MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 16, 2007

PARABOLA – "Vitraliile"

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 2:14 pm

Părintele Iustin era cel mai nou venit la Biserica Sfânta Treime. Abia ce terminase Teologia şi s-a şi căsătorit cu fata unuia dintre marii ierarhi, nu pentru a se pune bine cu socrul, ci pentru că se îndrăgostise până peste cap de fata cu ochii verzi şi cu gura mare. La propriu! Ileana, soţia lui Iustin, deşi fiică de mare teolog, nu înţelegea aproape nimic din “teologicale”, cum le zicea ea şi, de altfel, nici nu era interesată să comenteze relaţia ei cu Dumnezeu, pe care Îl simţea atât de aproape de ea, încât nici nu mai considera că ar fi trebuit să facă vreun efort pentru asta. Fata era singură la părinţi, crescută într-o atmosferă de libertate spirituală care-i făcuse bine. Ileana ştia că atmosfera din casa lor este o excepţie, pentru că mai văzuse şi alte familii de preoţi, mai ales ale celor dedicaţi, care-şi transformaseră căminul într-o a doua biserică şi îi obligau pe toţi membrii familei să se poarte ca nişte bigoţi. Oribil! – zicea Ileana şi în gând dar şi cu voce tare, de câte ori venea vorba de asta.

Iustin îi plăcuse de la început. O minte strălucită, un spirit îndrăzneţ şi modern, care voia să transforme biserica într-o instituţie în care să primeze comunicarea, după ce atâta amar de vreme Biserica, cea ortodoxă cel puţin, refuzase deschiderea către lumea contemporană. Iustin nu ţinuse niciodată cont de persoana lui, de frumuseţea lui fizică. Era un bărbat înalt, cu frunte mare şi păr blond, cu un profil de medalie. Dar nu asta era ceea ce îl preocupa pe el cel mai mult. Ceea ce voia Iustin de la viaţă se ridica mult deasupra făpturii fizice, fascinaţia lui pentru spiritual fiind trăsătura cea mai puternică a personalităţii sale, trăsătură care i-a şi impresionat pe ierarhii bisericii, care vedeau în Iustin un viitor mare teolog. Ceea ce nu pricepeau însă marii preoţi, dar intuia foarte bine Ileana, era faptul că Iustin nu era atât de atras de partea teoretică a relaţiei cu Divinitatea ci de partea practică. Era un preot de vocaţie, care se simţea în biserică precum în mediul natal. Îl inspirau vitraliile, îl făceau să găsească acele cuvinte care îi îmbogăţeau predicile cu farmecul trăirii autentice, pătrunzând în sufletele oamenilor uşor şi curat. Iustin era fericit să primească la el orice fel de oameni: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei.

Copii plictisiţi de şcoală, femei sătule de tirania bărbaţilor, fete şi băieţi urmăriţi de duhuri erotice, bărbaţi înstrăinaţi de familie, bătrâni înspăimântaţi de moarte. Iustin avea darul comunicării, îi învăţa cu duhul blândeţii, le arăta unde au greşit şi cum să meargă înainte. În scurtă vreme, tânărul preot de la Sfânta Treime era vestit în marele oraş. Se auzise că el nu spovedea oricum, punându-i pe oameni sub sutană, într-o postură de îndoielnică umilinţă, că nu-i expediază prin rugăciuni mecanice şi scurte stropiri cu aghiasmă. Oamenii aflaseră că acest preot îi ascultă. Că stă faţă în faţă cu fiecare şi are răbdare să înţeleagă ce resorturi neştiute provoacă răul fiecăruia, apoi îl ajută pe fiecare în parte să-şi scoată singur ghimpele din suflet şi să se cureţe. Cohorte de liceeni făceau coadă la uşa bisericii, femei şi bărbaţi maturi se prosternau cuminţi în faţa altarului, cu sentimentul că au venit exact unde trebuie. Majestuoasele vitralii străjuiau, luminând aproape feeric şi dând acestor scene de spovedanie aerul unor minuni. Oamenii nu înţelegeau cu mintea ce li se întâmpla acolo, dar simţeau cu sufletul că părintele Iustin are o asemenea putere asupra sufletului lor, încât poate tăia de acolo răul fără să-i doară. Seara, târziu, când ajungea acasă, Ileana îl întreba:

Ce-ai făcut astăzi. Iustin? Câte păcate grele ai mai aruncat în Ghehenă?

Multe, fată dragă! Multe! Oamenii o duc greu şi poverile vieţii fizice se răsfrâng, din păcate, în suflet. Dar, asta-i menirea mea! Să le ridic povara şi să-i ajut să-şi desfacă sufletul, ca o floare. E minunată misiunea asta!

Doamne, Iustin! Ce bine că tu poţi face asta!Eu n-aş avea răbdare nici măcar să-i ascult, darămite mai mult decât atât….

Lasă, tu ai menirea ta, şi ea este miraculoasă! Eu, deşi am puterea de-a vedea în suflet, nu sunt decât un slujitor!

Ileana rămăsese însărcinată şi purta această dulce povară cu o mutriţă triumfătoare. Iustin era fericit să o vadă aşa, pentru că el, ca bărbat, nu avea să cunoască niciodată această împlinire trupească, care, în miracolul ei, face o îmbinare paradisiacă între trup şi suflet. El era ca o cârtiţă. Căuta lumina şi o simţea în fiecare om, chiar şi în cei mai nevrednici.

Într-o după-amiază de august, când lumina de-afară era ca o miere aurie, vitraliile păreau nişte aripi de înger. În biserică, Iustin oficia o slujbă de nuntă, şi, privindu-i pe miri, cum purtau coroniţele rituale pe frunte şi beau cupa sacră de vin, avu sentimentul că Dumnezeu însuşi era prezent acolo, că îngerii cerului au venit să asculte şi le simţea aproape fizic foiala blândă dar majestuoasă. În acea după-amiază de august a simţit în el Harul, ca pe o trăire a trupului, a sufletului şi a spiritului deopotrivă. A simţit binecuvântarea şi a ştiut că s-a deschis în el un izvor din care putea să dea altora fără teama că va seca vreodată.

Din acea zi, Iustin s-a purtat ca şi când ar fi purtat în el o putere supremă care-i dădea capacitatea de a înţelege şi vindeca suflete. A pornit prin şcoli, a stat de vorbă cu mii de elevi, exasperaţi de opacitatea părinţilor şi de lipsa de implicare a profesorilor. I-a alinat. Le-a explicat care e rolul fiecăruia în lume, cât de greu e să îl îndeplineşti cum trebuie, cum se simt şi adulţii de părăsiţi şi neajutoraţi în faţa lor, a copiilor, pe care-i simt ca pe nişte judecători fără îndurare. Când copiii au râs, aproape nevenindu-le să creadă că ei sunt cei care pot să-şi ajute părinţii să vadă lumea mai clar, Iustin le-a arătat calea spre sufletul celor mari. Le-a spus cum să-şi deschidă inima şi mintea.

Toate inspectoratele şcolare au luat act de faptul că elevii începuseră adevărate campanii de judecare a părinţilor şi profesorilor, din perspectiva unor principii morale, de care nu se mai vorbise în şcoli de cine ştie câte decenii. A aflat ministrul. A fost sesizat Patriarhul de faptul că Biserica, prin părintele Iustin, comitea o inadmisibilă imixtiune în actul de educaţie. Se speriaseră parcă toţi de posibilitatea de a se confrunta cu o tânără generaţie morală şi exigentă. În disperare de cauză, Iustin a fost propus în funcţia de ministru al cultelor. Dar, cum avea să îşi părăsească părintele Iustin draga lui biserică iluminată de duh şi de vitralii? Ileana îl privea duioasă şi înţelegătoare:

Ce vei face, Iustin? Te văd mâine ministru?

Nici vorbă, iubita mea. Puterea mea este spirituală şi se revarsă asupra oamenilor. N-au decât să fie cei fără duh tentaţi de puterea hârtiilor!

 

…….Părintele Iustin îşi continuă şi azi miraculoasa lucrare. Peste tot, pe unde trece, oamenii deschid ochii lăuntrici şi văd mai clar ce trebuie făcut. Realitatea se înnoieşte cu o forţă pe care nici o putere lumească nu o poate opri.

_______________________________________________

(Această parabolă face parte din cartea “Parabole despre Putere”, în curs de apariţie)

6 Comments »

  1. ACEST COMENTARIU APARTINE OANEI STOICA MUJEA

    “Esti o idealista. Crede-ma, orice popa care va fi propus pentru orice minister, va accepta. Dar tinand cont ca e o parabola, se accepta. Dar tot o idealista ramai.”

    Comment by mariabarbu — September 16, 2007 @ 2:21 pm

  2. Oana, fara acest idealism nu as putea sa traiesc si sa creez. Am nevoie vitala de el.

    Comment by mariabarbu — September 16, 2007 @ 2:27 pm

  3. Au existat oameni asemeni lui Iustin si vor exista in continuare, desi cred ca numarul lor cunoaste o scadere continua. Poate ca exista si printre noi oameni precum el, nu putem sti cu siguranta acest lucru. Ideea e ca pentru a fi asemeni lui tre sa depui pasiune suficienta, sa ai putere psihica si principii bine definite, pentru ca dupa cum vedeti imediat ce s-a aflat de el lumea a incercat sa ia masuri pentru a-l potoli cumva. In ziua de azi ca sa faci asa ceva, tre sa fii “invincibil” in fata celor care vor sa te elimine si in acelasi timp tre sa fii ascultat de o masa considerabila de oameni. Pentru ca asta ii sperie pe cei care sunt amenintati, faptul ca el e ascultat. Daca nu era “bagat in seama” de lume nu ar fi prezentat nici un asa-zis pericol.

    Comment by Aurel Dragut — September 16, 2007 @ 3:00 pm

  4. @Aurel, asta este secretul personalitatilor care au o charisma reala, nu umflata ori furata prin demagogie. Atunci cand ai intr-adevar influenta asupra unei mase consistente de oameni, ei bine, atunci reprezinti o forta, iar liderii de carton se sperie si vor sa te elimine cumva, sau sa te reduca la tacere. Cred ca exista chiar printre noi, ori chiar si in noi insine, acea forta care sa declanseze energiile pozitive ale celor din jurul nostru. Trebuie doar sa avem curajul de a iesi din carapacea eului si sa actionam pentru si impreuna cu ceilalti. Exact asta mi se intampla si mie in ultima vreme. Nu ma mai multumesc demersurile solitare, specifice artistului, ci simt nevoia sa ies in agora, ori chiar in arena, si sa le vorbesc oamenilor si sa ii influentez in sensul bun.
    Nu pot sa uit ce a patit Socrate si cum a fost obligat de mai marii cetatii sa bea cucuta, tocmai pt ca ii influenta prea mult pe tineri, iar puternicii zilei au decis ca trebuie sa scape de el definitiv. … Ei nu stiau insa ca zeii ii daruisera lui Socrate posteritatea!

    Comment by mariabarbu — September 16, 2007 @ 3:13 pm

  5. Foarte frumos ai descris felul in care oamenii cu har se dedica infaptuirii binelui. Sunt mai mult decat convinsa de faptul ca oamenii cu har nu au nimic de a face cu vanarea oportunitatilor. Fiindca am intalnit acest fel de oameni. Ei au o morala aparte, care depaseste nivelul primar al nevoilor umane. Incercati dragilor, sa stati de vorba cu calugari si misionari atunci cand vizitati manastirile Romaniei si veti ramane uimiti.
    Te pup Maria, felicitari ca vrei sa aduci lumina…

    Comment by gabitzubitzu — September 16, 2007 @ 8:31 pm

  6. @gabitzubitzu
    ai dreptate in legatura cu oamenii cu har, dar ei sunt mai mult in recluziune, ori eu ii vreau in lume.
    Stiu ca bunicul mergea la sihastrii din muntii Neamtului in fiecare vara si sunt destui acolo…

    Comment by mariabarbu — September 16, 2007 @ 8:36 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: