MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 5, 2007

INTALNIREA CU SINE

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:21 am

Rar, foarte rar, mă mai apucă şi pe mine câte o stare de melancolie, pe care, mărturisesc, o cam detest. Mă descurc foarte bine cu permanentele mele migrene, mă bucur de insomniile mele fără sfârşit, dar nu ştiu cum să mă port cu melancolia. E o stare prea gingaşă, pe care nu prea mi-o pot permite, pentru că atunci s-ar duce naibii optimismul meu patentat. Simt că este în pericol şi entuziasmul pe care îl afişez în fiecare clipă şi parcă însăşi atât de clamata mea vocaţie a fericirii se cam răsuceşte upside down, şi prefer să spun asta în englezeşte pentru că expresia românească are o formulă ceva mai neaoşă, şi nu mi-ar sta bine!

V-am mai spus, cred, că îmi place să arăt ca şi cum aş coborî din ultimul număr al revistei Vogue, şi îmi cultiv cu grijă această stupidă pasiune pentru modă în dorinţa – zic eu! – de a echilibra mult prea preţioasele şi pretenţioasele mele conţinuturi intelectuale! Zău! Asta e partea mea muierească, de leoaică turbată după fashion şi bijuterii! Nici nu vă pot spune cât mă consumă pe mine – financiar – această pasiune, dar cât de repede mă echilibrează din orice fel de deviere sentimentală!

Dar, revenind la melancolie! O detest pentru că mă face să mă confrunt cu mine însămi, cu partea mea ascunsă, delicată şi gingaşă, pe care nu îmi place să o arăt nimănui. Mă întâlnesc cu propriul sine, într-un acces de auto-cunoaştere a lăuntrului cel mai adânc şi a celui mai înalt, acolo unde ascund dorinţele şi credinţele, sentimentele şi tristeţile, visele şi neîmplinirile, acolo unde sunt doar eu, eu cu mine, şi mă doare!

Parca m-aş întâlni cu mine fetiţă, aşa cum scriam în poemul pe care i l-am dăruit tatălui meu, când a murit. Ce mult am suferit atunci! Şi poate că tot atunci m-am hotărât să fug de melancolie, de întâlnirea cu inima mea desculţă ! Abia în acele momente, de melancolie, pot să şi plâng, pentru că, altfel, urăsc lacrimile ca şi orice altă exhibare a durerii, fie aceasta fizică sau sufletească. Nici pe mine nu mă las în voia trăirilor delicate, care mă vulnerabilizează cred eu şi mă fac să-mi pierd … altitudinea.

Ce grea şi dureroasă este orice întâlnire cu sine! De parcă atunci simţi cum te naşti tu însuţi, din tine, într-un efort uriaş de auto-zămislire şi parcă doar pe Dumnezeu îl mai zăreşti stând lângă tine şi privindu-te cum te zdrobeşti de propriile tale dureri!

Advertisements

39 Comments »

  1. Am sa iti spun ca lacrimile sunt bune. Atunci te descarci emotional de tot ceea ce ai tinut inchis in tine. E bine sa te descarci pentru ca astfel o poti lua de la capat. Intalnire cu sinele avem toti. Momente de melancolie, deasemenea. Sunt lucruri care fac parte din fiinta noastra si e bine ca sunt acolo. Fara toate astea nu am mai fi oameni.
    E bine si ca esti tot timpul pregatita sa iesi in lume. O femeie trebuie sa se simta frumoasa, si daca mai e si inteligenta… succesul e garantat.

    Comment by oanastoicamujea — September 5, 2007 @ 1:30 am

  2. Imi pare bine ca ma incurajezi, pentru ca de foarte multe ori ma simt ca un fel de monstrulet, de alien printre oameni si nu vreau sa arat ca si eu am slabiciuni. Cat despre partea cealalta, aia ma amuza grozav, bijuuri, toale, chestii, si nu ma simt deloc vinovata. Numai ca ma doare uneori sufletul… si asta nu-mi place! Dar e bine dupa aceea, pt ca ma simt nou-nouta!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 1:35 am

  3. E buna si melancolia asta la ceva, mai Maria… Eu din aceste intalniri cu Sinele imi iau seva fiecarei zile, altfel m-as pierde printre reflectiile oferite de ceilalti. Acest “doar eu cu mine” imi ofera un punct de reper sigur si stabil intr-o viata cu oscilatii pe care uneori simt ca nu le mai pot duce…

    Comment by doareucumine — September 5, 2007 @ 9:54 am

  4. Da, e buna, dar pe mine ma innmoaie, ma face mai fluida si, ma tem eu, mai vulnerabila. Eu prefer sa dau impresia de femeie puternica si chiar … insensibila, decat sa ma dezvalui prea mult. Si asa, prin poezie arat miezul fiintei mele, dar, marele noroc este ca poezia e o arta elitista, prea putini au curajul ori priceperea de a patrunde in acel univers. Lupta mea cu ceilalti, cu realitatea exterioara, prefer sa o duc pe ratiune, inteligenta, actiuni obiective, fara sa las sufletul, sinele meu tainic, sa fie vizibil si descoperit. De aceea mi-am si elaborat tot felul de masti, sub care sunt tot eu, dar pe calitatile mele vizibile nu dezvaluindu-mi secretele emotiilor, sentimentelor ori fervorilor mele spirituale. Pentru mine, sinele meu este un fel de altar, ori ca “Sfanta Sfintelor”, cum era in Templul din Ierusalim, acolo unde intrau preotii o data pe an si rosteau in soapta Numele lui Dumnezeu! Probabil ca stii ca in ebraica, in rugaciunile obisnuite, cuvantul “Dumnezeu” (Eloheim) este inlocuit cu “Numele” (Hashem)!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 11:35 am

  5. Oana are dreptate cel putin din punctul meu de vedere. Eu am fost nevoit de multe ori sa recurg la aceasta “metoda” de linistire/relaxare si nu am de ce sa ma ascund cu asa ceva. Nu mi se pare ceva mai putin barbatesc sau mai stiu eu ce.

    Comment by Aurel Dragut — September 5, 2007 @ 12:01 pm

  6. Maria, teama asta de deschidere, de vulnerabilitate… ascunde o frica mai adanca de a fi ranita de ceilalti. De-aici si nevoia de masti sub care ne ascundem de privirile celor din jur. Mastile sunt ca niste ziduri care apara o fortareata, asa le vad eu… fortareata fiind acel altar de care vorbeai tu… Si totusi, de unde ideea ca altarul ar putea fi ranit? Nu se spune ca Sinele e omnipotent, omniprezent, imuabil in fiintarea lui? De ce am incerca sa ne protejam Sinele? Are el nevoie de protectia mastilor noastre? Oare nu cumva altceva protejam fara sa ne dam seama de asta? Nu cumva simtim nevoia sa ne aparam tocmai pentru ca dam o prea mare importanta parerilor celor din jur? De ce ii investim cu atat de enorma putere pe ceilalti? Puterea de-a ne simti bine sta in mainile lor? Cat de multa importanta ar trebui sa acordam feedback-ului celorlalti? Cat de mult ar trebui sa permitem sa fim afectati de gandurile lor, de starile lor, de gesturile lor? Nu cumva solutia ar fi sa lucram cu noi insine incat sa capatam suficienta incredere in sine…in asa fel incat mastile sa nu-si mai aiba rostul si vulnerabilitatea sa nu mai fie sinonima cu frica?
    Nu stiu, zic… intreb…

    Comment by doareucumine — September 5, 2007 @ 12:03 pm

  7. @Aurel

    raspund cam in fuga, dar voiam sa iti spun ca, in ceea ce te priveste de exemplu, cred ca puterea sta tocmai in recunosterea vulnerabilitatii!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 12:06 pm

  8. @doareucumine

    poate ca toate aceste refuzuri ale mele de ma dezvalui ascund inr-adevar o trauma profunda, o suferinta adanca. In mica mea copilarie este acel ceva, faptul ca am fost data de mama spre a fi crescuta de altcineva unde mi-a mers exceptional, dpdv exterior, poate ca asta e secretul! oricum, am crescut cu sentimentul ca trebuie sa merit iubirea, ca trebuie sa fiu cea mai, si asta mi-a rams. Nu imi arat poate cea mai minunata parte a mea si chiar intalnirea mea cu mine doare pt ca stiu ca nu imi pot permite sa arat acele minunatii pe care le descopar in mine cea adevarata. De teama de a nu fi din nou abandonata, poate! Numai ca acum acest abandon nu ar mai insemna cumplita catastrofa sufleteasca pe care a simtit-o fetita aia micuta, Maria cea mica, de numai vreo 3 anisori! Cine stie! totusi, ce imi spui tu e cu totul adevarat. Nu ceilalti ma dor, nu de cei de departe imi pasa, ci de cei care imi sunt aproape, si de ei ma feresc probabil cel mai mult!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 12:12 pm

  9. Ufff, Maria… daca iti spun ca prin raspunsul tau m-ai ajutat sa iau o importanta hotarare de viata privind viitorul meu… ma crezi?

    Comment by doareucumine — September 5, 2007 @ 12:22 pm

  10. @doareucumine

    Te cred. Si sper sa fie in bine, pt ca de obicei schimb in bine viata celor care intra in consonanta cu mine. Ma crezi?

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 12:46 pm

  11. Cel mai bine este sa te feresti sa cazi prada momentelor astora de intalnire cu Sinele, de melancolie si chiar tristete, caci eu (din cine stie ce motiv) de fiecare data cand ma gandesc serios la mine, ma intristez si decid ca e i bine sa o las pe alta data, cand vor reactiona mai bine .. tampenie, da.
    Dar tu… nu o sa incetezi niciodata sa fii fetita aia mica pe care acum o ascunzi cat mai bine in adancurile sufletului tau. Nici daca o sa vrei cu adevarat sa incetezi a mai fi delicata si firava ca o fetita inocenta, nu o sa reusesti cu adevarat. Eh, facd bine uneori aceste momente de singuratate si melancolie, caci se poate sa-ti descoperi cine stie ce alte laturi ascunse pe care pana acum evitai sa le vezi. 😉

    Comment by luckydreamer — September 5, 2007 @ 2:11 pm

  12. Te cred 🙂

    Comment by doareucumine — September 5, 2007 @ 2:20 pm

  13. intalnirea cu sinele…frica de propriul eu….de a te vedea in oglinda fara hainele din ultimul nr de vogue…hm…nu-i nimic maria…nimeni nu-i perfect…si toti avem starile acestea..insa cateodata e bine sa mai iesi si nud in public..rar..dar sa iesi..

    PS: publicul sa fie foarte restrans….

    Comment by monoloage — September 5, 2007 @ 3:20 pm

  14. @luckydreamer

    si eu am crezut asa, ca e bine sa fiu mereu fetita aia mica, dar dupa comentariul de astazi al Lianei mi-am dat seama ca ma intorc astfel exact la momentul cel mai dureros al istoriei mele personale. Poate ca va trebui sa rup, odata pentru totdeauna, legatura asta dintre intalnirea cu sinele meu si regasirea durerii nesfarsite pe care a simtit-o Maria cea mica! Si, in felul aceasta, disparand durerea, va irumpe puterea mea adevarata.

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 4:25 pm

  15. @doareucumine

    astazi m-ai facut sa ma inteleg asa cum nu am facut-o pana acum. Iti multumesc.

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 4:27 pm

  16. http://www.youtube.com/watch?v=0SRQuc-Hq94 pt tine maria…o zi placuta!

    Comment by monoloage — September 5, 2007 @ 4:28 pm

  17. @monoloage

    da, sa ies cu sufletul nud, macar in fata celor f apropiati, ar fi ceva!
    Si poate ca ei m-ar putea iubi si mai mult, pe mine, cea adevarata. O sa imi fac de acum inainte curaj. Cred ca merit!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 4:30 pm

  18. @monoloage

    iti multumesc mult, te sarut cu drag

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 4:35 pm

  19. @pt nimik maria….zile placute si nuditate sincera in fata celor apropiatiiti doresc!

    Comment by monoloage — September 5, 2007 @ 5:33 pm

  20. wow! tnx, tnx, tnx

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 7:00 pm

  21. Ohh Maria…
    Te regasesc cu aceeasi placere bolnava de a simti un spirit liber si o minte ascutita deopotriva.
    Doareucumine ti-a sugerat corect felul in care ne abatem de la adevarurile proprii.
    Monoloage este si el genial.
    Am si eu o opinie pornita dintr-o experienta ushor similara prin pierderea tatalui iubit.
    A existat sau exista un sentiment de vina asociata cu aceasta pierdere?
    Daca DA, trebuie sa te ierti si sa-l ierti ca nu mai este cu tine.
    Te imbratisez!

    Comment by gabitzubitzu — September 5, 2007 @ 8:03 pm

  22. @gabitzubitzu

    pe tata l-am iubit si l-am admirat enorm, in ciuda faptului ca nu era tatal meu biologic, ci unchiul meu, pt ca eu am fost crescuta de matusa mea (sora mamei) si de unchiul meu. Tata a inteles f repede ca eram un copil genial si mi-a creat conditii sa ma formez, mi-a daruit libertate, m-a respectat si m-a onorat in permanenen ta. De fapt el ramane pt mine TATA, pt ca Barbu, tatal meu biologic, a parasit cuibul familial chiar inainte sa ma nasc, iar eu nu i-am recunoscut niciodata paternitatea, in ciuda faptului ca ii port numele. Tata a fost cred primul meu mentor si maestru, dupa aceea, in alte momente ale vietii mele, am gasit alte persoane care sa joace acest rol. Chiar si acum, cand sunt intr-un nou moment de crestere interiora, sunt pe cale sa cuceresc un nou maestru, pt ca asta ma face sa ma dezvolt frumos si sa ma simt protejata. In ciuda faptului ca am aptitudini de maestru eu insami, si chiar de lider, in ciuda puterii mele launtrice reale si a unei minti de exceptie, ei bine, eu tot simt nevoia sa fiu, macar din cand in cand, discipol!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 8:25 pm

  23. Tocmai din aceasta mare iubire si aceasta mare admiratie fata de tata (cel pe care il recunosti ca purtand acest rol in viata ta) pleaca si marea durere in fata pierderii. Tot din cauza pierderii premature poate exista tendinta refugierii sub un alt umar masculin cu veleitati de tata (dar care sa nu posede calitatile reale ale tatalui iubit)
    Eu vroiam sa te trimit spre unele amintiri in care simti ca nu i-ai aratat suficient afectiunea sau consideri ca puteai face mai mult pentru el in asa fel incat disparitia sa nu se produca. Poate exista un crampei de vina fata de unele evenimente, in aparenta banale. Acest sentiment de vina te poate face vulnerabila fata de un viitor partener, in dorinta ta ascunsa te a fi iertata de raposatul tata.
    Eu am sintetizat anterior si te-am condus spre solutie: iarta-l, ca nu mai este langa tine sa te iubeasca si sa se bucure de tine.Iarta-te in cazul in care simti ca puteai face mai mult pentru el.
    Este foarte important sa te descarci de acesta posibila povara.
    Daca am gresit in aprecieri, inseamna ca nu am prins decat vag evenimentele din viata ta.
    Sa exemplific un picut, fiindca nu e corect sa fiu criptica: tatal meu a facut o prostioara inainte de a muri cu o zi si a suparat-o pe mama; cautand iertarea si impacarea tuturor, (eu fiind febletea acestuia) m-a intrebat, ca de obicei: “ma mai iubiti?” (ca si cum ar fi avut o presimtire) Raspunsul din gura mea a venit dureros: “NU”.
    Pot sa-ti marturisesc ca nu mi-am iertat usurinta cu care am facut acea negatie si ani de zile am purtat povara.
    A intervenit si momentul de iertare. In mod firesc, lucrurile s-au desfasurat pe alte coordonate. A poposit linistea sufleteasca.
    Te imbratisez.

    Comment by gabitzubitzu — September 5, 2007 @ 9:15 pm

  24. @gabitzubitzu

    da, exista ceva, pt ca intotdeauna gresim urat tocmai fata de cei care ne iubesc. Poate ca ai dreptate si o sa ma gandesc mai bine la asta. Multumesc de sprijin si de caldura pe care o simt in cuvintele tale!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 9:31 pm

  25. Doamne, Maria, cat te iubesti!
    N-am intalnit de multa vreme pe cineva care sa se iubeasca atat si sa arate acest lucru cu atat de multa nonsalanta!…
    Eu, mine, sine, eu, eu, mie… TU, peste tot…
    Sau e doar un exercitiu… o momeala pe care ne-o dai noua, pestilor?
    Si totusi inca te citesc cu placere…

    Comment by ellaida — September 5, 2007 @ 10:39 pm

  26. @Ellaida

    asta e narcisismul poetului, crede-ma, nu al meu!
    Si, chiar daca exasperez cu acest narcisism, este vital pentru a-mi reumple izvoarele de inspiratie, ce putin asa cred, nu este vanitate asa cum ai putea sa ma banuiesti! Daca da impresia de vanitate, inseamna ca trebuie sa o extirp, pt ca o detest.
    Sau, poate e doar un semn de singuratate launtrica. Am multi oameni in jurul meu, dar sunt singura in interior, si poate ca asta determina acest excesiv egocentrism!

    Comment by mariabarbu — September 5, 2007 @ 11:08 pm

  27. Cred ca pentru tine este vital sa fii iubita, tot mai iubita (in sensul de indragita…)
    Daca te pierzi in multime…. ma voi rataci…

    Comment by ellaida — September 5, 2007 @ 11:29 pm

  28. @Ellaida

    niciodata nu ma voi pierde in multime. O sa ma gasesti intotdeauna si o sa ma recunosti dupa stralucirea cuvantului poetic, dupa marile proiectii ale viselor mele. Ai incredere in mine, si nu vei regreta!

    Comment by mariabarbu — September 6, 2007 @ 12:25 am

  29. Aaaoleu, dar stii sa-ti faci reclama, nu gluma “stralucirea cuvantului poetic”… Sau e o gluma? Tu chiar gandesti despre tine la superlativ, INTOTDEAUNA?!

    Comment by ellaida — September 6, 2007 @ 12:45 am

  30. Ellaida, eu nu sunt rea cu tine, tu de ce simti aceasta nevoie stranie de a ma indurera? Nu inteleg!

    Comment by mariabarbu — September 6, 2007 @ 12:03 pm

  31. Nu vreau sa te supar….

    Comment by ellaida — September 6, 2007 @ 3:25 pm

  32. Aproape ca sunt convinsa ca am dreptate, desi n-as fi vrut cu tot dinadinsul. As fi preferat sa gresesc fiindca inteleg perfect ce e in sufletul tau!
    Te imbratisez!

    Comment by gabitzubitzu — September 6, 2007 @ 9:21 pm

  33. @gabitzubitzu

    stii ce ma mira la tine? Faptul ca poti intelege sufletul altora, aproape impovarandu-te cu durerile lor. Asta e vocatie religioasa, crede-ma! Te invidiez pt ea! Dar, tu intelegi ca invidia mea este de fapt admiratie, si nu mizerie sufleteasca….

    Comment by mariabarbu — September 6, 2007 @ 9:45 pm

  34. Deschid acest blog si imi infloreste zambetul iar oboseala fuge…
    Este un zambet care vine din interior fiindca simt ca te privesc si-ti vorbesc.
    Multumesc!

    Comment by gabitzubitzu — September 6, 2007 @ 11:04 pm

  35. Ma bucur enorm, mi se pare chiar un semn divin, serios!

    Comment by mariabarbu — September 6, 2007 @ 11:13 pm

  36. Maria,
    Joseph de Maistre spunea : “Trebuie sa ai mult merit ca sa-l simti cum se cuvine pe al altora”
    Hugs!

    Comment by gabitzubitzu — September 8, 2007 @ 1:20 pm

  37. @gabitzubitzu

    nici nu stii ce placere imi faci cu Joseph de Maistre! Este unul dintre Maestri care mi-au “vegheat” coagulara interioara.

    Comment by mariabarbu — September 8, 2007 @ 1:26 pm

  38. Cand devin melancolic, prietenii imi atrag atentia ca s-au inventat pastile care ucid senzatia de spleen. Poate ca au dreptate, melancolia este o boala, o constrangere de la realitatea simpla la una chinuita. Cum spuneau politicienii iesind de la vot: “Am votat pentru normalitate!”. Să traiasca normalitatea! Poate ca sunt eu nebun, dar cred ca in DEX exista “anormalitate” dar nu si “normalitate”. Ia verificati ca mie imi e un pic lene 🙂 . Cred totusi ca este un complot prin care Academia Romana vrea sa ne scoata din gandire acest termen, ce-i aia normalitate?

    Comment by Bibliotecaru — September 13, 2007 @ 3:13 pm

  39. @Bibliotecaru

    oribila chestia asta cu normalitatea, ca si cu linistea! Da-o dracului – Doamne iarta-ma – de normalitate, care poate sa fie mediocritate imbecila, ca si de liniste, care poate fi plictiseala anosta. Nu le vreau! Vreau anormalitatea, ca dezvoltare exceptionala, si lipsa de liniste, in sensul ca vreau evenimente de exceptie. Imbecili mai sunt politicienii nostri, imbecli si escroci!

    Comment by mariabarbu — September 13, 2007 @ 3:31 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: