MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

June 17, 2007

PORTRET DE FEMEIE – poveste

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 7:18 pm

Se făcea că era la Ierusalim şi găsise deschisă o poartă spre una dintre clădirile unui templu magnific cocoţat pe o stâncă. Numai că atunci când intră pe poarta aceea a văzut că se afla de fapt în spatele templului, şi că îi era absolut imposibil să găsească uşa de acces în interior.

Elena se trezi din vis cu sentimentul că acesta a fost un mesaj pentru ea, că templul însuşi era iubitul acesta la care nu putea ajunge în nici un fel, şi a cărui intrare poate că nu o va găsi niciodată. Începu să plângă, deşi încă zâmbea, gura zâmbea şi ochii plângeau, iar sufletul îi era răvăşit.

Sigur, Elena se crezuse întotdeauna o învingătoare dar, de această dată, era o învinsă. Ştia în sufletul ei că ar trebui să se retragă, să renunţe la încercarea de a mai cuceri un bărbat pe care nu îl va putea scoate probabil niciodată din prejudecăţile şi inhibiţiile lui. Poate că în felul ăsta el se apăra de cine ştie ce dezvăluire neplăcută, poate că într-adevăr nu avea ce să îi ofere, şi era mai bine ca ea să plece, şi să-şi vadă de viaţa ei…

Viaţa ei, viaţa Elenei fusese mereu o căutare a ceva imposibil. Multă vreme şi-a dorit să fie admirată şi respectată, chiar ajunsese în situaţia poate absurdă de a face totul pentru a părea mai matură, mai autoritară. Făcuse chiar eforturi de imagine care stârniseră multe comentarii, adică purtase câţiva ani pălării foarte scumpe care o îmbătrâneau dar care o apărau de tentativele vulgare de care se săturase.

Mai era ceva, un mare secret al ei: făcuse greşeala ca, la un moment dat, pentru a obţine un post foarte bun, unde era nevoie de “vechime”, să pună la dosarul de angajare actul de naştere al unei surori, mai mare cu nişte ani, care murise la puţin timp după ce se născuse dar nu fusese băgată în seamă oficial, şi al cărei act de naştere îl găsise în sertarele mamei sale….

Mai târziu nu a mai putut face nimic, a rămas aşa, mai mare în acte, ca un blestem al sorţii, şi fără putinţă de a mai repara această aberantă situaţie. Asta i-a tăiat curajul de a face o carieră publică vizibilă, aşa cum ar fi meritat. Iar acum…era chiar imposibil. Se lăsase să se îngraşe doar-doar o să acopere acea diferenţă dintre vârsta reală şi cea din actele care acum erau toate, obligatoriu, aliniate la acel “document” care nu îi aparţinea…

Elena fusese şi mai era încă iubită de mai mulţi bărbaţi, mai ales de cei care îi descopereau dulcea fiinţă din intimitate, dar în sufletul ei nu se născuse încă acea iubire fremătătoare pe care o aştepta ca o adolescentă. De curând însă….se întâmplase ceva în inima ei, numai că cel care stârnise această flacără nu era capabil să răspundă aşa cum ar fi meritat chiar el însuşi…

Elena trecuse prin braţele mai multor bărbaţi, care îi sărutaseră gura senzuală cu buze frumoase şi ochii mari şi visători. Fuseseră destul de mulţi, nu şi-i mai amintea sau nici nu mai voia să o facă. De fapt nici nu ştia ce înseamnă mulţi sau puţini, fuseseră oricum selectaţi de un destin destul de generos cu ea în aparenţă. Viaţa îi scosese în cale bărbaţi frumoşi şi deştepţi, iar unii dintre ei au iubit-o cu pasiune, până la a încerca să se sinucidă pentru ea. Dar ea a plecat mai departe.

A căutat iubire în altul, şi-apoi în altul… A întâlnit-o acum? Nu putea să fie adevărat atâta timp cât “diferenţele” prea mari îl speriau pe acela care ar fi putut să o facă fericită. Elena zăbovea adesea în patul ei larg şi-şi mângâia trupul cu mâinile ei, imaginându-şi că sunt mâinile celui iubit, încercând să simtă ce ar fi putut să simtă acesta. Îi venea să plângă…

Era ca în visul cu templul din Ierusalim. Găsise poarta dar nu intrarea. Ce va fi oare cu adevărat în viaţa ei, în sufletul ei? Avea să fie această iubire Iubirea cea adevărată pe care o tot căutase în atâtea braţe masculine? Ce mult şi-ar fi dorit să fie aşa, dar….

Peste braţele Elenei, lumina se asezase ca o eşarfă. Femeia aceasta, peste care trecuseră mai mult de trei decenii, era una dintre femeile de mare succes în lumea ei. Cum ieşise însă de acolo, era foarte aproape de un eşec oarecum previzibil. Avea să fie această lecţie de viaţă atât de dureroasă pentru ea sau, în mod excepţional, ar fi putut să îi redea acea frăgezime la care renunţase prosteşte doar pentru orgolioasa ei aparenţă? Abia aştepta să descopere. În sufletul ei era atâta nerăbdare, de parcă tocmai ar fi urmat să fie mireasă!

June 16, 2007

IESIREA DIN SINE

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 1:45 pm

Mă tot gândesc şi răsucesc de o bucată de vreme asupra unei opţiuni care mie mi se pare a fi una fundamentală. Să rămân închisă în sinele meu sau să ies în lume, să mă confrunt cu ceilalţi?

Desigur, e mai comod să rămâi închis în sinele tău, în acel sine egoist, solitar şi oarecum necruţător, care te face să stai mereu deoparte şi să nu te laşi dus de val. E mai lipsit de pericole şi , chiar dacă îţi refuzi tot felul de trăiri şi evenimente, eşti poate mai puţin expus dezamăgirilor şi erorilor de tot felul.

Poate. Dar pentru mine simt că a venit vremea confruntării, a venit momentul să dăruiesc, să mă dăruiesc cu totul , chiar dacă riscurile pot fi uriaşe. Îmi doresc să dau, dar, nu vreau să fiu ipocrită, îmi doresc să şi primesc. Vreau să ies în lume, să mă dezvălui, să-mi spun adevărurile şi să-mi arăt vulnerabilităţile, dar ceva din mine îmi spune că poate ajunge la mine dorinţa şi suferinţa, dar şi comunicarea şi chiar iubirea.

În ultima vreme chiar mă întreb ce m-a apucat. De ce vreau iubire după ce am refuzat-o mult timp, după ce bieţii îndrăgostiţi bolnavi de dorul meu plângeau zadarnic la poarta sufletului meu închis? Habar n-am de ce. Şi nu e doar atât. Vreau lumea toată, să o gust, să o înţeleg, să o cunosc. Micile şi zadarnicele iubiri nu mă mai încântă, aş vrea acum Iubirea aia prăpăstioasă şi pură. Vreau tot, dacă se poate. Şi ştiu că se poate. Îmi spune vocea interioară, îngerul meu care şi-a deschis în sfârşit aripile.

Mă tentează contrucţiile reale acum, după ce am făcut doar construcţii utopice, din care mi-am tras satisfacţiile mele solitare. Vreau să participe şi alţii la aceste construcţii, să fie toţi mai buni, şi, chiar dacă, aşa cum spunea de curând un om drag, nu vor fi cu adevărat mai buni cu toţii, măcar eu şi cel iubit ne vom găsi fericirea.

Dar este asta cu adevărat o ieşire din sine, sau sinele cu totul iese în lume? Nici nu mai ştiu. Nici nu mă mai interesează. Prea multe întrebări mi-am pus până acum. De-acum încolo vreau răspunsuri. Vreau fapte. Vreau realităţi. Şi ştiu sigur că aşa o să fie!

June 15, 2007

OMUL VID

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 9:57 pm

Se întâmplă câteodată să întâlneşti câte un om gol pe dinăuntru, complet gol, vid. Încerci să faci ceva să umpli acest gol, numai că el nu se lasă umplut, există parcă un vacuum care îl goleşte în permenenţă şi îl face să rămână mereu vid.

Îl ţii lângă tine, îl iubeşti, îl lauzi, îl doresti. La ce bun? Golul lui lăuntric, vidul lui perfect nu îi permite să primească nimic.

Sau…poate că nu am dreptate. Omul ăla are plinul lui, dar pe alte coordonate, cu alte conţinuturi, şi nu-mi rămâne decât să constat zădărnicia totală a eforturilor mele pentru că pur si simplu….am greşit personajul.

Nu acesta este cel pe care îl căutam, îl doream, îl iubeam. Acest personaj aparţine altei realităţi, altor conţinuturi, altor semnificaţii. Fiinţa mea nu i se decodifică în nici un fel, nu înseamnă nimic pentru el. Din nici un punct de vedere. Omul ăsta are lumea lui completă, în care eu nu am ce căuta. Greşeala este numai a mea.

Poate că şi eu sunt pentru el un fel de fiinţă vidă. Nu am nimic. Suntem din alte lumi, aparţinem altor realităţi şi greşeala mea a fost să dau semnificaţie unor elemente care nu însemnau în realitate nimic. Ce stupidă pot să fiu! Este, oricum o experienţă! Tristă, dezamăgitoare, exasperantă, imbecilă în fond.

Hai, înapoi în lumea mea! Aici toate sunt pline, au conţinuturi inteligibile pentru mine, pot comunica şi pot întâlni oameni care, asemenea mie, se străduiesc să umple spaţiul lor lăuntric. Aici este universul în care pot să exist şi să mă dezvolt, în acest univers ale cărui coordonate intelectuale, sentimentale şi spirituale au pentru mine anumite semnificaţii pe care le pot împărtăşi unora dintre cei care sunt asemenea mie.

Dacă greşesc însă, şi întâlnesc un individ dintr-un univers paralel şi îl cred un semen de-al meu, atunci înseamnă că ceva este totuşi în neregulă cu mine! Mă voi strădui să nu mai greşesc şi să îmi reglez mai bine “instrumentele de bord”, altfel, cine ştie, o să mă trezesc în vreo galaxie necunoscută, alături de un ins cu care nu am de fapt nimic în comun. Vai mie!

June 14, 2007

DILEME SI PREJUDECATI

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 9:23 pm

Să te deschizi către lume si oameni, prin toate căile de expresie dar şi prin cele afective, sau să ramâi închis(ă) ca o nucă, însingurat(ă) în turnul tău de fildeş? Aceasta este o dilemă aproape dramatică. De ce dramatică? Pentru că, în funcţie de depăşirea acestei dileme, în funcţie de opţiunea pe care o facem, reuşim sau nu să ne depăşim prejudecăţile, adică acele idei pe care ni le-am însuşit, le-am asimilat şi le-am introdus în circuitul nostru personal în ciuda faptului că nu sunt judecăţi elaborate de noi înşine, în urma unor trăiri personale reale.

Sau, altă dilemă. Ne facem curaj să ne declarăm sentimentele faţă de cineva, cu toate riscurile, sau continuăm să jucăm teatru, făcând eforturi să îi găsim celuilalt punctele slabe şi apoi acţionăm? E dilema cea mai teribilă, pentru că poate să te coste enorm, plus că există prejudecata că nu e bine să faci tu primul pas, să te mărturiseşti. Şi ce dacă! Te expui cu totul, îţi laşi sufletul la vedere, iar dacă celălalt e o jigodie te loveşte oricum, şi dacă te expui şi dacă nu te expui. Fie ce-o fi, până la urmă aşa poţi să ştii mai temeinic şi mai profund cât de mult merită iubirea ta persoana respectivă. Iar dacă nu o merită, iubirea ta declarată este oricum ceva care te îmbogăţeşte, iar celălalt, dacă nu ştie să iubească, va fi mai sărac!

Iar cea mai cumplită dilemă este aceea a drumului pe care îl alegi în viaţă. Faci ceva pentru ca asta răspunde pasiunii tale şi celor mai dragi şi mai valoroase pentru tine idei, sau îţi faci un drum pentru că acela raspunde vreunui trend la modă, că se câştigă mai bine, că e o meserie de perspectivă? Prejudecăţile mai vechi dar şi prejudecăţile mai noi sunt cele care descurajează pasiunea în favoarea trendului. Ei şi! Eu mă străduiesc să îmbin pasiunea cu acţiunea generoasă, şi sper că ceea ce fac din entuziasmul meu şi din tot sufletul să aibă un cât mai mare impact. Şi, poate că, aşa cum îmi spunea Darael, mă va face chiar şi fericită!



June 12, 2007

APARENTA INSELATOARE sau CINE POATE INTELEGE SUFLETUL

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 11:43 pm

În multe cărţi se vorbeşte despre importanţa viselor noastre şi despre capacitatea acestora de a ne dezvălui adevăratul conţinut sufletesc. Eu pot spune fără nici o reţinere că am doar vise frumoase, optimiste şi narative, cu poveşti despre diverse personaje semnificative. Pe mine nu mă bântuie coşmarurile şi nu mă golesc de energie visele sex-erotice.

În ciuda faptului că pot părea unora o femeie pentru care manifestarea sex-erotică este cea mai importantă expresie a sentimentului de iubire, se pare că visele mele, sau mai degrabă absenţa acestor vise din universul meu oniric, dezvăluie că nu acesta este conţinutul meu adevărat.

Dar, dincolo de imensul orgoliu masculin, bărbaţii mai au oare şi capacitatea de a vedea realitatea sufletului, sau doar aparenţa manifestărilor?

În sufletul meu este o uriaşă nevoie de iubire manifestată ca gingăşie, ca tandreţe, ca vorbe frumoase, ca ton drăgăstos, ca mangâieri şi săruturi chiar dintre cele copilăreşti.

Dar cine e dispus să vadă dincolo de aparenţe, ori, mai bine zis, cine poate să facă asta? Durii, masculii macho nu au această capacitate, pentru că ei nici măcar nu există, dincolo de propriul lor instrument viril, decât inconsistent.

Sau visătorii? Nici atât, pentru că am constatat că aşa-zişii visători masculini sunt bărbaţii de tipul Don Juan, tipii care consumă femeile precum bondarii care polenizează florile, aşa încât visele lor sunt deja stereotipuri ale seducţiei.

Să fie oare sentimentalii, delicaţii, mai capabili decât ceilalţi să-mi vadă sufletul?

Şi eu am crezut asta, dar mă tem că aceştia sunt mult prea preocupaţi de ceea ce cred că simt ei înşişi şi, fără să-şi dea seama, devin la fel de indiferenţi şi de insensibili ca şi masculinii macho.

Iar eu, eu rămân aşa, perpetuu în căutarea iubirii şi a tandreţii, pe care ei, masculinii, nici nu par să aibă habar cât de mult mi le doresc. Oare chiar nici unul dintre ei nu este în stare să vadă dincolo de aparenţe şi să-mi înţeleagă sufletul?

June 11, 2007

ADEVARUL ADEVARAT

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 7:56 pm

În câte dintre momentele vieţii noastre ne-am simţit liberi? Probabil că în foarte puţine. Dar de câte ori am putut să fim deschişi cu adevărat spre ceilalţi?

Cel puţin pentru mine, aceste momente de adevăr şi de libertate s-au petrecut numai în taina fiinţării mel, sau în creaţie. În rest însă, în actul comunicării cu ceilalţi, a trebuit să îmi cenzurez în permanenţă acest uriaş foc lăuntric, indiferent dacă a fost vorba despre dimensiunea intelectuală ori despre cea afectivă.

Nu prea mi s-a întâmplat să întâlnesc parteneri reali, oameni care să fie în stare să suporte acest freamăt al lăuntrului meu, şi atunci am învăţat să port diverse măşti, care să îi “protejeze” pe ceilalţi de ceea ce ar putea să îi sperie sau să îi întărâte. Şi, desigur, aceste măşti m-au protejat şi mă protejează şi pe mine de răutatea celorlalţi, de insensibilitatea lor, de prostie şi chiar de violenţă.

Care pot fi consecinţele purtării acestor măşti asupra sufletului meu? Abia de curând mi-am dat seama că îmi fac rău. Că am nevoie de adevăr şi de sinceritate, tot aşa cum am nevoie de iubire şi de înţelegere. Numai că nu mă pot dezvălui oricui, ci acelor foarte puţini oameni care sunt în stare să mă înteleagă, să mă iubească şi să mă preţuiască. Altfel, aş păţi ca în parabola aceea care spune să nu arunci mărgăritare în faţa porcilor pentru că le vor călca în picioare şi se vor întoarce furioşi spre tine!

E cumplit, dar e adevărat! Această singurătate a oamenilor sensibili şi de mare calitate sufletească şi intelectuală este o realitate dramatică, de care nu putem să nu ţinem seama. Uneori, se întâlnesc unul cu celălalt, într-un moment fast al existenţei, dar foarte mulţi rămân singuri pentru o viaţă întreagă, în ciuda faptului că par să aibă prieteni, că au şi ei o familie. Continuă să sufere de această însingurare, care le dă o anume marcă, o anume amprentă care se simte pe faţa lor, şi-i poţi distinge după privirea tristă ori după o anume expresie a gurii, o tristeţe filosofică, dar greu de purtat.

E totuşi un prilej de mare bucurie, de fericire chiar, să ştii că ai întâlnit o fiinţă asemenea ţie şi că într-un fel miraculos poţi să comunici, şi să-ţi arăţi tot adevărul tău. Dar oare, cât poate să dureze asta? Chiar dacă îţi doreşti să dureze pentru toată viaţa, cine ştie oare ce pericole pot să ameninţe această miraculoasă conjugare de energie şi de suflet! Oricum ar fi însă, rămâne o minune, şi asta îţi poate da o aură de fericire, cum foarte rar în viaţă ţi se mai poate întâmpla!

IUBIRE SI VIS

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 12:40 am

Realitatea virtuală a visului ocupă în iubire un loc primordial. Visul dă putere absolută celui care viseză, dar, în acelaşi timp, îi şi consumă energia. Forţele lăuntrice, ale trupului şi ale sufletului, sunt solicitate la maximum, lăsându-l pe visător într-o fericire a epuizării, în timp ce în realitatea concretă ar fi putut avea fericirea împlinirii.

Visul de iubire este pe de o parte erotic şi pe de altă parte un substitut al realităţii, o formă a desăvârşirii sentimentale, dar exprimă, în acelaşi timp, şi o anume frică de realitate, o teamă disperată de dăruirea neîmplinită.

Visătorul care iubeşte se întruchipează în vis pe sine dar şi pe fiinţa iubită cu o ardoare pe care nu o foloseşte în nici o altă împrejurare concretă. Forţa vitală şi dăruirea de sine sunt maxime. Sentimentul este profund şi puternic. De ce este eludată realitatea?

Pentru că ritualul visului şi împlinirea lui par suficiente în perfecţiunea lor. Ce se întâmplă cu un asemenea visător atunci când fiinţa iubită chiar intră în realitatea lui? Dispare visul? Se derutează visătorul? Ce se întâmplă cu iubirea?

Convingerea mea este că iubirea va supravieţui. Visul se va modifica, făcând ca iubirea să devină substanţă reală pentru visătorul însuşi.

Visul de iubire aparţine umanităţii ca formă de dăruire ce anticipează iubirea concretizată, împlinirea supremă. Visul de iubire poate fi considerat o formă de jertfă personală a celui ce iubeşte şi aprinde cu întreaga lui fiinţă flacăra încă nesigură a iubirii incipiente, nascânde, hrănind-o cu substanţa sufletească a sentimentelor sale. Acest tip de vis de iubire a făcut să se nască cele mai minunate capodopere ale artei, cele mai frumoase proiecţii ale idealului erotic.

Visătorul şi fiinţa iubită, care este visată, stau închişi în visul de iubire ca într-o boabă de chihlimbar. O sferă imaterială care va duce în eterul cosmic imaginea destinului uman şi a capacităţii omului de a transcende realitatea prin iubire şi vis.

(text scris în august 2003 şi dedicat unui prieten visător)

June 7, 2007

FUNDATIA NOUA ROMANIE reloaded

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 5:26 pm

Nu ştiu ce naiba să fac! Să reanim Fundaţia Noua Românie sau sa fac totuşi un institut de leadership? Sau să le combin, schimbând ceva în statutul Fundaţiei, astfel încât să suporte şi un asemenea institut?

Asta înseamnă că Fundaţia se va ocupa nu doar cu acţiuni culturale şi promovarea valorilor româneşti, şi nu se va mai adresa “doar” românilor de pretutindeni, ci poate să aibă ca scop refacerea elitei politice româneşti, “crearea” de noi lideri şi chiar formarea de formatori de lideri, capabili să înţeleagă şi să susţină interesele româneşti, în condiţiile actuale, în care România este deja membră a Uniunii Europene, iar formularea identitară a devenit unul dintre cele mai importante demersuri culturale şi politice.

Site-ul vechi al Fundaţiei www.nouaromanie.ro – este deja depăşit şi trebuie reactualizat şi ca design şi ca substanţă, conţinut, idei, etc.

Să îmi adopt propria Fundaţie şi să am grijă de ea? Oh, my God!

Am nevoie de colaboratori pricepuţi şi, desigur, de prieteni care să mă susţină.

Aştept oferte tentante, de la oameni inteligenţi şi entuziaşti.

Deja am câteva, de la bloggeri super tari. Aştept şi de la alţii ceva sugestii!

June 6, 2007

PRANZUL DE TAINA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 10:46 am

Şi el şi ea simţeau că trebuie să fugă, măcar puţin, din realitatea măruntă. Să fugă într-o realitate numai a lor. Undeva, indiferent unde. Le era foame, poate că nu numai de mâncare, dar s-au hotărât să ia masa împreună, mai ales că era prima oară când făceau asta.

Pentru ei doi, această masă era un fel de ritual al unei realităţi pe care o considerau aparte de restul lumii. Era ceva al lor, pentru care făceau nişte sacrificii. Fugiseră de alţii pentru a se găsi pe ei înşişi.

Erau un fel de fugari, ieşiţi în secret din peisajul urban pentru a gusta un pic din natură şi poate chiar din dumnezeu. Un dumnezeu al cărui nume poate fi scris cu literă mică, pentru că ei doi nu se prea gândeau la cel mare, demiurgul şi neînduratul, ci la dumnezeul acela mai familiar, cu care poţi să vorbeşti despre problemele tale şi căruia poţi să îi ceri să te sprijine într-o problemă sau alta cu care te confrunţi în fiecare zi a vieţii tale.

Fugiseră, sacrificând o zi de muncă sau de cine ştie ce acţiuni importante, doar pentru un prânz de taină, o masă într-un anume fel rituală, menită să le aducă mai mult decât hrană pentru trup ci şi pentru realitatea pe care o construiau împreună.

Cât de puţini oameni înţeleg că fericirea vine din aceste mărunte fugi ori tainice ritualuri, din aceste ieşiri din timpul şi ritmul banal, pentru a redimensiona acel ceva care se ţese între doi oameni pe care soarta i-a adus alături.

Cândva, în timpurile de demult, a mânca împreună cu cineva era un semn de adâncă apropiere sufletească ori spirituală. Tot aşa poate fi şi azi, mai ales între un bărbat şi o femeie, a mânca împreună, în doi, poate fi un act de intimitate. E o stare de mulţumire şi de dăruire, şi masa însăşi devine un fel de ofrandă adusă unei zeităţi aparte, un fel de dumnezeu al fericirii.

Lumea devine un reper de alt fel pentru cei care au puterea de a-şi crea astfel de tainice ritualuri. Chiar viaţa şi problemele ei se limpezesc, cei doi oameni reuşind să îşi spună unele secrete pe care un timp nu putuseră să le comunice, dar totul spus aşa, simplu, calm, cald, cum numai atunci când eşti la masă o poţi face.

Foarte puţini au înţeles ce taină minunată s-a ascuns în acea cină pe care Isus însuşi a luat-o alături de apostolii săi. E un miracol care se produce prin actul însuşi al ingerării hranei esenţiale, un fel de întoarcere la fundamentele vieţii, peste care nu poţi trece cu indiferenţă.

Tot astfel, doi oameni care se apropie într-o relaţie de favoare, prietenie sau iubire, se destăinuie mai direct, mai simplu, atunci când iau masa împreună.

Marile trăiri spirituale ca şi sensibilele trăiri sentimentale au mereu nevoie de această aură de taină, de ritual şi de împărtăşire. Şi toate acestea le poţi găsi în taina unui prânz, pe care doi oameni care-şi împletesc sufletul într-o formulă încă neînţeleasă nici măcar de ei înşişi, îl iau împreună, punând pe masă nu doar pâine, carne şi vin, ci şi suflet, încredere, dăruire, şi, cine ştie, poate chiar iubire.

June 4, 2007

INTREBARI DISPERATE

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 11:15 pm

(JURNAL IPOTETIC)

După ce am trecut prin toate chinurile infernului sentimental, m-am gândit că a cazul să fac o pauză. De ce am nevoie de iubire, când nici măcar nu ştiu dacă sunt în stare să discern realitatea de vis?

Poate că e mai bine să mă întorc la vechile mele obiceiuri consumiste, să-mi iau porţia de dragoste de pe unde o găsesc şi să plec cu ea, aşa cum pleci pe străzi cu un sandwich de-a gata, mâncând fără să te gândeşti la ce mănânci, doar ca să-ţi potoleşti senzaţia aceea de gol în stomac!

Nici măcar nu trebuie să ştii prea bine ce gust are, nici dacă-ţi place sau nu. Mănânci şi-atât. Iubeşti şi-atât, dar nu cu sufletul, ci doar cu epiderma şi cu ce mai este pe-acolo.

De ce-aş avea nevoie de iubire? La ce-mi foloseşte? De ce să accept aceste condiţii dure pe care mi le impune o dragoste adevărată? Merită oare? Cineva spune că merită şi tare mă tem că are dreptate.

Dar poate că eu nici nu sunt în stare să mănânc mâncare adevărată, ci doar sandwich-urile de-a gata, cu care-mi amăgesc foamea. Să nu mai stărui , să nu mai fac efort, să nu mai caut gustul adevărat, ci să mă mint perpetuu.

Şi ce dacă! Cine o să plângă, cine o să viseze după ochii mei frumoşi şi plini de stele? Şi dacă o să plângă, o să plângă degeaba, pentru că atunci când am bătut la poarta lui m-a lăsat în ploaie şi-n frig, cică să mă curăţ întâi de păcate! Dar poate că dacă m-ar fi lăsat să mă furişez în braţele-i calde, eram mai repede spălată de poverile trecutelor mele rătăciri.

De ce-aş mai vrea să fiu cum sunt cu-adevărat când nu e nimeni care să mă vadă, când nu e nimeni care să mă ceară, când nu e nimeni care să mă cânte! Numai aşa, cu biciul, cu nuiaua, numai sever şi pur, e prea mult pentru mine!

Mai bine mă întorc la hoinăreala mea, la vechile păcate, la cruntele striviri de suflet şi de carne. De ce-aş mai vrea să fiu minunea celui care nu poate să-mi cuprindă tot ce am?

Mă-ntorc din nou pe drumuri, să hoinăresc etern, căutătoare de poveşti şi de-nţelesuri. Alesul îmi e oare destinat, sau este hărăzit să fie doar o amăgire?

Disperările mă caută din nou şi eu iar fug de ele şi iar mă mut din casă-n casă. Şi nici-o casă nu-i a mea, şi nici-o dragoste nu mă mai prinde. E cineva prin lumea asta, care să vrea să mă salveze?

« Previous PageNext Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.