MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 24, 2007

CUM SUSTINEM INTELIGENTA?

Filed under: Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 12:14 am

Mă gândesc foarte serios să facem efortul de a crea o structură, o organizaţie de fapt, care să fie capabilă să comunice tinerilor cele mai noi tendinţe ale lumii, să îi iniţieze în obţinerea succesului personal, dar şi a promovării ideilor originale şi a proiectelor personale. Nu vreau să ajungem la UTC-isme, deşi văd ca partidele politice refac fără ruşine organizaţiile de tineri, după modelul comunist.

Aş dori să fie un forum real, deschis oamenilor inteligenţi, care nu se mulţumesc să trăiasca în rutină şi care vor să ştie mai mult, dar şi să arate că pot să fie mai grozavi şi au nevoie să fie sprijiniţi în acest efort de promovare, care nu vizează doar profitul financiar, dar care pot ajunge la acesta prin punerea în practică a ideilor şi propunerilor originale.

Mi-ar plăcea sa facem conferinţe şi workshop-uri pe problemele cele mai stringente, cele mai importante pentru tinerii care se lansează pe piaţa inteligenţelor şi care simt nevoia să aibă “spatele acoperit” de o instituţie de profil, care să le poată oferi recomandări pentru a merge mai departe, îndrumare şi consiliere de carieră şi care să le poată facilita relaţia cu instituţii şi companii care ştiu să aprecieze inteligenţa adevarată şi creativă.

În cele mai dezvoltate ţări ale lumii există asemenea structuri organizaţionale, care sunt foarte solicitate de tineri tocmai pentru că ei le simt ca fiind foarte utile. Aştept ideile şi propunerile voastre, sau formularea de probleme care să determine crearea de sectiuni speciale ale unei asemenea structuri. Vedeţi şi singuri că în România nu are nimeni grijă de oamenii inteligenţi cu adevărat, iar şmecherii sau “oamenii deştepţi”, în ghilimele, se ajută între ei într-un stil mafiot, cinic şi sfidător.

Haideţi să facem ceva cât mai adecvat problemelor de azi ale celor inteligenţi cu adevărat, pe care societatea românească pare să îi ignore. Vă aştept cu idei şi propuneri.

Advertisements

30 Comments »

  1. Era o vreme cand, impreuna cu scriitorii tineri sau mai putini tineri, faceam work-shop-uri. Nu a mers, stii de ce? Pentru ca, in final, ne-am impartit in doua tabere. Ca pana la urma sa ne impartim intre noi si noi.(Daca ma intelegi). Toti am inceput sa credem ca noi suntem mai buni si ca nu avem nevoie de sfatul celuilalt. Fiecare dintre noi a inceput sa il vada pe celalat cu ochi rai. Ma mir ca in urma acestei experiente am mai ramas cu trei prieteni. Totusi, suntem romani si avem prea mult caracter infect in noi. Oricat ai incerca sa ramai impartial, pana la urma tot iti sar dracii.
    Eu as incerca altceva in locul tau sau daca as face asta, l-as pune pe fiecare participant in parte sa semneze ca nu isi da in petec si ca accepta si parerea celuilalt. O sa-ti explic pe mess mai in detaliu. Acum am venit de la nunta, sunt obosita.

    Comment by Oana — September 24, 2007 @ 2:31 am

  2. @Oana, multumesc de participare. Sigur ca noi, romanii, suferim de un individualism feroce, chiar cand nu e sustinut de nimic, iar atunci cand e sustinut de oarecare talent, e jalea lumii. Vorba lui Eminescu: “Nu de inteligente ducem lipsa, ci de caractere”. Dar, hai sa demaram ceva, si vedem pe pacurs….

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 10:37 am

  3. ma cherie,
    ce ai spune despre un exercitiu concret,adresat tuturor celor interesati(indiferent de varsta):boicotarea emisiunilor care il au ca protagonist pe becali; folosind telecomanda,putem reduce audienta si astfel politica de marketing a posturilor tv.
    poate astfel reusim sa scapam de acest individ

    Comment by ingi — September 24, 2007 @ 2:21 pm

  4. @ingi

    Radu, sunt absolut de acord sa facem asta, desi ma indoiesc serios ca putem scapa de el in acest fel.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 2:32 pm

  5. 🙂
    Şi eu mă gândesc la întâlniri de schimb de inteligenţă, cum erau pe la sfârşit de secol XIX.
    Astăzi trebuiesc însă bani pentru aşa ceva. Sau ar trebui ca întâlnirile să se ţină în parc. Fiecare să vină cu fursecul şi cafeaua de acasă. Dar dacă nu se distribuieşte acel complex de “fursec, cafea, mezelicurile şi ordevrele”, nu mai vine nimeni.
    🙂
    În ziua de azi intelectualii sunt cam lipsiţi de mâncare şi minimul necesar al traiului. 🙂
    Şi marginalizaţi, dar mai ales nemâncaţi.

    Comment by Bibliotecaru — September 24, 2007 @ 2:33 pm

  6. @Bibliotecaru

    hei, ce obsesie ai cu mancarea? Nu cred ca asta e problema la astfel de intalniri , ori la astfel de organizari.
    Ca asta este problema in existenta, sunt sigura.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 2:49 pm

  7. e destul de complicat sa alimentezi o astfel de “organizatie”. romanii sunt coplesiti de nevoi mai apasatoare decat dorinta de a dezvolta un talent innascut. exista foarte multi tineri constienti de comoara intelectuala pe care o poseda, dar prefera sa tina piept “multimii” si sa suporte mai usor socialul in care se regasesc, decat sa se ridice peste majoritate si sa fructifice darul innascut.
    comunitatea nu imi ofera siguranta unei case. eu am nevoie.
    tu imi propui sa pun umarul si sa promovez/incurajez pe cei pe care-i respect pentru cuvintele/gandurile ce-mi incanta diminetile (cum ai fi tu)…
    eu zambesc si ma bucur de initiativa, dar nu ma pot misca. sunt legat de nevoi, limitat in timp, nici nu mai zic de faptul ca partea materiala are un cuvand destul de greu de spus, sau de faptul ca mi-e teama ca cei mai in masura sa faca ceva din initiativa asta sunt un pic mai coplesiti de nevoi decat mine.

    Comment by blur — September 24, 2007 @ 3:00 pm

  8. @blur

    ma impresioneaza imens ceea ce spui, pentru ca am sentimentul ca spui cu tristete si cu un foarte greu reprimat sentiment de neputinta, desi e si o anume revolta in adancul formularilor tale. Stiu ca e greu, ca nevoile materiale par sa ne copleseasca, dar gandeste-te ca sunt multi tineri, sau mai putin tineri, care au idei si nu ii baga nimeni in seama, si acele idei pot fi fructificate de altii, care nu sunt autorii de drept. Noi de ce nu putem face un sistem care sa ii ajute sa faca legatura cu cei care le pot cumpara ideile, astia nu ar fi tot bani? Sau daca am face consiliere da cariera si i-am trimite cu recomandari inteligente catre companii profitabile, nu ar fi implinita si partea materiala? Dragul meu, eu am convingerea ca orice demers intelectual serios ajunge si la o realizare materiala pe masura, dar nu singur, ci cu o sustinere adecvata. Asta e ceea ce mi-as dori sa facem, sa oferim aceasta sustinere, sa facem aceasta relationare.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 3:34 pm

  9. paul pacuraru la mana comisiei!!
    cand credeti ca va urma lovitura de gratie pt tariceanu?(indiferent de votul parlamentului exista o solutie si de a scapa de p.m.)
    termenul este de 45 zile

    Comment by ingi — September 24, 2007 @ 3:36 pm

  10. am revenit pt a ne aduce aminte de strategia la care ne gandeam saptamana trecuta. fiecare nou pas ne apropie de ceea ce am banuit.
    s-ar putea ca pres c.s.a.t sa solicite anumitor ministrii sa nu participe la sedinta

    Comment by ingi — September 24, 2007 @ 3:51 pm

  11. @ingi

    Radu draga, tu esti atat de preocupat de ce se intampla in politica, incat te desprinzi greu de acest tip de concret. Lasa-i sa se bata intre ei, si noi vom culege steagurile!
    Incep cursurile saptamana viitoare. Abia astept sa mai vad cat se vede de mica scena politica in ochii studentilor!

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 3:59 pm

  12. ma cherie,
    si eu,dar inca nu am vazut orarul.
    cat despre steaguri..

    Comment by ingi — September 24, 2007 @ 4:10 pm

  13. Si eu incep cursurile. Maria, daca tu vrei sa incercam, eu sunt alturi de tine. Dar nu te astepta la minuni. Nu mai exista.

    Comment by Oana — September 24, 2007 @ 6:10 pm

  14. Oana, ma astept la rezultate pe termen lung, deci ma voi inarma cu rabdare, si cu un entuziasm incapatanat. Ma bucur mult ca esti dispusa la a fi solidara cu acest demers.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 7:44 pm

  15. 1. Inteligenta umana trebuie sustinuta fiindca reprezinta sursa binelui in perspectiva si pe termen lung. Si am speranta ca tinerii nostri merita efortul sustinerii celor care s-au caznit mult mai mult in ascensiunea lor.
    2. Pentru a pune in practica ideile tale extrem de partizane ar fi necesara o logistica suportata de sponsori.
    3. Este important sa se faca demersuri palpabile fara o implicare politica.
    Ma tem ca tinerii asteapta ajutor neconditionat de afilieri si interese…
    Si, daca nu vom avea de infruntat piedici reale, vom fi alaturi de tine. In speranta ca nu vom incomoda si nu ne vom amesteca in lupte de culise care nu au nimic a face cu sustinerea si incurajarea inteligentelor, vom ajuta cu placere la orientarea si sustinerea copiilor nostri.

    Comment by gabitzubitzu2006 — September 24, 2007 @ 10:32 pm

  16. @gabitzubitzu

    sunt absolut de acord ca nu trebuie amestecata politica aici, daca nu pentru altceva, macar pt faptul ca inteligenta este mai presus de politica.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 10:49 pm

  17. punct lovit. si inca bine de tot. bravo gabi.
    peste nevoile de care vorbeam mai sus e dorinta de a oferi copiilor nostri un mediu sanatos. 🙂

    Comment by blur — September 24, 2007 @ 10:50 pm

  18. Succesul unei asemenea initiative va sta cel mai mult in modul in care va fi organizata. Echipa de baza va trebui sa fie bine pusa la punct si sa fie foarte atenta la persoanele pe care le selecteaza. Adica sa faca o selectie cat mai profesionala sa zicem pentru a evita nu neaparat persoanele care ar cauza pierderi de timp prin lipsa randamentului cat pentru a evita persoanele care ar arata dispret fata de initiativa incercand sa strice atmosfera. De aceea cred ca pe langa unul sau mai multi playmakeri/strategi, ar trebui sa existe un psiholog si bineinteles promoteri care vor cauta sa imprastie vestea acestei initiative.

    Comment by Aurel Dragut — September 24, 2007 @ 10:52 pm

  19. Aurel, asta mi se pare o chestiune fundamentala.

    Este de fapt o tripleta: Organizarea/Dotarea/Promovarea.

    Multumesc pentru analiza.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 11:03 pm

  20. @gabitzubitzu
    @blur

    aveti dreptate: mediul oferit este esential. La fel si criteriile. Deci increderea si criteriul valoric vor da substanta acestui demers.

    Comment by Maria Barbu — September 24, 2007 @ 11:06 pm

  21. :))
    Sunt un om care cască ochii şi recepţionează reacţiile. Mâncarea şi băutură sunt un aspect important. La mine e o chestie de banală foame, mă mulţumesc cu 1kg salam cu soia şi fără pâine, că îngraşă, eventual cu un pahar de suc ieftin şi cu mult acid, dar merge şi apa de la robinet, dar să fie semi-îngheţată. “Lasă ţuţuroiul să curgă”, ar fi zis Duduleanca a bătrână. Dar totul explodează efectiv la nivelul celor obişnuiţi cu icre negre şi salam de sibiu. La aceştia dacă nu le dai recepţie… nu-ţi mai vin a doua oară.
    Trecând de gluma uşor deplasată (nu ştiu ce am de sunt atât de vesel, că mi se întâmplă rar) problema acestor de întâlniri este lipsa de entuziasm, lipsa de obiectivism, lipsa rezultatului concret. Mi se cere destul de des să citesc manuscrise şi să-mi zic părerea, poate pentru că sunt brutal de sincer atunci când citesc o carte la care se mai pot aduce retuşuri. Obişnuiesc discuţii intelectuale, din păcate cu oameni care acum îmi sunt departe. Ceva nu se leagă totuşi… parcă e vorba de un interes. Multă lume îşi prezintă opera în dorinţa de a primi aprecieri pozitive, aplauze. Multă lume se mărgineze că comenteze neutru şi fără obiecţie. Aproape că mă răneşte o remarcă gen Bravo, foarte bine scrisă! sau, ceva mai grava, “este o carte plăcută, frumuşică!. Păi dacă nu se simte un miros de cerneală de la tăietură din carte, de ce să mai discuţi? O altă modalitate de întâlnire… Problema intelectuală de sinteză? Există un subiect, îl discutăm, ce bine ne iese. Doar că fiecare are o cale de abordare. Discutam cu cineva odată cu un stil care aduce la câteva secunde drept argument un filozof, un scriitor. Evident eu habar nu aveam ce vroia să spună prin soluţie heideggeriană la… Chiar să fi citit în fiecare zi numai Heidegger, nu cred că aş fi putu exprima o soluţie a acestuia. Eram depăşit. Nu de calitatea discuţie ci de faptul că mi se prezentau direct nişte sinteze necunoscute decât spiritului academic, lucrări de nişă. Vorbind de soluţii heideggeriene, deja discutam de comparaţii, de intuiţii istorice…ce să spun eu. Păi dacă aş merge la o bere cu Kant, Marx, Engels, mai târziu Lenin, poate că aş avea astfel de argumente. Eu mă pricep să spun ce cred eu nu ce cred eu că ar crede altcineva. Iată un impas. Ce e de făcut. Trebuiesc stabilite etape, trebuiesc stabilite bibliografii, trebuiesc stabilte reguli. Deja pare un pic cam mare deranjul.
    Rămâne o singură soluţie, întâlnirea de tip cenaclu, Convorbiri Literare. Iată că a apărut o carte a lui Mark STRAND în traducerea Olimpiei Iacob. Şi stăm să discutăm enigmatici şi cuminţi, vorba bardului senator (sau senator bard):

    Postasul

    Miezul noptii.
    El vine de la drum
    si bate la usă.
    Alerg să îl întîmpin.
    Stă acolo tînguindu-se,
    fluturîndu-mi o scrisoare.
    Îmi spune că am primit o veste groaznică.
    Cade în genunchi.
    „Iartă-mă! Iartă-mă! stăruie el.

    Îl chem înăuntru.
    Îsi sterge ochii.
    Costumul lui albastru închis
    pare o pată de cerneală
    pe canapeaua meu stacojie.

    Neputincios, nervos, mic
    se strînge ghem si doarme
    în timp ce eu îmi scriu
    mai multe scrisori
    în aceeasi stare de spirit:

    „Trebuie să trăiesti
    ca să cunosti durerea.
    Trebuie să uiti”.

    Aş citi eu poeziile cu rimă albă. Îmi plac foarte mult şi am un stil alert, tonic… Cred că mi-ar ieşi foarte bine şi cerneala albastră a costumului de poştă şi mirarea că este ghem pe canapea. Aş reuşi poate şi nonşalanţa obsesiei triptice “trebuie să trăieşti”, scopul vieţii “durerea”, finalitatea vieţii “uitarea”. Doamne ce am mai discuta. Şi apoi am merge cuminţi acasă cum că suntem mai deştepţi, doar am aflat şi faţa şi dosul îmbrăcăminţii poetice din cartea lui MARK STRAND. Nu e puţin lucru. Apoi aş ajunge acasă cu privirea încetoşată de un kg de salam cu soia şi multă apă semi-înghţată. Viaţa poate mi s-ar părea mai frumoasă. Sau poate acasă ar fi urât şi singur şi trist, fără frumuseţea discuţiilor, şi aş da cu săpun pe laţul prăfuit care stă de când m-am născut pândind momentul de pe sifonier aşteptând să se spânzure gâtul meu cu el.
    De ce oare încearcă oamenii să se mintă cu această intelectualitate. Ea nu contează în lumea reală, Eminescu făcea treabă de doi lei pe la ziare ca să mânânce. Era domnu’ Eminescu în berărie, dar ce folos dacă nu avea bani. Căci lumea intelectuală se opreşte la bani. Intelectualul este nevoit să cerşească pentru a proteja opera sa. Iar opera sa stă nesimţită într-un colţ de librărie pentru că nu are poze. Cei puţini care mai cumpără cărţi se uită dacă au poze, dacă au dialoguri, dacă se poate citi uşor. Mi-aş da cărţile gratis, în sute de mii de exemplare, doar să fiu sigur că sunt sute de mii de oameni care înţeleg ceva din ce am scrijelit eu acolo. Dar omul nu mai citeşte nici gratis. Nici eu nu am mai citit decât ziarul, şi acela pe diagonală. Spiritul nostru e îngheţat. În viitor vor fi oameni de cultură fără cultură, vor merge doar la recepţii pentru cafea, aperitive, mezelicuri… O poză în ziar, o reflecţie gen Convorbiri Literare sau Dilema Veche.
    Bucuria intelectualului este acel copil care se chinuie să spargă cu călcâiul băşica furată de la bucătărie fără ştiinţa mamei care saltă solzi strălucitori în întreaga lumină a încăperii. Eu încă mai văd acel copil cu ochii minţi, pentru că acum ceilalţi ochii îmi sunt miopi şi scriu mai mult pe pipăite. Mai simt mirosul peştelui dar şi pe cel al bunicului, al apretului din cămaşa sa cadrilată, a apei de colonie ieftină tip Levănţică. Peştele şi bunicul veneau mereu împreună aşa cum acul de pescuit nu merge prins decât cu nod pescăresc.
    Sunt intelectual şi trist.

    Comment by Bibliotecaru — September 25, 2007 @ 12:58 am

  22. @Bibliotecaru
    cine esti de fapt Gh. Florescu? De ce esti atat de singur si de trist? Esti doar acum asa sau mereu? Esti tu cel din poza de pe blogul tau, cu ochii aceia atat de indurerati sau poate doar obositi? Oricum, imi esti drag si ma bucur ca ai venit acum aici. Eu am naivitati de poeta si impulsuri constructive de lider sa zicem. Asa sunt eu constituita. Daca nu scriu fac strategii pentru diverse actiuni ori proiecte de viitor. Eu sunt un copil mare, care nu gaseste nici intelegere nici sprijin, desi, vorba presedintelui Iliescu: “Maria, tu arunci intr-o discutie mai multe idei decat are un om obisnuit intr-o viata”. Sa stii ca nu imi spunea asta ca sa ma laude, ci ca sa ma certe, pt ca nu sunt mai zgarcita cu ideile. Dar tu, omule singur, intelectual zgribulit in labirintul fara iesire, de ce nu vrei sa recunosti ca de fapt mai exista speranta? Te imbratisez cu drag, Maria

    Comment by Maria Barbu — September 25, 2007 @ 1:17 am

  23. speranta exista…iau de exemplu si faptul ca exista inca bloguri, reviste si site-uri care propovaduiesc cultura…
    organizatii, forumuri sunt deja, insa nu toate ca sa nu zic ca mai niciuna nu reuseste cu adevarat sa faca ceea ce si-a propus la infintare…si asta datorita unei verigi slabe: oamenii….
    daca chiar vei vrea asta Maria, vei reusi. Si, daca te pot ajuta cu ceva ..cu cea mai mare placere…

    Comment by monoloage — September 25, 2007 @ 11:36 am

  24. @monoloage

    iti multumesc Dragos pentru sprijin, pt cel de acum si pt cel din viitor! Ai perfecta dreptate in legatura cu importanta pastrarii scopurilor formulate initial, la infiintare. Voi tine cont de asta.

    Comment by Maria Barbu — September 25, 2007 @ 11:39 am

  25. Am să spun de ce sunt trist. De când eram copil am simţit ca un artist, adică sensibil şi dureros. Nici nu învăţasem să scriu literele şi încercam să fac poezii. Nu pentru că vroiam să exercit o pasiune, ce ştiam eu atunci despre pasiune, era un fel de a raţiona, de a exista. Prindeam de doua ori pe an pianul mătuşii ca să cânt ceva, câteodată ajungeam acolo şi nu eram să zdrăngăn clapele, acel an trecea trist. Am pictat cu degetele atunci când nu am avut pensule, am fost fericit când am primit cadou nişte plastelină pentru că mă putem exprima şi prin sculptură, de sute de ori mă gândeam cu aş jucă cutare secvenţă dintr-o piesă de teatru şi judecam actorii că nu au fost destul de naturali. Am vrut să fac artă, orice fel de artă, dar arta în familia mea nu era privită ca o îndeletnicire serioasă. Întotdeauna societatea, gură respectabilă a societăţii, a hotărât destinul meu. Matematică şi Fizică. Nu vrei să înveţi, poate nişte meditaţii… Am învăţat şi Matematică şi Fizică. Nu eram olimpic, nu eram nici măcar primul, nu eram nimic. Asta o văd acum. M-am chinuit să fiu inginer. Am învăţat cât am putut, chinuit de o memorie slabă, tot felul de chestii. Cum eram intuitiv, renumele meu era destul de bun printre colegi şi foarte rău printre profesorii de ştiinţe esenţiale în care trebuia să înveţi cuvânt cu cuvânt tot felul de demonstraţii insipide, tot felul de formule care demonstrau pe şase pagini ca 1+1=2 şi 1*1=1. La aplicaţii practice, a fost altceva. Am terminat o facultate cu drag de meserie dar cu 10 ani mai devreme. În urmă cu 10 ani se construiau gherete de tablă, mai puţine case, blocuri, autostrăzi. Am fost când secretară, când femeie de serviciu, când sifonar, când vânzător, când traducător prost de cărţi de calculatoare la fel de proaste, când tehnoredactor prost pentru cărţi care nu ajung să atingă mâna librarului… până m-am saturat şi am spus atât. Am să stau ca sfinţii în pustie şi când nu se va mai putea, o să mor de foame. Gata.
    La început am stat fericit, am început să scriu. Mă bazam pe câteva persoane că vor promova cărţile mele, se vor ocupa de ele. Eram fericit şi adormeam cu gândul acela subtil de a exista ca artist. Nu mai conta oprobiul public pe care il simţeam zilnic… “Du-te bă la muncă!, nu ţi-e ruşine?”. Scriam din durerea adunată, din singurătate şi îmi era de ajuns. Când ochii nu mai vedeau, scriam pe pipăite. Mă descărcam de ce era negru şi de ce era unsuros şi murdar şi mirosind a putregai. Apoi am rămas singur, fără promovare, fără publicare, fără visul de artist. Mă uit şi astăzi la cărţile începute şi duse până aproape de final. Câteva pagini, o corectură şi… nu mă mai reprezintă, sunt cuvinte din trecut, de pe vremea când încă eram fericit. Acum nu mai simt decât un strigât care îmi este omorât în gât de acel veşnic “La muncă puturosule! Fă bani şi scrie când soseşti de la muncă, aşa se face.” Nu mai simt în mine artă, organismul se uşurează de groază şi îşi stinge încet capacitatea până îmi dau seama că nu mai cunosc cuvintele, literele, că nu mai pot recunoaşte înţelesul lor. Din ce în ce mai des înlocuiesc gramatica, înlocuiesc punctuaţia, descopăr că nu mai ştiu nimic. Organismul meu se protejează şi distruge hectare întregi din bruma mea de memorie. Scriam pe vremuri o pagină întreagă şi nu aveam decât cel mult două greşeli, acum greşesc fiecare cuvânt, scrisul este o corvoadă. Privesc cuvântul subliniat minute în şir fără să-mi dau seama de ce este el înroşit. Trăiesc într-o lume care se prăbuşeşte, într-o lume în care, deşi nu vreau să trăiesc, este păcat să mori. Mai întră câte un prieten pe blogul meu şi-mi spune. “Amice, nu se poate aşa, faci greşeli esenţiale de gramatică, acorduri, misspeluri, virgule puse aiurea sau nepuse unde trebuie… Te ocupi de prostii, pierzi timpul de pomană”. Nu pot decât să las privirea în jos şi să-i dau dreptate. Mă gândesc că ar trebui să-mi găsesc un post de manipulant pe la un supermarket, dar nu cred că aş fi prea bun la munca fizică, obosesc foarte repede. Poate îndobitocirea mi-ar aduce iar zâmbetul pe buze… altfel nu găsesc altă cale.
    Şi acum, te intreb pe tine Maria, îmi poţi spune că mai există speranţă? Poţi să-mi garantezi că mai poate fi ceva mâine sau luna viitoare sau peste un an sau cu 2 secunde înainte de a mă întoarce în nefiinţă? Nu ca “va fi” ci măcar că “poate va fi”… Nu cred, nici minunile nu mă mai pot salva. Dacă speranţa moare ultima, atunci sunt mort de ani buni şi încă nu mi-am dat seama.
    Înţelegi acum de ce insistam să nu-ţi dai demisia. Exista riscul să fi asemeni mie peste 10, 20 de ani. La început e perioada bună dar, asemeni lui Faust, totul se plăteşte. Dacă eşti foarte atent la povestea lui Faust, el plăteşte fără a fi realizat totuşi ceva. Adrian, din cartea lui Mann, moare exact când spune că şi-a terminat capodopera, deşi ea este de neînţeles prietenilor lui. De fapt, poate concertul meu de pian este singurul lucru pe care l-am făcut cu adevărat bine în viaţă. 4 părţi, nici 20 de minute. L-am pus în văzul lumii şi nu e ascultat de nimeni. Şi atunci? Tot facil este scopul vieţii.

    Comment by Bibliotecaru — September 25, 2007 @ 12:51 pm

  26. @Bibliotecaru

    Eu nu imi voi pierde niciodata optimismul. In primul rand pt ca am stiut dintotdeauna ca sunt poeta si am o opera care poate trai prin sine insasi. Este publicata in Romania, Israel, Belgia, SUa, etc
    In al doilea rand, am o indrazneala in a manipula realitatea in scopuri benefice si mie si altora cu totul extraordinara, iar in al treilea rand, sunt femeie si pot sa mizez pe munca/averea si sponsorizarea sotului meu care ma adora. Tu esti barbat si greselile tale, renuntarile, esecurile, le-ai suportat si le suporti singur iar loviturile vietii le iei direct in figura. De mai multe ori i-am multumit lui Dumnezeu ca sunt femeie, dar acum, citind ce ai scris tu, simt nevoia sa ii multumesc din nou. Tot ce pot sa iti spun este ca te admir ca ai avut curajul sa induri toate astea, si pe urma vreau sa te asigur de solidaritatea mea, ca artist si ca om. Nu stiu cat de mult te mai impresioneaza aceste declaratii, iar din ceea ce spui, desi nu stiu ce varsta ai, te simt imbatranit prematur si cu sufletul obosit. Te asigur de toata dragostea mea ca om, si iti doresc sa te recompui ca putere interioara si sa te ridici din tine insuti, pentru ca meriti. Te voi cauta oricum si in viitor, pt ca ai stofa de consilier si de om valoros. Nu te voi/vom lasa singur. Nu mai fi trist pentru ca tristetea e un pacat! Zambeste si mergi mai departe si, daca se poate, mai sus! Sursum corda!Sus inima, tot iti plac atat de mult cuvintele latinesti. Stii ca asa incepe liturghia catolica. Sus inima pentru ca atata timp cat are cine sa te caute si sa te vrea , chiar daca in virtual, merita sa te tii tare!

    Comment by Maria Barbu — September 25, 2007 @ 6:28 pm

  27. Am tot aşteptat o soluţie la susţinerea inteligenţei… din păcate momentul acestui vis a trecut. 😦

    Comment by Bibliotecaru — September 27, 2007 @ 7:31 pm

  28. @Bibliotecaru

    nu a trecut, Doamne fereste, tu nu vezi ca nici nu s-a formulat corect problema, in acesti 18 ani? Cat despre o structura propriu-zisa, ea va trebui sa fie multi-organizationala, pt ca in cadrul unei strategii coerente solutiile tactice sunt multiple.

    Comment by Maria Barbu — September 27, 2007 @ 7:52 pm

  29. Eu cred ca o forma foarte buna de promovare a inteligentei este diversitatea, aratand tineriilor ca exista si altceva mai buna decat ceea ce este promovat in prezent. Eu sunt un adept al diversitatii deoarece consider ca aceasta te scapa de mediocritate si te face capabil sa vezi linia orizontului mult mai departe.

    Comment by claudiu — February 11, 2008 @ 6:11 pm

  30. @claudiu,

    da, ai dreptate, asta este forma cea mai buna. Sa stimulam exprimarea opiniilor, ideilor, proiectelor, in toata diversitatea lor. Adica sa facem un fel de brain-storming la nivel national.

    Comment by Maria Barbu — February 11, 2008 @ 10:28 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: