MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

July 16, 2007

IUBIND UN ZOMBIE

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 6:38 pm

Dintre toate imaginile copilăriei, Elena îşi amintea mai ales grădina de trandafiri şi bolta de liliac din grădina casei spledide în care crescuse. Era o casă boierească, se simţea în ea luxul de altădată, în detaliile de arhitectură şi în materialele din care era făcută. Casa avea coloane cu capiteluri ionice în exterior, iar în casă, în camera principală, trona un splendid şemineu, decorat cu nişte coloane spectaculoase ale căror capiteluri erau corintice, superbe.

Când era fetiţă, Elena nu avea voie să coboare de pe treptele de marmură colorată şi să se joace cu copiii obişnuiti, doar privea, tristă şi singură, de dincolo de marea poartă de fier forjat cu iniţiale, la copiii care ţipau fericiţi şi se jucau în grup. Ea juca şotron pe dalele de marmură colorată şi vorbea cu personaje imaginare şi cu florile din grădină. Aşa crezuseră că este bine pentru ea cei care o crescuseră, şi care o vedeau ca pe o mică zeitate coborâtă printre muritori. I-au inoculat acest sentiment al extraordinarităţii şi singularităţii într-atât încât nici chiar după ce a devenit femeie, cu experienţă de viaţă, Elena nu putea scăpa de conţinutul sufletesc al fetiţei însingurate care fusese.

Bărbaţii care au trecut prin viaţa ei au simţit că sunt trataţi cu oarecare condescendenţă, de parcă aparţineau unei specii inferioare şi acest sentiment era atât de puternic la fiecare dintre ei, în ciuda faptului că Elena nu exprima neapărat superioritatea ei, ci aceasta se impunea de la sine, ca şi când marcajul ei genetic o arăta ca facând parte dintr-o elită ai cărei membri dispăruseră în bună parte, iar restul omenirii era alcătuit dintr-o rasă inferioară, cu care cei din rasa ei se împreunaseră de nevoie! Aceasta era o glumă pe care Elena o repeta adesea, accentuând-o cu o puternică undă de auto-ironie!

Elenei îi plăceau bărbaţii frumoşi, dar şi dificili, îi plăcea să le cotropească sufletul şi trupul şi, după ce vedea tot şi cucerea tot, simţea nevoia să plece mai departe, spre alt masculin, ca spre o direcţie necunoscută care o fascina. Era un sport destul de periculos, pentru că putea întâlni şi clasicii frumoşi şi proşti, dar şi pe cei, mult mai periculoşi, care nu erau nici prea frumoşi, nici prea deştepţi, dar care făceau din complexele lor o armă. “Greţoasă specie”, îşi spunea Elena, când întâlnea câte un asemenea exemplar, de care se grăbea să scape fără complicaţii.

Dar cel mai tare o făceau să se îndepărteze cei care nu ştiau să viseze. Pentru Elena, a fi viu însemna să visezi, să visezi la ceva sau la cineva, în timp ce a fi mort credea ea că înseamnă să fii visat de alţii, fără ca tu să poţi visa. Ori, de curând, cunoscuse un asemenea exemplar de om mort, un om care este doar visat dar care nu visează, sau poate nu înţelegea ea ce visează acest tip. Şi acesta era Sorin, chiar Sorin era cel pe care ea îl visase cu pasiune, dar de care şi-a dat seama curând că era un om mort în sufletul lui.

Asta îl făcea să nu aibă nici o valoare pentru ea, de aceea Elena credea că nici nu mai merita să îl viseze, pentru că nu făcea decât să alimenteze starea lui de mort. Era oarecum sinistru. Îşi dădea seama cu oroare că, din această perspectivă, Sorin era cel mai lipsit de valoare bărbat pe care îl cunoscuse vreodată, mai puţin valoros chiar decât cei pe care îi considerase doar obiecte de dorinţă.

Uimirea Elenei provenea din aceea că nu înţelegea cum de se putuse înşela atât de mult în privinţa acestui bărbat, a cărui severitate şi inflexibilitate le luase drept coordonate ale unei personalităţi puternice, când de fapt erau semnele clare ale unui gol sufletesc cumplit. Sorin era un fel de mort viu, un om care nici nu ştia că e mort, că nu are nimic de oferit, că nu merită să fie iubit tocmai pentru că el însuşi e un ins vidat de conţinut…..

Tocmai de aceea, suferinţa Elenei era absurdă. Cum să suferi după un om care nici nu există cu adevărat, cum să iubeşti un bărbat incapabil să trăiască iubirea? De altfel, Elena observase cu ceva timp în urmă că Sorin nu era în stare să contruiască nimic, că relaţia dintre ei nu evoluase în nici un fel, tocmai pentru că omul acesta nu avea capacitatea de a face din propriile afirmaţii ceva ferm, pe care să poţi conta şi urca pe spirala iubirii. Nici nu avea cum să fie capabil de aşa ceva, din moment ce era mort sufleteşte, fără nici un fel de conţinut, fără nimic de oferit. Aşa încât moartea lui reală nu era decât sfârşitul firesc al unui om care doar păruse că trăieşte…..

… Elena îşi scutură capul cu putere, ca şi cum ar fi vrut să-şi scuture gândurile urâte. Nu! Sorin nu murise în realitate. Fusese coşmarul ei, imaginea cu care iubirea ei se sfârşise, lăsându-i doar amintirea unei suferinţe dureroase pe care nici nu ar fi trebuit să o simtă, dar ea era vie, simţea şi trăia totul, spre deosebire de acel bărbat straniu, pe care îl crezuse un fel de înger, dar care era doar un zombie ciudat, rătăcit într-o lume de oameni!

(va urma)

11 Comments »

  1. Ma tem ca cineva ar putea sa interpreteze acest fragment ca pe un resentiment pe care l-as avea fata de Sorin, dar nu este cazul. Nu am dorit in nici un fel sa il ofensez pe Sorin, ci textul exprima uriasa dezamagire a Elenei fata de incapacitatea emotionala a acestui barbat si fata de completa lui neputinta de a intelege latura de vis si de imaginar a iubirii. Plus o anume impotenta in a face proiecte !  Si cand te gandesti ca Elena crezuse ca el este un tip cu totul exceptional, nu poti sa nu simti si tu, ca cititor, o mare dezamagire.
    Ceea ce nu inseamna ca cititorii nu-i pot acorda lui Sorin ceea ce poate realitatea nu ii va da, si anume sansa de a se reabilita si de a-si exprima propriile adevaruri, care ar putea sa fie mult mai profunde decat banuim in acest moment!

    Comment by poeta1 — July 16, 2007 @ 7:38 pm

  2. Cititorii ? Mai degraba numai poeta, scriitoarea poate decide daca ii va da ceea ce realitatea nu a vrut sa ii ofere. 🙂
    Sunt convinsa ca Sorin este un “zombie”, foarte buna comparatia. Cum pot exista asemenea un asemenea om ? O asemenea fiinta pentru care sa suferi si careia sa ii daruiesti lucrurile tale cele mai exceptionale si mai pure si sa nu stie sa aprecieze macar ? Nu pot sa accept asa ceva. Aia nu mai este iubire, este o chinuire care trebuie sa inceteze. Ma bucur ca intr-un sfarsit Elena si-a dat seama ca “moartea” in care se afunda iubindu-l si dorindu-l pe Sorin. Poate sunt dura dar cred ca la un moment dat m-am aflat intr-o situatie asemanatoare Elenei, insa la un grad mult mai mic, astfel ca se poate explica reactia mea de sila pentru fiintele de acest gen.
    Inca odata raman profund impresionata de cat de frumos poti sa dai viata unor fragmente de acest gen. N-ar mai trebui sa fiu impresionata, caci incetul cu incetul am ajuns sa cunosc pasiunea si puterea pe care o exerciti de fiecare data cand mai postezi un fragment din aceasta poveste. (oh, sper sa nu devin prea prea .. dar cam asa este. de fiecare data dupa ce mai citesc un fragment din aceasta viitoare poveste, raman cu gandurile un pic aiurea)

    Comment by dreamcatcher — July 16, 2007 @ 8:05 pm

  3. Hei, minunata mea prietena, nu te necaji! Exista in lumea astea atatea feluri de oameni si atatea feluri de iubiri. Poate ca Elena nu a reusit sa ajunga la zona sensibila din sufletul acestui om, sau poate chiar nu are acest tip acces la vis si iubire, cine stie?
    Oricum din fiecare iubire esuata poti face o treapta pentru o minunata iubire viitoare, pentru ca o asemenea durere si dezamagire este o lectie de viata pe care nu o uiti prea usor!

    Comment by poeta1 — July 16, 2007 @ 8:16 pm

  4. Errr, imi cer scuze pentru greselile din comentariul anterior. :-S
    Mda, din pacate numai dupa o serie de dezamagiri poti gasi iubirea adevarata si linistea sufleteasca .. Bine este ca o gasesti intr-un final! 😉

    Comment by dreamcatcher — July 16, 2007 @ 8:20 pm

  5. Marele risc este acela de a te lasa coplesita de dezamagire si sa nu mai pastrezi suficient continut pentru o iubire adevarata.
    Dar asta nu trebuie sa se intample, pentru ca nu avem doar emotii ci si inteligenta si ne putem folosi inteligenta pentru a sterge din noi dezamagirile si distorsiunile produse de o falsa iubire.

    Comment by poeta1 — July 16, 2007 @ 8:26 pm

  6. câte puţin din Sorin şi Elena se regăseşte şi în personajul meu, o să vezi mâine asemănările 🙂

    Comment by dante — July 16, 2007 @ 9:59 pm

  7. Ma bucur ca ai citit, mai ales ca este primul meu roman, pe care il construiesc aici, pe blog, sub ochii vostri si parerile unor oameni care scriu ei insisi sunt f pretioase! Abia astept sa citesc si textul tau!

    Comment by poeta1 — July 16, 2007 @ 10:17 pm

  8. “Marele risc este acela de a te lasa coplesita de dezamagire si sa nu mai pastrezi suficient continut pentru o iubire adevarata.” Excelent spus! Cand te-a coplesit dezamagirea, consecintele sunt devastatoare. Intamplarea face sa traiesc ceva asemanator. Cand dezamagirile te coplesesc pierzi energie, incredere, iar moralul cade intr-o prapastie unde trage dupa el tot ce-i mai bun din tine.

    Comment by Aurel Dragut — July 16, 2007 @ 10:24 pm

  9. Nu ai dreptul sa te lasi coplesit de tristete sau de dezamagire. Am citit intr-un text al unui mare sfant ca este pacat sa suferi, si de atunci m-am ferit de suferinta pt ca am constatat ca iti poate da o anume voluptate, o anume dependenta vinovata, si, in acest timp esti vampirizat si vidat de energie si de suflet.

    Comment by poeta1 — July 16, 2007 @ 10:27 pm

  10. mi se pare cam dura modalitatea elenei de a cataloga oamenii. in fond, fiecare dintre noi merita iubit pentru cine este. o prea mare exigenta intotdeauna duce la singuratate si este pacat. sunt persoane care pur si simplu nu mai pot visa pentru ca, poate, candva, toate visele le-au fost spulberate, au suferit dezamagiri atat de mari incat au ales sa nu mai viseze. mi se pare o greseala sa ceri atat de multe de la un om. putea sa incerce sa il ajute sa viseze si el, sa ii deschida universul spiritual. de ce nu?

    Comment by catharsis — July 17, 2007 @ 6:57 pm

  11. Iti multumesc mult pt cuvintele tale. Sunt convinsa ca ai dreptate si ma voi gandi serios la asta pentru evolutia ulterioara a intrigii din carte. Poate ca intr-adevar Elena ar putea sa renunte si ea la un anume fel de a cataloga si de a inchide poate prematur poarta sufletului unui om care are el insusi nevoie de sustinere si de intelegere pentru a putea sa viseze din nou.
    Cred ca in acest fragment este surprins un moment de disperare al Elenei, peste care sa speram ca va avea puterea de a trece cu intelepciune si gingasie, fara sa piarda sansa unei iubiri poate cu atat mai speciala cu cat este mai dificil de implinit. Inca o data, multumesc!

    Comment by poeta1 — July 17, 2007 @ 7:24 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: