cu viata noastra, cu istoria noastra, cu demnitatea noastra, cu tot ce avem…

September 17, 2007

SUNTEM CARPATICI, NU BALCANICI

Filed under: Cultura — Maria Barbu @ 1:16 am

Dacă ne-am asuma curajul de a contempla cu atenţie şi cu bunăcredinţă istoria românească, ca şi geografia, şi, dacă am ţine cont şi de argumentele sociologilor şi etnologilor, am vedea că România nu este “un loc unde nu se întâmplă nimic” ci, dimpotrivă, un spaţiu monumental, la propriu, deoarece munţii noştri sunt presăraţi de sculpturi megalitice provenind de la o străveche civilizaţie, antediluviana. În acest spaţiu, Carpato-Danubiano-Pontic, poporul ăsta român s-a plămădit din fibra străbunilor şi a primit un destin în care dramatismul istoric a fost suportat cu stoicism. Suntem unul dintre cele mai coagulate popoare. Arcul Carpaţilor este, din punct de vedere geografic, coloana noastră vertebrală. Carpaţii sunt prelungirea estică a Alpilor. Cultura românească străveche are elemente comune cu cea a altor popoare europene a căror existenţă fizică şi istorică a ţinut de proximitatea montană. Pirineii, Alpii şi Carpaţii au dat ceva din monumentalitatea si rigoarea lor popoarelor care vieţuiesc în proximitate.

Nu avem de ce să ne raportăm la Balcani, care sunt în Sudul Dunării, în timp ce noi, românii, suntem conturaţi de o istorie de aproape douazeci de secole, ca aparţinând de Nordul Dunării. Dunărea a fost hotarul natural pe care românii l-au pus mereu între ei şi numeroşii agresori care au atentat la viaţa lor, la ţara lor, la bogăţiile lor. Cronicile noastre istorice sunt presărate ca un lait-motiv de formularea: “şi i-au alungat pe duşmani peste Dunăre”. Cronicarii au înţeles cel mai bine rolul celor două repere naturale pe care le-au folosit mereu românii: Dunărea, pentru a-i alunga pe duşmani dincolo de ea, si Carpaţii, care au fost şi sunt adevarata matrice românească, locul unde românii s-au format şi unde s-au retras mereu pentru a-şi apăra fiinţa.

Existenţa însăşi a neamului nostru este strâns legată de Carpaţi. Acesta este un adevăr evident şi accesibil oricui. Suntem carpatici, ori carpatini, aşa cum alţi europeni sunt alpini. Suntem un neam de oameni pentru care arcul majestuos al Carpaţilor a funcţionat ca element organic, unificator. Întreaga noastră istorie se leagă de Carpaţi, întreaga noastră cultură, întreaga noastră spiritualitate, întreaga noastră fiinţare. Cultura româneasca este profund marcată de această rigoare, care este o trăsătură specifică oamenilor de munte. Folclorul românesc este unul pastoral, iar literatura cultă a preluat sintagme, cândva esenţiale, transformându-le în metafore. Carpaţii i-au făcut pe români să fie unitari, să aibă aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri. Arcul carpatic nu a despărţit provinciile româneşti, ci le-a unificat, le-a dat coerenţă. A fost nucleul magnetic al fiinţei noastre naţionale. Carpaţii sunt munţii ce susţin centrul Europei, cu forma lor robustă, aproape circulară. La fel sunt si românii. Robuşti şi neclintiţi, românii au apărat Europa.

Este de neînţeles de ce, după atâtea secole de istorie dramatică, când românii s-au luptat să-i alunge pe agresori peste Dunăre, poate afirma cineva acum că aparţinem unui spaţiu geografic şi cultural de care ne-am delimitat. Aceasta nu înseamnă că nu recunoaştem valoarea zonei balcanice. O recunoaştem cu aceeaşi generozitate cu care suntem gata să recunoaştem valoarea tuturor, o recunoaştem dar nu-i aparţinem. Am înfruntat agresiunile venite din acest Sud, stăpânit cândva de Imperiul otoman, şi le-am făcut faţă cu eroism si sacrificii. Carpaţii au fost magnetul natural, coagulant pentru geografia, istoria, cultura şi spiritualitatea românească. Tot în Carpaţi, şi azi încă, sălăşluiesc acei miraculoşi pustnici, acei mari rugători, care prin credinţă şi asceză ne fac să ne raportăm mai direct la Înalt. În acest spaţiu sacru, în zona Carpato-Danubiano-Pontică, românii sălăşluiesc din vremuri antice. Nu există nici o raţiune de a ne abandona locul de origine, loc pentru care fidelitatea noastră este absolută. Nu există nici un motiv de a-i dizloca pe români din locul unde i-a pus Dumnezeu, Natura, Istoria.

Într-o cuvântare a lui Carol I, rostită la 3 ianuarie 1885, marele rege spunea: “Istoria poporului român, din cele mai vechi timpuri şi pâna in zilele noastre, este numai o lungă serie de lupte uriaşe războinice, ce a trebuit să susţină cu multă vitejie şi devotament poporul român pentru apărarea ţărilor române, a naţionalităţii, limbii, religiunii şi libertăţilor sale. În tot cursul evului de mijloc, invaziunile la Carpaţi şi la Dunărea de Jos s-au continuat, s-au reînnoit şi s-au preschimbat cu aceeaşi rapiditate şi vehemenţă ca şi în epoca Imperiului Roman. Şi dacă poporul român a ieşit victorios din aceste războaie gigantice, dacă ţările n-au fost subjugate de popoare străine, dacă naţionalitatea română n-a fost distrusă, daca şi azi ţările acestea sunt latine, precum au fost latine înainte aproape cu 1800 de ani, aceasta are s-o mulţumească geniului său naţional, virtuţilor sale militare, moştenite de la strămoşi, încrederii ce au avut-o întotdeauna Românii în drepturile şi în forţele iubirii de ţară şi de naţionalitate, unirii şi înţelepciunii lor politice.” Am preluat acest fragment din prefaţa la o lucrare monumentală şi de o importanţă de excepţie pentru istoria României, ca şi pentru cultura noastră, o contribuţie de maximă importanţă la studiul neoliticului european, “Dacia preistorică” de Nicolae Densuşianu, aparută în anul 1913, cu o prefaţă de dr. C.I. Istrati.

Să nu ne uităm adevărurile! Să nu ajungem să negăm ceea ce este evident şi obiectiv în geografia, istoria şi cultura noastră. Românii de azi nu trebuie sa fie hienele strămoşilor lor, ci să păstreze alura puternică şi demnă a lupilor din Carpaţi, lupi din care dacii făcuseră o imagine emblematică şi drapel de luptă. Locul nostru, din preistoria neolitică şi până astăzi, a fost şi este “leagănul” Carpaţilor. Aceşti munti ne-au dat şi ne dau “osatura” lor şi vom rămâne închegati şi demni numai raportându-ne la ei. Suntem carpatici şi putem fi mândri de asta. Carpaţii ne leagă de inima Europei în mod natural şi organic. În “cuibul” Carpaţilor palpită “sângele” geologic al Europei, tot astfel cum străvechiul sânge european palpită în fiinţa noastră naţionala. Este o realitate pe care nimeni nu are dreptul să o ignore.

(publicat în cartea “România în pragul mileniului III. Renaşterea optimismului”, în anul 2000)

September 16, 2007

PARABOLA – "Vitraliile"

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 2:14 pm

Părintele Iustin era cel mai nou venit la Biserica Sfânta Treime. Abia ce terminase Teologia şi s-a şi căsătorit cu fata unuia dintre marii ierarhi, nu pentru a se pune bine cu socrul, ci pentru că se îndrăgostise până peste cap de fata cu ochii verzi şi cu gura mare. La propriu! Ileana, soţia lui Iustin, deşi fiică de mare teolog, nu înţelegea aproape nimic din “teologicale”, cum le zicea ea şi, de altfel, nici nu era interesată să comenteze relaţia ei cu Dumnezeu, pe care Îl simţea atât de aproape de ea, încât nici nu mai considera că ar fi trebuit să facă vreun efort pentru asta. Fata era singură la părinţi, crescută într-o atmosferă de libertate spirituală care-i făcuse bine. Ileana ştia că atmosfera din casa lor este o excepţie, pentru că mai văzuse şi alte familii de preoţi, mai ales ale celor dedicaţi, care-şi transformaseră căminul într-o a doua biserică şi îi obligau pe toţi membrii familei să se poarte ca nişte bigoţi. Oribil! – zicea Ileana şi în gând dar şi cu voce tare, de câte ori venea vorba de asta.

Iustin îi plăcuse de la început. O minte strălucită, un spirit îndrăzneţ şi modern, care voia să transforme biserica într-o instituţie în care să primeze comunicarea, după ce atâta amar de vreme Biserica, cea ortodoxă cel puţin, refuzase deschiderea către lumea contemporană. Iustin nu ţinuse niciodată cont de persoana lui, de frumuseţea lui fizică. Era un bărbat înalt, cu frunte mare şi păr blond, cu un profil de medalie. Dar nu asta era ceea ce îl preocupa pe el cel mai mult. Ceea ce voia Iustin de la viaţă se ridica mult deasupra făpturii fizice, fascinaţia lui pentru spiritual fiind trăsătura cea mai puternică a personalităţii sale, trăsătură care i-a şi impresionat pe ierarhii bisericii, care vedeau în Iustin un viitor mare teolog. Ceea ce nu pricepeau însă marii preoţi, dar intuia foarte bine Ileana, era faptul că Iustin nu era atât de atras de partea teoretică a relaţiei cu Divinitatea ci de partea practică. Era un preot de vocaţie, care se simţea în biserică precum în mediul natal. Îl inspirau vitraliile, îl făceau să găsească acele cuvinte care îi îmbogăţeau predicile cu farmecul trăirii autentice, pătrunzând în sufletele oamenilor uşor şi curat. Iustin era fericit să primească la el orice fel de oameni: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei.

Copii plictisiţi de şcoală, femei sătule de tirania bărbaţilor, fete şi băieţi urmăriţi de duhuri erotice, bărbaţi înstrăinaţi de familie, bătrâni înspăimântaţi de moarte. Iustin avea darul comunicării, îi învăţa cu duhul blândeţii, le arăta unde au greşit şi cum să meargă înainte. În scurtă vreme, tânărul preot de la Sfânta Treime era vestit în marele oraş. Se auzise că el nu spovedea oricum, punându-i pe oameni sub sutană, într-o postură de îndoielnică umilinţă, că nu-i expediază prin rugăciuni mecanice şi scurte stropiri cu aghiasmă. Oamenii aflaseră că acest preot îi ascultă. Că stă faţă în faţă cu fiecare şi are răbdare să înţeleagă ce resorturi neştiute provoacă răul fiecăruia, apoi îl ajută pe fiecare în parte să-şi scoată singur ghimpele din suflet şi să se cureţe. Cohorte de liceeni făceau coadă la uşa bisericii, femei şi bărbaţi maturi se prosternau cuminţi în faţa altarului, cu sentimentul că au venit exact unde trebuie. Majestuoasele vitralii străjuiau, luminând aproape feeric şi dând acestor scene de spovedanie aerul unor minuni. Oamenii nu înţelegeau cu mintea ce li se întâmpla acolo, dar simţeau cu sufletul că părintele Iustin are o asemenea putere asupra sufletului lor, încât poate tăia de acolo răul fără să-i doară. Seara, târziu, când ajungea acasă, Ileana îl întreba:

Ce-ai făcut astăzi. Iustin? Câte păcate grele ai mai aruncat în Ghehenă?

Multe, fată dragă! Multe! Oamenii o duc greu şi poverile vieţii fizice se răsfrâng, din păcate, în suflet. Dar, asta-i menirea mea! Să le ridic povara şi să-i ajut să-şi desfacă sufletul, ca o floare. E minunată misiunea asta!

Doamne, Iustin! Ce bine că tu poţi face asta!Eu n-aş avea răbdare nici măcar să-i ascult, darămite mai mult decât atât….

Lasă, tu ai menirea ta, şi ea este miraculoasă! Eu, deşi am puterea de-a vedea în suflet, nu sunt decât un slujitor!

Ileana rămăsese însărcinată şi purta această dulce povară cu o mutriţă triumfătoare. Iustin era fericit să o vadă aşa, pentru că el, ca bărbat, nu avea să cunoască niciodată această împlinire trupească, care, în miracolul ei, face o îmbinare paradisiacă între trup şi suflet. El era ca o cârtiţă. Căuta lumina şi o simţea în fiecare om, chiar şi în cei mai nevrednici.

Într-o după-amiază de august, când lumina de-afară era ca o miere aurie, vitraliile păreau nişte aripi de înger. În biserică, Iustin oficia o slujbă de nuntă, şi, privindu-i pe miri, cum purtau coroniţele rituale pe frunte şi beau cupa sacră de vin, avu sentimentul că Dumnezeu însuşi era prezent acolo, că îngerii cerului au venit să asculte şi le simţea aproape fizic foiala blândă dar majestuoasă. În acea după-amiază de august a simţit în el Harul, ca pe o trăire a trupului, a sufletului şi a spiritului deopotrivă. A simţit binecuvântarea şi a ştiut că s-a deschis în el un izvor din care putea să dea altora fără teama că va seca vreodată.

Din acea zi, Iustin s-a purtat ca şi când ar fi purtat în el o putere supremă care-i dădea capacitatea de a înţelege şi vindeca suflete. A pornit prin şcoli, a stat de vorbă cu mii de elevi, exasperaţi de opacitatea părinţilor şi de lipsa de implicare a profesorilor. I-a alinat. Le-a explicat care e rolul fiecăruia în lume, cât de greu e să îl îndeplineşti cum trebuie, cum se simt şi adulţii de părăsiţi şi neajutoraţi în faţa lor, a copiilor, pe care-i simt ca pe nişte judecători fără îndurare. Când copiii au râs, aproape nevenindu-le să creadă că ei sunt cei care pot să-şi ajute părinţii să vadă lumea mai clar, Iustin le-a arătat calea spre sufletul celor mari. Le-a spus cum să-şi deschidă inima şi mintea.

Toate inspectoratele şcolare au luat act de faptul că elevii începuseră adevărate campanii de judecare a părinţilor şi profesorilor, din perspectiva unor principii morale, de care nu se mai vorbise în şcoli de cine ştie câte decenii. A aflat ministrul. A fost sesizat Patriarhul de faptul că Biserica, prin părintele Iustin, comitea o inadmisibilă imixtiune în actul de educaţie. Se speriaseră parcă toţi de posibilitatea de a se confrunta cu o tânără generaţie morală şi exigentă. În disperare de cauză, Iustin a fost propus în funcţia de ministru al cultelor. Dar, cum avea să îşi părăsească părintele Iustin draga lui biserică iluminată de duh şi de vitralii? Ileana îl privea duioasă şi înţelegătoare:

Ce vei face, Iustin? Te văd mâine ministru?

Nici vorbă, iubita mea. Puterea mea este spirituală şi se revarsă asupra oamenilor. N-au decât să fie cei fără duh tentaţi de puterea hârtiilor!

 

…….Părintele Iustin îşi continuă şi azi miraculoasa lucrare. Peste tot, pe unde trece, oamenii deschid ochii lăuntrici şi văd mai clar ce trebuie făcut. Realitatea se înnoieşte cu o forţă pe care nici o putere lumească nu o poate opri.

_______________________________________________

(Această parabolă face parte din cartea “Parabole despre Putere”, în curs de apariţie)

September 14, 2007

LIDERUL ca SURSA A CRIZEI

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 12:01 am

 

În anumite momente ale istoriei naţionale sau internaţionale, sunt promovaţi în funcţii de top lideri care îşi construiesc modelul de leadership, ca şi întreaga lor carieră politică, pe instabilitate şi conflict, ca modalităţi de reuşită, de câştigare a popularităţii ori a acelei legitimităţi care le lipseşte. Acest tip de lideri speculează în mod periculos vulnerabilităţile de moment ale situaţiei socio-politice, considerându-le drept oportunităţi pentru crearea de dezechilibre temporare, regizate, deci de crize simulate sau reale, a căror cheie de rezolvare o deţine chiar cel care le-a declanşat, şi care apare astfel, în ochii cetăţenilor ca fiind “salvatorul” naţiunii, figura providenţială, fără de care nu se poate merge mai departe.

Asemenea unui actor ce are de jucat un rol de protagonist, liderul are nevoie de o scenă, de un context politic. Cu cât acest context politic este mai vulnerabil, cu atât liderul îşi poate exacerba rolul, generând situaţii de tensiune şi suspans politic, pe care le poate exploata în favoarea sa, folosindu-se de emoţiile, şi chiar de angoasele populaţiei. Riscul ca puterea să nu mai poată sancţiona abuzul de putere este dat de atitudinea liderului de top sau a liderilor din cele mai înalte poziţii ale statului care favorizează distribuţia discreţionară a puterii şi a privilegiilor acesteia.

Pentru a putea masca leadership-ul discreţionar se apelează la crearea de crize. Astfel, sunt produse artificial crize politice, de tipul guvernelor demisionare ori a tensiunilor exacerbate între putere şi opoziţie, pentru ca liderul din vârful ierarhiei să poată recâştiga sau recupera capitalul de încredere şi autoritate pe care le-a pierdut prin diverse “demascări” personale.

Pacea socială şi stabilitatea politică sunt înlocuite de conflict şi instabilitate, care devin instrumentele de bază ale leadership-ului promovat de liderul ce se susţine la putere prin crearea de scenarii dramatice, generatoare de crize.

În contextul general pe care îl creează şi îl favorizează asemenea lideri, incidenţa de abuzuri, de corupţie ori de capitalizări ilicite creşte enorm, în ciuda luptei “leonine”, demagogice şi cinice, împotriva unei corupţii şi a unei reţele de influenţă, pe care ei înşişi o dezvoltă fabulos.

Liderul care are ca pattern de leadership crearea de crize pentru a se auto-propulsa sau pentru a se legitima şi “auto-glorifica”, după cum spune Nietzsche, este un manipulator de geniu al realităţii obiective ca şi al realităţii subiective al celor care îl ascultă, îl privesc şi, desigur, îl votează.

Cameleonic dar convingător, histrionic dar fermecător, liderul ca sursă a crizei este poate cea mai recentă apariţie în peisajul politic al lumii actuale. Încă nu ştim cât de viabil este acest model, dar în mod sigur istoria îl va reţine ca pe un campion al cinismului şi al sfidării. Victoriile sale reprezintă de fapt vicii şi vulnerabilităţi ale societăţii şi ale capacităţii de judecată a celor care deţin puterea de a alege.

(Spicuiri din cartea mea, “Postmodernismul, liderii si crizele”, apărută recent )

N.B. Dacă, citind acest fragment, veţi putea recunoaşte , – din întâmplare, să spunem, – vreun personaj de pe scena politică românească sau dacă veţi putea identifica  asemănări cu vreun lider politic român sau străin, vă rog sa le creionaţi în comentariile voastre, deoarece tocmai acesta şi este rolul unui astfel de portret: să evidenţieze, să atenţioneze, sa corecteze. Curaj şi succes!

September 12, 2007

PATRIARHUL ECUMENIC

Filed under: Lumea de azi — Maria Barbu @ 11:57 pm

Mă bucur cu adevărat că Daniel Ciobotea este noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Vreţi să ştii de ce? Pentru că Daniel va şti să reducă semnificativ aşa-zisul nostru handicap ortodox, într-un club select alcătuit din protestanţi şi romano-catolici. Şi va şti, deasemenea, să profite de marele trend ecumenist pentru a face ca Biserica Româna să aibă un rol proeminent.

Oricum am lua-o, Daniel este exact Patriarhul providenţial de care avea nevoie Biserica Ortodoxă Română. Că este aşa, veţi putea vedea şi singuri, citind presa străină din următoarea perioadă. În această lume postmodernistă, numai Preafericitul Daniel va putea să ne facă şi pe noi, românii, ceva mai fericiţi! Nu am putea să îl alegem şi Preşedinte, pentru că, aşa cum scria Spinoza, în minunatul său “Tratat teologico-politic”, Statul ideal este acela care fuzionează cu Biserica?

Serios, sunt fericită că Daniel este noul Patriarh. Avem şi noi, în sfârşit, un patriarh ecumenic! Să vedem cum rezolvăm şi cu partea laică a statului, şi, vă asigur, că ne aşteaptă un viitor cu adevărat strălucit!

September 11, 2007

11 SEPTEMBRIE 2001 – TRAGIC INCEPUT DE NEW AGE

Filed under: Lumea de azi — Maria Barbu @ 12:04 am

Într-una din zilele care au urmat atacurilor din 11 septembrie 2001, am mers la Cotroceni şi, cu sufletul la gură, – căci aşa mă simţeam atunci, într-o stare de panică totală, – i-am spus preşedintelui Iliescu despre convingerea mea că aceste atacuri asupra turnurilor gemene de la World Trade Center înseamnă de fapt un sfârşit al unei lumi, o reformulare a simbolisticii şi a sintagmelor politice, diplomatice ori militare, pentru a se impune unele noi. Părerea mea era că trebuie să facem ceva, să ne plasăm în fruntea acestui val al noilor formule.

Atunci m-am gândit de altfel că vor urma decenii întregi de acţiune şi de diplomaţie militară şi că este de datoria mea să merg în sfera armatei şi să încerc să le predau studenţilor de acolo un curs de simbolistică. De aceea, am vorbit cu Gheorghe Tinca, fostul ministru al Apărării, care m-a recomandat rectorului de atunci al Universităţii Naţionale de Apărare, care se numea la momentul acela Academia de Înalte Studii Militare. Eu am considerat această mişcare a mea spre zona militară ca pe o problemă de destin, ca pe o întâlnire dintre destinul meu personal şi destinul naţional. Veţi spune că exagerez, dar asta e minunea sufletului unui poet!

Preşedintele Iliescu era oarecum obişnuit cu exagerările mele expresive şi m-a privit cu un zâmbet înţelegător, atunci când am început să perorez despre faptul că această tragedie este un moment istoric de răscruce, despre schimbarea simbolurilor lumii, despre felul în care ne-am putea noi, românii, planta interesele naţionale în sintagmele viitoare, etc, etc.

Cam la o lună de la acele atacuri teroriste, pe foarte multe site-uri americane apărea, scris cu litere de-o şchioapă: “A început războiul simbolurilor”, şi acest “war of symbols”, pe care eu îl prefigurasem dar nu m-a ascultat nimeni cu adevărat, a devenit profitabil numai pentru cei care au ştiut să îl analizeze şi să intre în noul curent.

Fusesem poate printre primii care sesizaseră acest lucru, dar nu îmi folosea la nimic. Ce păcat este că la noi nu sunt ascultaţi, măcar din când în când, unii nebuni cu imaginaţie, cum sunt şi eu şi alţii. Pentru că adevărul îl poţi găsi de multe ori în gura acestor nebuni vizionari, cu mult mai mult decât la cei care ascultă doar de glasul raţiunii şi al logicii.

Odată cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, eu cred că lumea a intrat abrupt în epoca postmodernistă, ale cărei simboluri suntem obligaţi să le învaţăm cât mai repede cu putinţă, pentru a putea să mai păstrăm ceva din averea noastră identitară.

Astfel încât, 11 septembrie 2001 reprezintă nu numai un oribil atac terorist, nu numai o teribilă tragedie, ci şi un moment istoric. Un moment care marchează sfârşitul unei epoci şi începutul alteia, noi, începutul mult anunţatei new age, în care, daca nu vom şti să ne înscriem, cu abilitate, cu subtilitate şi chiar cu înţelepciune, nu vom face nimic profitabil, ori semnificativ, nici în existenţa individuală, nici în cea naţională.

September 9, 2007

PRESEDINTE = O FUNCTIE ANACRONICA ?!

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 12:59 am

Voi nu v-aţi pus niciodată această problemă? În ce măsură este utilă cu adevărat societăţii actuale funcţia de preşedinte? Atribuţiile lui sunt puţine şi foarte bine acoperite de altfel de şeful guvernului, care face practic toată treaba de gestionare a unei ţări. Atunci, la ce bun să mai existe şi preşedinte? Doar ca să mai cheltuim nişte bani – foarte mulţi de altfel – pe un protocol aproape regesc? Când de fapt nu ar mai fi cazul? Monarhii îşi plătesc protocolul în mare măsură din propria avere, dar un preşedinte este ca o cocoaşă pe spinarea naţiunii, indiferent care ar fi aceea, nu vi se pare?

În concepţia pre-modernă şi chiar modernă, ierarhia statului, ca putere politică, presupunea cu necesitate un “cap”, care era de cele mai multe ori un cap încoronat, prinţ, rege, împărat. În epoca actuală, în ciuda democraţiei pe care o tot perfecţionează la nesfârşit teoreticienii politici, există un Cap al Statului, Head of State, cum spun englezii, care, atunci când nu este un monarh adevărat, este un preşedinte,  şi putem constata cu uşurinţă că această funcţie, în condiţiile pierderii coroanei, şi-a pierdut şi atribuţiile reale, rămânând un fel de simulacru. Un simulacru extrem de costisitor dar şi extrem de periculos. De ce periculos?

Pentru că o funcţie vidă, goală de conţinutul şi de substanţa pe care o presupune monarhul de exemplu, poate face rău societăţii în întregul ei, prin alterarea funcţionării structurilor politice pe care le perturbă, dat fiind că dublează în esenţă atribuţiile primului-ministru, care este şeful guvernului. Şi, mai presus de orice, pericolul derivă din faptul că funcţia de preşedinte oferă individului ajuns acolo, mai ales dacă este un om politic predispus la excese de autoritate, să atingă forme aberante de cezarism şi de paranoia politică, să se simtă invincibil şi indispensabil, ajungând  să instaureze, în mod imoral şi iresponsabil, chiar un regim dictatorial criminal, aşa cum se poate vedea în actualitate, sau în trecutul recent.

Rezultă că funcţia de preşedinte nu are ce căuta într-o democraţie reală, decât în condiţiile în care respectivul preşedinte este şi şef al guvernului, aşa cum este în SUA. Altfel, funcţia de preşedinte rămâne în cele mai multe cazuri doar o funcţie oarecum “decorativă”, “onorifică”, aşa cum este în Germania, în Israel, în Austria, în Italia, ca şi în multe alte ţări, fiind un fel de “apendice” politic, un fel de reminiscenţă a unei majestăţi care nu mai există, ceea ce poate să fie, în unele cazuri, chiar dăunător.

Îmi este din ce în ce mai clar că funcţia de preşedinte este anacronică! Şi poate că ar fi cazul să facem ceva, măcar în teoria politică, pentru a influenţa şi practica, dar şi pentru a salva realitatea de la aceste monstruoase coagulări de lideri autoritarişti, pe care ni-i serveşte istoria recentă, dar şi actualitatea, pe un fel de sinistră bandă rulantă!

September 6, 2007

NOUA MEA CARTE

Filed under: Leadership — Maria Barbu @ 5:03 am

Ieri mi-a apărut o nouă carte – “Postmodernismul, liderii si crizele”, care reprezintă o primă parte din teza mea de doctorat, iar partea a doua va apărea în iarnă şi tratează despre “Arhitectura europeană”. La textul cărţii am lucrat în sensul simplificării lui, pentru a-l face mai alert şi, sper eu, mai captivant, pentru că tonul academic îl făcea mai greu lizibil. Sunt foarte bucuroasă pentru că, în afară de faptul că e o carte frumoasă, ca obiect, ea tratează despre leadership şi lideri în contextul epocii actuale, dominată de curentul postmodernist, ca teorie, şi plină de crize ca aspect definitoriu.

Am fost preocupată să găsesc şi modele de lideri pe care realitatea politică ni-i dezvăluie uneori cu o generozitate suspectă. Unul dintre aceste modele toxice de lider este acela al liderului văzut ca sursă a crizei, reprezentat de acel lider politic, mai ales de top, care generează crize cu scopul de a le gestiona astfel încât el să apară drept erou, ceea ce în această epocă avidă de modele eroice prinde perfect, mai ales la marea masă. Un alt model, aproape la fel de periculos, este acela al liderului văzut ca produs al crizei, un model pe care istoria recentă ni l-a servit, copleşindu-ne chiar, şi mă refer aici la Ceauşescu, un lider care a ştiut să profite de exemplu de cutremurul catastrofal din 1977 pentru a impune un leadership autoritarist, la care nu s-a aşteptat nimeni, pe moment el fiind perceput ca un lider care participă la recuperarea naţională după dezastru.

Mai sunt şi multe alte lucruri interesante în această carte, pe care v-o recomand cu căldură, şi pentru că e scrisă de mine (sic!), dar şi pentru că face o decodificare a modelelor şi stilurilor de leadership, de la cel individual cu tipurile lui specifice, la cel organizaţional şi statal. Există deasemenea în carte şi o comparaţie relevantă între modernism şi postmodernism.

Cei care sunt interesaţi de lectura acestei cărţi pot să se înscrie direct pe blog , iar eu sau editura vă vom trimite respectivele exemplare. Între timp, pregătesc lansarea cărţii, care va fi cel mai probabil comentată de Victor Ciutacu, o emisiune la ProTv cu Cristian Tabără, o dezbatere cu liderii politici ai momentului, şi alte manifestări de acest gen.

Celor care reuşesc să achiziţioneze deja cartea din librării, le doresc lectură plăcută!

September 5, 2007

INTALNIREA CU SINE

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:21 am

Rar, foarte rar, mă mai apucă şi pe mine câte o stare de melancolie, pe care, mărturisesc, o cam detest. Mă descurc foarte bine cu permanentele mele migrene, mă bucur de insomniile mele fără sfârşit, dar nu ştiu cum să mă port cu melancolia. E o stare prea gingaşă, pe care nu prea mi-o pot permite, pentru că atunci s-ar duce naibii optimismul meu patentat. Simt că este în pericol şi entuziasmul pe care îl afişez în fiecare clipă şi parcă însăşi atât de clamata mea vocaţie a fericirii se cam răsuceşte upside down, şi prefer să spun asta în englezeşte pentru că expresia românească are o formulă ceva mai neaoşă, şi nu mi-ar sta bine!

V-am mai spus, cred, că îmi place să arăt ca şi cum aş coborî din ultimul număr al revistei Vogue, şi îmi cultiv cu grijă această stupidă pasiune pentru modă în dorinţa – zic eu! – de a echilibra mult prea preţioasele şi pretenţioasele mele conţinuturi intelectuale! Zău! Asta e partea mea muierească, de leoaică turbată după fashion şi bijuterii! Nici nu vă pot spune cât mă consumă pe mine – financiar – această pasiune, dar cât de repede mă echilibrează din orice fel de deviere sentimentală!

Dar, revenind la melancolie! O detest pentru că mă face să mă confrunt cu mine însămi, cu partea mea ascunsă, delicată şi gingaşă, pe care nu îmi place să o arăt nimănui. Mă întâlnesc cu propriul sine, într-un acces de auto-cunoaştere a lăuntrului cel mai adânc şi a celui mai înalt, acolo unde ascund dorinţele şi credinţele, sentimentele şi tristeţile, visele şi neîmplinirile, acolo unde sunt doar eu, eu cu mine, şi mă doare!

Parca m-aş întâlni cu mine fetiţă, aşa cum scriam în poemul pe care i l-am dăruit tatălui meu, când a murit. Ce mult am suferit atunci! Şi poate că tot atunci m-am hotărât să fug de melancolie, de întâlnirea cu inima mea desculţă ! Abia în acele momente, de melancolie, pot să şi plâng, pentru că, altfel, urăsc lacrimile ca şi orice altă exhibare a durerii, fie aceasta fizică sau sufletească. Nici pe mine nu mă las în voia trăirilor delicate, care mă vulnerabilizează cred eu şi mă fac să-mi pierd … altitudinea.

Ce grea şi dureroasă este orice întâlnire cu sine! De parcă atunci simţi cum te naşti tu însuţi, din tine, într-un efort uriaş de auto-zămislire şi parcă doar pe Dumnezeu îl mai zăreşti stând lângă tine şi privindu-te cum te zdrobeşti de propriile tale dureri!

« Previous PageNext Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.