MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

July 10, 2007

DE CE-I IUBESTE LUMEA PE LIDERII INCULTI?

Filed under: Politica — Maria Barbu @ 7:34 pm

 

Într-un comentariu, aş spune straniu, doar ca să rămân în sfera vocabularului decent, un ins se declară mare admirator al acelor oameni politici care nu gustă cultura ci trăiesc din plin “fascinanta” viaţă din cârciumi, case de toleranţă, considerând superior un astfel de exemplar faţă de un politician cultivat ori cu propensiune pentru artă.

Am fost consternată de o astfel de atitudine, pentru că în asemenea condiţii ar trebui să alegem la conducerea statului inşi care nici nu apucă să se dezmeticească din băutură, iar la conducerea guvernului vreun “peşte” care are o reţea de prostitutate, sau…. Nici nu mai ştiu.

Dacă acesta este idealul de lider pe care îl admiră un om matur, atunci ce mai pot spune tinerii, cei foarte tineri şi inocenţi? Că nu au nevoie deloc de şcoală, unde se predau nişte inepţii, ci de trăire “adevarată”, beţie, destrăbălare, mizerie morală şi iresponsabilitate cât cuprinde, şi atunci pot aspira la postul de preşedinte, de premier, de ministru, de parlamentar, de lider în orice caz.

Cine mai are nevoie de cultură în ţara asta? După părerea unor asemenea admiratori ai ignoranţei şi golăniei, doar rataţii, cei care nu sunt buni pentru asemenea posturi, fraierii, nene, nu-i aşa?

Haideţi să dăm foc muzeelor, bibliotecilor, teatrelor, şi tuturor instituţiilor culturale, pentru că nu folosesc la nimic! Să fim toţi grobieni, beţivi, degradaţi moral şi imbecilizaţi intelectual! Dacă aşa cred atâţia oameni din ţara asta că e bine şi frumos, înseamnă că aşa o fi !

Doamne, câtă mizerie s-a putut acumula în sufletul unora şi câtă imbecilitate în mintea lor bolnavă de slugărnicie faţă de unele false modele ori faţă de vulgarele topuri de popularitate?

Mă îngrozeşte această adulare necondiţionată, această prosternare la picioarele mai marilor zilei. Ufff. Nici nu mai am cuvinte să îmi exprim oroarea în faţa unei asemenea atitudini.

Ei bine, eu vreau să avem lideri inteligenţi şi culţi, şi ca mine sunt mulţi alţii care cred că merită să fii cultivat şi să ai idealuri înalte. Şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca România să fie condusă de astfel de lideri, să nu ne arate nimeni cu degetul prin străinătate, pe acolo pe unde se ştie că liderii chiar au nevoie de cultură, nu de trăirea trivială pe care o proslăvesc nemernicii adulatori ai unor lideri mult prea creduli sau orbiţi de putere.

July 8, 2007

ZODIA NEFERICIRII

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 12:09 am

 

Era deja beat. Părea că mâinile şi picioarele îi erau amorţite, că fiecare mişcare e atât de greoaie, de parcă se schimbase între timp gravitaţia, iar el nu apucase să afle. Băuse în prostie, îşi băuse minţile cu o voluptate duşmănoasă faţă de el însuşi şi faţă de tristeţile care îl măcinau şi de care se săturase până peste puterea lui de a suporta.

Era un prost, un tip incapabil să-şi înţeleagă norocul, un nefericit al sorţii, al unei sorţi pe care nu o înţelegea şi nu ştia să o primească. “Zodie nenorocită, clipă nefericită a naşterii mele chinuite”, îşi spunea Sorin, scrâşnind din dinţi. “Biata mama, dacă m-ar vedea cât sunt de nefericit”, continua să psalmodieze Sorin în gând, parcă uitând că mama lui murise deja de vreo trei ani, şi nu mai avea cum să îl mângâie ori să îl consoleze în nici un fel.

Se duse în garaj şi, dând la o parte bucata mare de plastic pe care o mai lăsase încă pe maşina cea nouă, începu să mângâie monstrul acela minunat, pe care şi-l dorise cu atâta ardoare şi de care nu mai avea acum puterea să se bucure. Era un Jaguar splendid, argintiu, ultimul tip, cu un motor ca de avion, puternic şi sălbatic. Era visul vieţii lui.

Sorin se urcă în maşină şi ieşi din garaj cu furie, pornind în viteză spre o direcţie necunoscută. Volanul  vibra sub degetele lui ca o femeie mângâiată, făcându-l aproape să-şi iasă din minţi, pentru că maşina îi amintea de acea femeie pe care voia să uite că a cunoscut-o.

Simţea cum şoseaua se topeşte sub roţile monstrului minunat, vedea ca prin ceaţă cum se despica zarea pentru el şi numai pentru el, ca o gură de rai, ca o gură de iad.

Sorin apăsa pe pedala de acceleraţie, parcă răspunzând unui impuls dement, sau unei chemări care venea de dincolo de zare, de dincolo de timp, de dincolo de viaţă. Jaguarul zbura pe şosea şi părea că celelalte maşini, speriate de bolidul încins, se dădeau la o parte.

“Zodie nenorocită, zodia tristeţii”, îşi tot spunea Sorin şi părea că există ecouri nesfârşite în capul lui. “Mai repede, vreau mai repede”, scrâşnea Sorin, şi maşina zbura, şi zbura, parcă demonizată.

Deodată, Sorin văzu o minge de foc cum vine spre el dar, cum avea mai mult de 200 de kilometri la oră, nu se mai putea opri, nu mai putea face nimic. Sfera aceea de foc ajunsese la el, intrase în el, sau devenise el, nu mai ştia…….

În aceeaşi seară, toate televiziunile transmiteau la emisiunile de ştiri imagini de pe autostrada 2, unde se produsese un accident cumplit şi, în acelaşi timp, complet inexplicabil. O maşină Jaguar “intrase” într-o cisternă care staţiona pe banda rezervată maşinilor cu probleme. Nimeni nu putea să înţeleagă ce îl făcuse pe şoferul din Jaguar să se năpustească cu o viteză dementă în cisterna staţionată…. Cisterna a explodat, iar din splendidul Jaguar nu rămăseseră decât nişte cioturi carbonizate… iar din cel care fusese la volan….. aproape nimic……

(va urma)

July 6, 2007

COMPASIUNEA MEA PENTRU PROSTI

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 12:59 pm

Lumea noastră este populată în ultima vreme de tot mai mulţi proşti. Că prostia lor devine din ce în ce mai răspândită, ca o boală contagioasă, la care sunt predispuşi în special cei cu un bagaj genetic de calitate îndoielnică, nu ar trebui sa mă deranjeze deloc.

Ce mă face dar să le plâng de milă? Agresivitatea lor, ieşirea la rampă, expunerea în lumină a sinistrei şi totuşi înduioşătoarei lor imbecilităţi!

Ceea ce îi deosebeşte pe acesti “sfâşietori” proşti de restul lumii este tupeul lor, nesimţirea, vulgaritatea, incapacitatea de înţelegere şi de comunicare.

Nu-i aşa că este de-a dreptul inuman să nu ne fie milă de ei? Dar de noi? Atunci haideţi să vedem cam ce ar fi de făcut!

Cred că cel mai bine pentru noi toţi ar fi ca societatea civilă să ia atitudine, să solicităm Parlamentului o lege prin care, pe bani publici, din profundă compasiune pentru aceşti bipezi aflaţi în suferinţă, să fie strânşi în adăposturi confortabile, să li se pună un semn distinctiv, să li se dea o pensie alimentară, şi, în acest fel, să îi protejăm şi pe ei, bieţii suferinzi, dar şi să asanăm societatea de prezenţa acestor indivizi bolnavi de prostie gravă, crasă, grotescă!

Poate ar trebui chiar scoşi în evidenţă şi prin mijloace electronice, care să ne avertizeze de apropierea lor, periculoasă pentru sănătatea individuală şi publică, aşa cum se face în alte ţări cu exemplarele canine bolnave de rabie.

Altfel, nu ştiu zău cum vom putea să îi protejăm pe proştii noştri, care se înmulţesc ingrijorător, ca şi când specia umana însăşi, speriată de propria degradare, ar anula softul cerebral al exemplarelor nereuşite, punându-l in stare de inactivitate, pentru a se conserva doar fizic şi urmând să îşi reia activitatea intelectivă probabil în generaţia următoare.

Bieţii proşti! Îmi este atât de milă de ei, abia îmi pot stăpâni compasiunea!!!

July 5, 2007

ROMANIA-IRLANDA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 8:32 pm

 

Mike ieşi din aeroport destul de descumpănit. Îi fusese rău în avion, deşi el făcea această navetă între Bucureşti şi Dublin deja de vreo cinci ani. Acum însă, venise de urgenţă acasă, deşi ar mai fi avut ceva treabă în Irlanda. Îl sunase tatăl lui să îi spună că maică-sa făcuse infarct…. Era copleşit. Mama lui, draga lui mamă murise, pentru că făcuse nu ştiu ce complicaţii!

În inima lui Mike se făcuse frig. Avea sentimentul unui abandon oribil, deşi era bărbat deja matur, de aproape 29 de ani, dar mama lui era un reper pentru viaţa lui, pentru tot ce ştia el că înseamnă acasă. Şi ce era mai rău, era faptul că Mike se simţea oarecum vinovat de infarctul acesta. Îi făcuse multe necazuri în aceşti ultimi ani, şi cu boala lui de ficat, şi cu plecare asta permanentă în Irlanda, şi cu însurătoarea nereuşită din Grecia, şi cu relaţia cu Elena…

Pe Elena în mod special, mama lui Mike o detestase, simţise în ea o concurentă redutabilă la inima fiului ei preaiubit, şi n-o putea ierta nici pentru că simţea că nu îl preţuieşte destul pe Mike al ei, pe frumosul ei băiat!

Ieşind din aeroport şi îndreptându-se cu taxiul spre casă, Mike nu-şi mai putu reţine lacrimile. Când îi plăti şoferului, pe faţa lui erau deja şiroaie de lacrimi. Nici nu-i venea să se ducă de fapt acolo, nici nu voia să-şi vadă mama, nu voia să ştie cu adevărat ce se întâmplase, nu mai voia nimic.

Ar fi vrut să fugă departe, să fie cu Elena, să stea lângă ea, simţindu-i mirosul de parfum fin, în care aproape întotdeauna predominau trandafirii, acel miros care pătrunsese în pielea ei, acel miros pe care-l regăsea pe pernă după ce ea plecase deja….

Dar… între timp Mike ajunsese acasă la părinţii lui, şi, intrând în casă, îşi găsi tatăl singur.

Unde e mama? – întrebă Mike, aproape holbându-se la tatăl lui.

Am incinerat-o, Mike, nu am vrut s-o vezi moartă, nu am putut să fac faţă acestei situaţii! – răspunse bietul om, copleşit de o durere fără margini.

Cum adică? Ai înnebunit? Nu trebuia să ştiu şi eu, să mă întrebi şi pe mine?

Nu ştiu, aşa am crezut că e cel mai bine! Asta e!

Şi…. unde e? Unde ai pus-o?

În urnă. E în sufragerie! Oala aia verde de pe masă e urna. Uită-te dacă vrei!

Mama este într-o oală verde? Doamne, Dumnezeule, Doamne! – începu Mike să plângă în hohote nestăpânite şi ieşi în fugă din casă.

Deşi era deja în stradă, Mike tot mai fugea, ca un nebun, spre o direcţie necunoscută, şi trecătorii se uitau uimiţi la acest bărbat bine îmbrăcat care alerga cu o figură răvăşită şi cu un aer disperat şi dezaxat. Mike era desfigurat de disperare, de oroare, de umilinţa de a o şti pe mama lui, pe scumpa lui mamă, transformată în cenuşă şi băgată nedemn într-o oală verde!!!!

„Doamne, fă ceva cu noi toţi!” „Mama, o vreau pe mama mea!” – bâiguia Mike în neştire, spre uluiala trecătorilor.

După ce traversă strada printre maşini, Mike se opri, fără să-şi dea seama, în faţa unui restaurant de cartier. Încă plângând, intră şi ceru o sticlă de whisky. Barmanul, deşi îngrozit de expresia lui Mike, îi dădu fără să comenteze.

Mike luă sticla şi, aşezându-se la o masă destul de slinoasă, desfăcu încet capacul, îşi turnă în paharul de o curăţenie îndoielnică, şi începu să bea, cu îndăratnicie, cu durere, din licoarea aceea tare, sughiţând din când în când, de plânsul care-i sfâşia pieptul.

(va urma)

INTALNIRE CU DUMNEZEU SI CU DIAVOLUL

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 12:05 pm

(Mi-a plăcut atât de mult acest tag încât l-am “furat” de la eXtatic şi îl dau tuturor celor care sunt tentaţi să îl preia.)

Ce i-ai spune lui Dumnezeu dacă l-ai întâlni?
Doamne-Dumnezeule, nu mă gândeam că Te pot găsi şi în afara sufletului meu, deşi ştiam că Tu, din lumina Ta, ai făcut lumea materială, şi Te-ai lăsat întrupat în noi oamenii, ca să te contempli narscisist. Am înţeles că Tu ai făcut din Tine, Lumina absolută, universul material, atunci când am învăţat că lumina poate fi şi ondulatorie şi corpusculară, deci şi undă şi corpuscul, şi inefabilă şi materială. Atunci am înţeles că Tu ţi-ai dorit atât de mult să existe universul material încât l-ai generat din Tine însuţi. Dar pe om tot cred că Tu l-ai făcut dintr-un impuls narcisist, pentru că, altfel, omul nu este necesar naturii. Tu însuţi ai nevoie de el, ca să Te contempli, nu-i aşa?

Ce ţi-ar spune El?
Chiar crezi că numai pentru a mă contempla pe Mine v-am făcut pe voi oamenii? Ce poetă eşti, fată dragă! Nu numai pentru a Mă contempla v-am făcut, – deşi ar fi şi asta, de ce să nu recunosc!, – ci şi pentru a găsi răspunsuri la problemele lumii, de-aceea v-am dat conştiinţă. Numai prin intermediul conştiinţei voastre ajunge la Mine adevărul despre lumea mică în care voi existaţi, o lume care se multiplică infinit însă prin ecourile trăirilor voastre sufleteşti, pentru că nu ştiu dacă ai inţeles, poeto, că iubirile voastre sunt jertfele cele mai minunate pe care le pot primi, sunt imnurile de slavă la care ţin cel mai mult. Înţelegi? Asta încerc mereu să le comunic oamenilor, că Lumina şi Iubirea sunt la fel, că Dumnezeu şi Sufletul sunt una. De-aceea tu mă simţi în tine, fată dragă, dar trebuie să convingi de asta şi mulţimea de oameni care şi-au pierdut conştiinţa de sine, pe mulţii rătăciţi care se cred singuri pe lume. Să faci asta şi eu te voi susţine, să ştii!!!

Ce i-ai spune Diavolului dacă l-ai întâlni?
Tu, Diavol multiform, ce cauţi în lumea mea? Am scris despre tine că nu exişti cu adevărat, că eşti doar proiecţia subiectivă a ceea ce este în natură doar un rău obiectiv, extincţia, adică moartea, care este necesară perpetuării existenţei universului. Am spus că Dumnezeu însuşi te-a făcut ca element negativ, ca un pandant necesar al pozitivului cosmic, fără de care devenirea şi viaţa lumii materiale şi umane nu ar fi posibile.

Ce ţi-ar răspunde el?
Poţi să fii sigură că El m-a făcut, aici ai intuit perfect, dar cum mai poţi să spui că nu exist? A, ştiu, te-ai gândit că atunci când sunt răul obiectiv nu sunt Diavol, ci doar atunci când devin rău subiectiv, când intru în conştiinţă şi în suflet şi le distrug cu o infinită voluptate. Da, da, ai simţit tu ceva, că voi, poeţii, sunteţi ai dracului de intuitivi! Ah, sorry! Am zis că sunteţi ai mei, vai-vai, dar cam ăsta este adevărul, că toţi sunteţi ai mei, cu mult mai mult decât ai Lui, dar El nu ştie, pentru că a cam pierdut contactul cu voi de când eu v-am pervertit conştiinţele. Hai, recunoaşte că mă pricep al dracului de bine să vă distrug prostia asta de conştiinţă şi vă transform în nişte viermi cu figură umană…. Sau, mai rău… Vaai, ce-mi place să vă pervertesc!!! Dar şi vouă vă cam place, aşa că….. Gata, tu du-te cu El, că eu am multă treabă!!!

July 4, 2007

CEALALTA PARTE A REALITATII

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 5:27 pm

 

Sorin suferea de o migrenă cumplită, ca de obicei, dar acum părea să fie motivată de faptul că de câteva zile o ţinuse într-o beţie. De ce, nu ştia nici el prea bine, îl apăsa ceva pe suflet, şi parcă toată neîmplinirea, tot amarul şi tot veninul îi umflaseră inima până la pragul exploziei. Inima şi capul.

Nu mai voia nimic de la soartă, nu mai credea că poate realiza nimic notabil, parcă nu îl mai aştepta nimic decât o porcărie de viaţă, nesemnificativă şi neîmplinită, până la cine ştie ce vârstă.

Avea în gură un gust de putred, privirea îi era înceţoşată şi simţea un şarpe uriaş în măruntaie. “Parc-a intrat dracul în mine, Doamne iartă-mă”, îşi spuse Sorin, deşi nu se putea spune despre el că este excesiv de credincios. Părea năpădit de gânduri, de imagini, ca de o povară psihică dramatică, de nesuportat.

Singurul gând pe care nu îl primea deloc şi pe care nu voia să îl activeze cu nici un chip era relaţia lui cu Elena. “Gata”, decisese Sorin, “nu mă mai gândesc deloc la ea. Are viaţa ei, are alte scopuri şi alte preferinţe şi cel mai bine este să rămână cu ele, nu cu mine. Eu n-am ce să caut acolo, este prea populat aerul din jurul ei, gata, eu am ieşit din această poveste”, repeta Sorin, atunci când era pe jumătate adormit şi nu mai avea puterea să o alunge de tot pe Elena din gândul lui.

Îşi mai aprinse o ţigară, desi îşi dădea seama că a ajuns să fumeze în prostie, că îşi înnegrea plămânii cu o grabă disperată. “Mai bine-aş muri odată, cu cât mai repede, cu-atât mai bine!!! O, Doamne, Doamne, fă ceva cu mine, că nu mai pot!”

Ieşi pe terasă. Era atât de cald afară, că lui Sorin i se părea că stă aproape de un cuptor infernal, şi mulţimi de diavoli păreau să îl alimenteze, deşi nu se vedeau nicăieri, dar pe care el îi simţea foarte clar în apropiere.

De ce nu avea şi el o soartă mai bună, mai frumoasă, mai coerentă, mai luminoasă? Ce rău făcuse el în această viaţă sau în alta, nu înţelegea. Avea nevoie de o putere mai mare decât avea acum, de o înţelegere mai mare, de o avere mai mare. Îşi dorea să fie altfel, să poată trece cu mai multă uşurinţă prin viaţă, mai frumos, mai demn, deşi el ştia că este un om foarte demn şi adevărat. Chiar asta l-a şi adus în situaţia în care era acum, singur, trist şi îndurerat.

Ceva din fiinţa Elenei părea că trecuse totuşi în sufletul lui Sorin, părea că ciudata ei presiune asupra lui îl facuse să devină mai conştient de el însuşi, de valoarea lui, de magnetismul lui viril, deşi nu ştia dacă asta îi va face bine. Cât de departe era el de imaginea de înger pe care i-o atribuise într-o vreme Elena, cât de puţin putea el să umple în realitate acea imagine spectaculoasă pe care i-o atribuise această femeie, care exagera în tot ce făcea şi în tot ce era!

“Mai bine n-aş fi întâlnit-o niciodată, mai bine nu ştiam că există asemenea fiinţă exagerată, şi rămâneam la imaginea odioasă a fufei care distruge un bărbat prin trădare, fără să văd cum poate fi distrus un bărbat cu prea-multul, cu prea-plinul, cu care eu nu ştiu ce să fac şi cum să mă port! Mai bine mă duc dracului, şi gata!”

Din toată filosofia înmagazinată de Sorin în atâţia ani de străduinţă, nu mai rămăsese aproape nimic. Se simţea gol şi pustiit, de gânduri, de sentimente, de trăiri. Se simţea vid.

 

(va urma)

July 3, 2007

PAGINA 222

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 11:55 am

Prietena mea din virtual, Alma, a acceptat un tag similar, dar tagul pe care mi l-am asumat eu presupune din start să ai la îndemână o carte cu mai mult de două sute de pagini şi să transcrii de la pagina 222 un cât mai larg pasaj. Cartea pe care o am acum la îndemână, şi pe care aproape am terminat-o de citit, este “ILUMINAŢII – Esoterism, teoria conspiraţiei, extremism”, de Pierre-Andre Taguieff.

La pagina 222 există următorul pasaj:

Temele esotero-complotiste nu sunt egal distribuite în acest vast spaţiu politic neomogen: ele sunt prezente, mai ales, în sfera tradiţionalismului şi a neonazismului, dar n-am putea trece cu vederea marea receptivitate a mediilor naţionaliste faţă de miturile conspiraţioniste, în special când acestea iau forma atrăgătoare a diabolizării Noii Ordini mondiale, prin intermediul căreia se exprimă antiamericanismul radical din ultimii cincisprezece ani. În plus, mai trebuie subliniate importante excepţii de la principiul afinităţii speciale între complotism, tradiţionalism şi neonazism, excepţii care se înmulţesc imediat ce este solicitată întrepătrunderea dintre politic şi intelectual: le întâlnim mai cu seamă în perpetuarea influenţei lui Julius Evola, de pildă, la un ideolog precum Alexandr Duguin.”

Cam ăsta este pasajul ales de mine. Transmit tagul prietenului Aurel Drăguţ, şi…. tuturor celor care au la îndemână o carte mai consistentă!

July 2, 2007

INTREBARI CHINUITOARE

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 1:59 pm

 

Afară ploua cu găleata, aşa cum spunea bunica Elenei, şuvoaie grele se răsturnau peste tufele de trandafiri, îngropându-le aproape într-un noroi subţire şi urât. “Oare aşa se întâmplă mereu în lume? Tot ce e frumos şi gingaş e distrus de ceva rău şi urât, dar mult mai puternic?” Aşa se întreba Elena, uitându-se pe fereastră, speriată de dezlănţuirea aceea de ploaie, ca şi cum un diluviu se năpustise peste oraşul plin de păcate, ca-n Biblie.

Era tristă. Nu reuşea să îşi revină din starea aceea de disperare sfâşietoare, nu avea curaj să îl sune pe Sorin, deşi în sufletul ei era un gol dureros, pe care numai minunaţii lui ochi albaştri ar fi putut să îl umple, ochii aceia ciudaţi care păreau bătrâni într-un trup tânăr. Da, păreau ciudat de bătrâni şi de înţelepţi, dar de o înţelepciune tristă, de parcă văzuseră toată durerea lumii. Elena asociase, înainte de a-l cunoaşte pe Sorin, înţelepciunea cu seninătatea, dar, cunoscându-l pe el, şi văzându-i privirea aceea care cunoştea parcă toate secretele omenirii şi toate durerile ei, a înţeles că există şi înţelepciune tristă, amară.

Ce îi plăceau braţele lui! Îi plăcea să atingă părul blond de pe pielea bronzată, îi plăceau mâinile lui, puternice şi sensibile în acelaşi timp, şi, mai presus de toate, gura tristă! Ciudat era faptul că Elena reacţiona altfel la prezenţa altor bărbaţi, se aprindea repede, devenea nerăbdătoare, activă, în timp ce cu Sorin se simţea ca o fetiţă pusă la colţ, şi nu era deloc cea mai plăcută senzaţie din lume!!!

Nu-i convenea faptul că o domina atât de tare, avea momente în care îl ura, îl detesta de-a dreptul. Şi totuşi, atunci când se gândea la el, lua foc pur si simplu, era toată o torţă vie, de dorinţă nesfârşită. Dar el se exprima foarte tăios, se refuza, spunând că nu vrea să fie doar un obiect sexual. Doamne, ce prostănac!

Elenei nu-i trecuse nici o clipă prin minte să îl transforme în aşa ceva, dar înţelese că el se temea de dominare, de posesia sentimentală, nu de cea fizică. Se temea că îi vor fi confiscate energia, timpul, sufletul, viaţa. Pe Sorin, Elena nici nu îl plăcuse vreodată. Nu era genul de bărbat care să o pună pe jar, dimpotrivă, a avut momente când a simţit chiar o stranie repulsie faţă de el. Nu îl voia, nu ştia ce căuta lângă ea, nu simţea nimic pentru acest bărbat: asta i se formula în minte, în asemenea momente.

Atunci, cum de a putut să se îndrăgostească atât de cumplit? Dar s-a îndrăgostit cu adevărat? S-a deschis sufletul ei să îl absoarbă ca pe un parfum, sau dimpotrivă, ea însăşi a creat cu propria-i imaginaţie acest parfum care a sedus-o într-atât, punând totul pe seama bărbatului acestuia fragil şi aproape asexuat?

Spaima Elenei deriva însă din conştiinţa faptului că Sorin avea puterea neobişnuită de a vedea adevăruri, chiar dacă se mai şi înşela uneori. Dar, în ceea ce priveşte sentimentele ei faţă de el, nu se putea înşela. Elena era convinsă că Sorin ştia tot adevărul.

 

(va urma)

July 1, 2007

REVELATIE CUMPLITA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 12:53 am

 

Coborând din maşină, Elena observă că se murdărise pe glezna dreaptă. Văzând asta, aproape fără să-şi dea seama, începu să plângă, şi, ruşinată, alergă în casă şi încuie uşa după ea.

Ai fi putut spune că plângea pentru că-şi murdărise glezna, dar ceea ce simţea ea cu adevărat era că îşi murdărise, nici ea nu ştia cum, sufletul, viaţa, destinul, că făcuse ceva impardonabil şi ireparabil, de care îi era o ruşine cumplită, deşi nu înţelegea de ce anume.

Elena se duse direct în camera ei, se trânti pe pat, şi plânse îndelung, până simţi că i s-au terminat lacrimile. Capul o durea îngrozitor, îşi simţea toată faţa amorţită şi o tristeţe grea îi făcea tâmplele dureroase, de parcă ar fost fost găurite de cine ştie ce glonţ rătăcit.

Simţea că s-a sfârşit lumea, că s-a prăbuşit cerul, că universul însuşi e în derivă. Daca ar fi întrebat-o cineva de ce se simte astfel, nu ar fi putut să răspundă, pentru că nu ştia de ce. Tot ce putea să îşi aducă aminte era discuţia cu Relu, care îi spusese nişte adevăruri atât de dureroase, încât simţise cum se răsuceşte un cuţit în inima ei. Un cuţit din acela cu zimţi, care sfâşie carnea.

Nu ştia de ce anume îi veneau tocmai acum din memorie frânturi din diverse discuţii pe care le avusese cu Sorin, care se derulau fără încetare, parcă pentru a i se revela ceva ce nu surprinsese la momentul potrivit, dar care ar fi putut fi înţeles acum, pe când se derulau în mintea ei.

Căuta ceva fără să ştie ce anume. Avea sentimentul că Sorin însuşi îi spusese ceva important, dar ea nu a fost destul de atentă. Închise ochii şi lăsă să se deruleze în minte ceea ce spuseseră ei doi, în lungile lor dispute. Erau în mare parte prostii, cuvinte aiurea, luptă pentru dominaţie ori independenţă, dar…. deodată, Elena sări ca arsă din pat.

Îşi dăduse seama de ceva ce nu înţelesese până atunci. Întelese că Sorin fusese tot timpul departe, că iubirea ei pentru el era un fals, o legendă a ei, o construcţie absolut artificială, aşa cum mai făcuse de atâtea ori….Dar de ce crezuse ea cu atâta tărie că îl iubeşte nesfârşit?

Pentru că era un om de excepţie şi pentru că povestea asta picase într-un moment în care ea însăşi se hotărâse să se schimbe într-un anume fel, să se cureţe de minciuni şi falsuri. Atât. Sigur, asta în cazul în care nu era mai adevărată varianta că Elenei îi lipsea din lista de cuceriri genul acela de bărbat, şi voia să îşi completeze colecţia! “O, nu!”

Elena îşi dădu seama că se folosise de Sorin ca de o marionetă umană, sau….. poate că totuşi nu era aşa? Dar dacă acest bărbat excepţional simţise deja totul, de ce nu o avertizase? Ba da. O avertizase în repetate rânduri că nu-i place să fie jucăria nimănui, nici măcar a unei „minuni”, cum îi spusese Sorin că este ea, Elena.

„O, Doamne, nu am făcut decât să mă iubesc pe mine, nu pe el, şi omul ăsta, cu sufletul lui de înger, a simţit totul ! O, Doamne!” Elena gemea aproape neîntrerupt, înţelegând în sfârşit că Sorin ştiuse, şi suferise, şi se îndepărtase, nu pentru că aşa voise el, ci pentru că ea însăşi îl alungase cu prostiile ei.

Oare ce mai putea face acum, ce mai putea spune? Totul era pentru Sorin probabil atât de dureros de clar, încât ea nu ar fi făcut decât să îi sporească suferinţa…..

(va urma)

« Previous Page

Blog at WordPress.com.